Hoţul de umbre

Hoţul de umbre este cel de-al unsprezecelea roman al lui Marc Levy. Cărţile sale au fost traduse în 41 de limbi şi au fost publicate în peste 20 de milioane de exemplare în lumea întreagă.

Un roman amuzant şi tandru despre primele iubiri, prietenie si visuri, Hoţul de umbre spune povestea unui băiat care are un dar special: el poate fura umbrele oamenilor, iar umbrele îi încredinţează secretele lor. Aceste reflecţii întunecate vin şi pleacă, dezvăluind părţile acunse ale persoanelor cărora aparţin.

Pe măsură ce băiatul creşte, el învaţă să folosească această abilitate, ea ajutându-l să navigheze prin rivalităţile din şcoală, prima lui dragoste şi prieteniile din timpul studenţiei la medicină. El îşi dă seama că nu este prea târziu să dea viaţă aspiraţiilor sale din copilărie.

Grilajul şcolii era la câţiva metri. Am tras o gură bună de aer şi am intrat. Marquès stătea pe spătarul băncii, înconjurat de colegii care îl ascultau povestind. Era în plină campanie electorală: depunerea candidaturilor pentru şefia clasei avea să se facă la sfârşitul zilei, aşa cum fusese stabilit.
M-am îndreptat către grup. Marquès trebuie să-mi fi simţit prezenţa, pentru că s-a întors şi mi-a aruncat o privire chiorâşă:
- Ce vrei?
 
Ceilalţi aşteptau cu nerăbdare răspunsul:
- Să-ţi mulţumesc pentru ieri, am bâiguit.
- Ei bine, ai făcut-o, acum te poţi duce să te joci cu bilele, mi-a răspuns, în timp ce colegii se hlizeau.
Atunci, am simţit în spatele meu o forţă. O forţă care mă împingea să fac trei paşi spre el, în loc să plec, aşa cum îmi ordonase.
- Ce mai e? a întrebat, ridicând tonul.
 
Jur că ceea ce s-a petrecut după aia nu era prevăzut, că n-am premeditat o secundă ceea ce aveam să spun totuşi, cu glasul sigur, fapt care m-a surprins chiar şi pe mine.
- M-am hotărât să iau parte la alegerile pentru şefia clasei. Am preferat ca între noi lucrurile să fie clare!
Acum, forţa mă împingea în sens opus, de data asta în direcţia umbrarului spre care înaintam ca un soldat bine înfipt în cizmele lui.
În urma mea, niciun zgomot. Mă aşteptam să aud rânjete, însă tăcerea a fost ruptă numai de vocea lui Marquès.
- Atunci, o să ne războim, a spus. O să-ţi pară rău.
 
Nu m-am întors.
Elisabeth, care nu se alăturase grupului, mi-a ieşit în cale şi mi-a şoptit că Marquès o calcă pe nervi; apoi s-a îndepărtat ca şi cum nu se întâmplase nimic. După cum estimam, durata mea de viaţă n-avea să depăşească recreaţia următoare.
Iar, în recreaţie, soarele era exact la verticala curţii. Tocmai mă uitam la nişte elevi care începuseră un meci de baschet, când, la picioarele mele, am văzut lungindu-se acel ceva de care mă temusem atât de mult. Nu numai că umbra mea era prea mare ca să-mi aparţină, dar nici nu mă mai simţeam cu totul acelaşi. Cât timp putea să mai treacă până când cineva avea să observe şi să dezvăluie secretul care mă teroriza atâta? Din precauţie, m-am dus în curtea interioară. Luc, fiul brutarului, care îşi rupsese piciorul în timpul vacanţei şi încă mai purta o atelă, mi-a făcut semn să mă duc lângă el. M-am aşezat alături.

- Te-am subestimat. Ce ai făcut tu adineauri arată că eşti un tip al naibii de tare.
- Sunt mai degrabă un sinucigaş, i-am răspuns. Şi, de fapt, n-am nicio şansă.
- Dacă vrei să câştigi, trebuie să-ţi schimbi starea de spirit. Nimic nu este pierdut dinainte. Ca să ai o şansă, trebuie să ai voinţa unui învingător, aşa mi-a spus tata. Şi apoi nu-s de acord cu tine. Sunt sigur că, în ciuda aerelor lor de buni camarazi, sunt mulţi care nu-l înghit.
- Pe cine?
- Pe rivalul tău. Despre cine crezi că-ţi vorbesc? În orice caz, poţi conta pe mine, sunt de partea ta.
 
Această conversaţie mică şi neînsemnată a fost cel mai frumos lucru care mi se întâmplase de la începutul şcolii. Deocamdată nu era decât o promisiune, dar simplul gând că aveam în sfârşit un prieten de vârsta mea era de-ajuns ca să uit de tot restul, de înfruntarea cu Marquès, de problema cu umbra... şi, timp de câteva clipe, am uitat până şi de faptul că tata n-avea să mai fie acasă, ca să-i povestesc toate astea.
 
Miercurea, orele se terminau la 15:30. După ce mi-am înscris numele pe lista de candidaţi, prinsă în pioneze pe avizierul de plută de la secretariatul şcolii - în acest sens, observasem că numele meu era singurul care figura sub al lui Marquès -, am plecat spre casă, propunându-i lui Luc să-l conduc până la el, de vreme ce tot locuiam în acelaşi cartier.
 
Păşeam unul lângă celălalt, pe trotuar, şi mă temeam să nu-şi dea seama că era ceva în neregulă cu umbrele noastre: a mea se întindea mult mai departe decât a lui, cu toate că aveam aproape aceeaşi înălţime. Dar el nu era deloc atent la ceea ce se petrecea în timp ce mergeam, poate din cauza atelei care îl complexa. Elevii îl porecliseră chiar din prima zi de şcoală Captain Hook.
 
Ajungând în dreptul patiseriei, m-a întrebat dacă nu m-ar tenta nişte pain au chocolat. Banii mei de buzunar nu ajungeau ca să-mi cumpăr, dar nu era nicio nenorocire, aveam în ghiozdan un sandvici cu Nutella pregătit de mama, care era la fel de bun şi îl puteam împărţi. Luc a izbucnit în râs şi mi-a spus că mama lui n-avea obiceiul să-i dea bani pentru gustare. Apoi mi-a arătat cu mândrie vitrina brutăriei. Pe geamul acesteia se putea citi, scris cu litere elegante, pictate de mână, "Brutăria Shakespeare".
 
Şi, văzându-mi uimirea, mi-a amintit că taică-său era brutar, iar "Brutăria Shakespeare" era tocmai a părinţilor lui, lucru care pica numai bine.
- Pe tine te cheamă chiar Shakespeare?
- Da, chiar aşa, dar n-am nicio legătură de rudenie cu tatăl lui Hamlet, este doar un sinonim.
- Omonim! l-am corectat eu.
- Dacă vrei. Bun, mâncăm un pain au chocolat sau nu?
Luc a împins uşa magazinului. Mama lui - toată numai zâmbet şi rotundă ca o brioşă - ne-a întâmpinat cu un accent care nu era din partea locului. Avea o voce muzicală, o voce care te binedispunea pe dată, şi un fel de a vorbi care te făcea să te simţi bine-venit.
 
Ne-a propus fie pain au chocolat, fie ecler cu cafea, dar, până să avem noi timp să alegem, s-a hotărât să ni le ofere pe amândouă. Eu eram jenat, dar Luc mi-a spus că, oricum, tatăl lui făcea întotdeauna prăjituri în plus şi ceea ce nu se vindea până la sfârşitul zilei lua drumul pubelei, aşa că nu era cazul să ne abţinem. Am înfulecat ce primiserăm, fără să ne lăsăm rugaţi.
 
Mama lui Luc l-a rugat să aibă grijă de magazin până când aduce ea de la cuptor încă un coş cu pâine.
Mi se părea ciudat să-mi văd colegul stând pe un taburet, la casă. Deodată, mi-am imaginat cum am arăta cu douăzeci de ani mai în vârstă, el în pielea brutarului, iar eu în cea a clientului...
 
Mama îmi spune adesea că am o imaginaţie galopantă. Închid ochii şi, în mod straniu, mă văd intrând în această brutărie. Am barbişon şi ţin în mână o geantă. Poate că, atunci când voi fi mare, voi fi medic sau contabil. Şi contabilii au genţi. Tocmai înaintez spre vitrină şi comand un ecler cu cafea, când, deodată, îmi recunosc vechiul coleg de şcoală. În toţi aceşti ani, nu-l mai văzusem. Ne îmbrăţişăm şi împărţim un ecler cu cafea şi o pâine cu ciocolată, în amintirea vremurilor de altădată.
 
Cred că aici, în această brutărie, în care îl priveam pe colegul meu Luc jucându-se de-a casierul, am devenit pentru prima oară conştient că aveam să îmbătrânesc.
Nu ştiu de ce, dar, tot pentru prima oară, n-am mai avut dorinţa de a mă despărţi de copilărie, n-am mai avut deloc dorinţa de a părăsi acest corp pe care, până acum, îl consideram prea mic. De când şterpelisem umbra lui Marquès, mă simţeam de-a dreptul bizar; se prea poate ca acest straniu fenomen să fi avut efecte secundare, iar o asemenea idee n-avea darul de a mă linişti.
 
Când mama lui Luc s-a întors de la cuptor cu o lădiţă de chifle calde care miroseau al naibii de frumos, Luc i-a spus că nu avuseseră niciun client. Ea a oftat, dând din umeri, a aranjat chiflele pe raftul din vitrină şi ne-a întrebat dacă nu avem teme pentru acasă. Eu îi promisesem mamei că o să mi le fac înainte de a se întoarce ea. Le-am mulţumit încă o dată lui Luc şi mamei sale şi am plecat acasă.
 
La intersecţie, mi-am lăsat sandviciul cu Nutella pe marginea unui zid scund, ca să-l ciugulească păsărelele la gustarea lor. Nu-mi mai era foame şi nu voiam cu niciun chip s-o supăr pe mama, făcând-o să creadă că gustările ei erau mai prejos decât prăjiturile doamnei Shakespeare.
În faţa mea, umbra se lungise şi mai mult. Mă furişam pe lângă ziduri, de teamă să nu mă întâlnesc cu alt coleg.
 
Ajuns acasă, m-am năpustit în grădină ca să studiez mai îndeaproape fenomenul. Tata spune că, pentru a creşte, trebuie să înveţi cum să-ţi înfrunţi temerile, cum să le confrunţi cu realitatea. Exact asta încercam să fac acum.
Unii stau ore întregi în faţa oglinzii, sperând să vadă în ea o altă imagine decât a lor. Eu, unul, m-am jucat toată după-amiaza cu noua-mi umbră şi, spre marea mea surpriză, am resimţit ceva ca o renaştere. Pentru prima oară, chiar dacă la mijloc nu era decât un negativ imprimat pe sol, aveam impresia că sunt altul. Când soarele a trecut după colină, m-am simţit oarecum singur şi aproape trist.
 
Temele mi le făcusem şi, după o cină luată la repezeală, mama a început să se uite la serialul ei preferat - hotărâse că spălatul vaselor n-avea decât să aştepte -, iar eu am şters-o, pe nevăzute, în pod. Aveam eu o idee în cap. Acolo, sub acoperiş, era o lucarnă mare şi rotundă ca o lună plină. Iar în acea seară, luna era cât se poate de plină. Trebuia să lămuresc cu orice preţ ceea ce mi se întâmpla. Nu era puţin lucru să calci pe umbra cuiva şi să pleci cu ea. Pentru că mama îmi spunea că am prea multă imaginaţie, m-am hotărât să verific chestia asta într-un loc liniştit, iar singurul loc cu adevărat liniştit era podul.
 
Acolo era lumea mea. Tata nu urca niciodată în pod: din cauză că tavanul era prea scund, se lovea întotdeauna la cap, iar asta îl făcea să spună nişte cuvinte teribile, de genul "la naiba", "băga-mi-aş picioarele" şi "rahat". Uneori, toate trei într-o singură frază. Dacă eu aş fi zis chiar şi unul singur, aş fi încasat o chelfăneală pe cinste, dar adulţii au dreptul la o droaie de chestii care nouă ne sunt interzise. Pe scurt, când am ajuns la vârsta la care puteam urca în pod, tata m-a trimis în locul lui, iar eu eram încântat să-i fac acest serviciu. Ca să fiu pe deplin cinstit, la început podul îmi inspira puţină frică, din cauza semiîntunericului de acolo, dar mai târziu a fost exact pe dos. Eram încântat să mă strecor printre cufere şi cutii vechi de carton.
 
Într-una din ele, am descoperit o sumedenie de poze de când era mama foarte tânără. Mama e şi acum atrăgătoare, dar atunci pica de frumoasă. Şi, acolo, am găsit cutia cu pozele de la nunta părinţilor mei. Era extraordinar cât de îndrăgostiţi arătau în ziua aia.
Privindu-i, m-am întrebat ce se întâmplase: cum putuse să dispară toată dragostea asta? Şi, mai ales, unde se dusese? Poate că dragostea e ca o umbră: cineva o calcă şi o ia cu sine. Poate că o lumină prea mare e periculoasă pentru dragoste sau, dimpotrivă, fără lumină, umbra dragostei păleşte şi, până la urmă, piere. Am subtilizat o poză din albumul pus bine în pod: una în care tata o ţine de mână pe mama, în faţa primăriei.
 
Mama are pântecele cam rotund, va să zică şi eu sunt puţin pe acolo. În jurul părinţilor mei sunt unchi şi mătuşi, veri şi verişoare. Toate aceste persoane pe care nu le cunosc par să fie vesele. Poate că şi eu o să mă căsătoresc într-o zi cu Elisabeth. Dacă ea este de acord şi dacă eu mai câştig ceva în înălţime, să zicem vreo treizeci de centimetri.
În pod mai erau şi jucării stricate, toate acele jucării pe care nu fusesem în stare să le montez la loc, după ce le studiasem îndeaproape modul de fabricaţie. Cu alte cuvinte, în mijlocul acelui talmeş-balmeş de obiecte din trecutul părinţilor mei, mă simţeam într-un alt univers, un univers pe măsura mea. Lumea mea se afla în casa mea, dar sub acoperişul acesteia.
 
Iată-mă în faţa lucarnei. Stau cât se poate de drept, ca să privesc răsăritul lunii pline, a cărei lumină se aşterne pe scândurile podului. Se văd până şi particulele de praf ce plutesc în aer: asta îi dă locului o anumită pace. E atâta linişte aici. În seara asta, înainte să se întoarcă mama, m-am dus în fostul birou al tatei ca să caut tot ce era de citit despre umbre. Definiţia din enciclopedie era cam complicată, dar, mulţumită ilustraţiilor, am putut afla o mulţime de chestii despre felul în care puteai să le faci să apară, să le deplasezi sau să le orientezi. Stratagema trebuia să funcţioneze de îndată ce luna avea să se situeze pe axa lucarnei. Pândeam, nerăbdător, acel moment, sperând ca ea să fie în locul care trebuie, înainte să se sfârşească episodul serialului urmărit de mama.
 
În sfârşit, s-a produs fenomenul pe care îl aşteptam. Drept în faţa mea, am văzut umbra care se întindea pe scândurile podului. Am tuşit uşor, mi-am luat inima în dinţi şi am afirmat cu tărie faptul de care, de acum, eram sigur.
- Tu nu eşti umbra mea!
Nu sunt nebun şi mărturisesc că m-au trecut toţi fiorii când am auzit răspunsul şoptit al umbrei.
- Ştiu.
Tăcere mormântală. Atunci am continuat, cu gura uscată şi cu un nod în gât.
- Eşti umbra lui Marquès, nu-i aşa?
- Da, mi-a şoptit ea la ureche.
 
Când umbra îmi vorbeşte, e cam ca atunci când îţi răsună o melodie în cap: nu există niciun muzicant, însă auzi totul într-un mod atât de real, încât ai putea jura că lângă
tine cântă o orchestră nevăzută. Efectul este exact acelaşi.
- Te implor să nu spui nimănui, m-a rugat umbra.
- Ce cauţi aici? De ce eu? am întrebat îngrijorat.
- Am evadat, nu ţi-ai dat seama?
- De ce ai evadat?
- Ştii tu ce înseamnă să fii umbra unui imbecil? Este ceva imposibil de îndurat. Şi aşa îmi era greu când era el mic, dar acum, cu cât creşte, cu atât îl suport mai puţin. Celelalte umbre şi în special a ta râd de mine. Dacă ai şti ce noroc are umbra ta şi dacă ai şti cât de arogantă e cu mine... Şi, toate astea, pentru că tu eşti altfel.
 
- Sunt altfel?
- Uită ce ţi-am spus. Celelalte umbre cred că n-ai de ales: eşti umbra unei singure persoane, şi, asta, pentru totdeauna. Pentru ca soarta ta să devină mai bună, ar trebui ca acea persoană să se schimbe. Cu Marquès, pot spune că viitorul care mă aşteaptă nu e dintre cele mai glorioase. Îţi imaginezi cât am fost de surprinsă când am simţit că mă pot desprinde de el atunci când i te-ai aşezat alături? Tu ai o putere extraordinară, aşa că n-am stat nicio clipă pe gânduri: era momentul s-o iau la sănătoasa. Am profitat puţin de faptul că eram mai mare, dar am toate scuzele, doar sunt umbra lui Marquès. Am împins-o puţin pe a ta şi i-am luat locul.
 
- Şi cu umbra mea ce-ai făcut?
- Tu ce crezi? Trebuia să se agaţe şi ea de ceva, aşa că a plecat cu fostul meu proprietar. În momentul ăsta, îmi închipui că face un booot!
- E o porcărie ceea ce i-ai făcut umbrei mele! De mâine, i te duc înapoi lui Marquès şi mi-o recuperez pe a mea.
- Te rog, lasă-mă să rămân cu tine. Vreau să ştiu şi eu cum e să fii umbra unui tip de treabă.
- Eu sunt un tip de treabă?
- Poţi deveni.
- Nu, e cu neputinţă să te păstrez. Până la urmă, oamenii or să-şi dea seama că e ceva în neregulă.
 
- Nu sunt ei, oamenii, atenţi nici la semenii lor, aşa că, despre umbre, ce să mai vorbim?... Şi apoi, e în firea mea să rămân în umbră. Cu puţin antrenament şi cu puţină complicitate, o să ne descurcăm.
- Dar tu ai cel puţin de trei ori înălţimea mea.
- N-o să fie întotdeauna aşa, e doar o chestiune de timp. Să zicem că, până mai creşti, va trebui să rămâi şi tu ceva mai în umbră, dar, după ce ai să termini de crescut, eu o să fiu aceea care o să te trag la lumină. Gândeşte-te, e un avantaj straşnic să ai umbra unui tip mare. Fără mine, nu te-ai fi prezentat niciodată la alegerile pentru şefia clasei. După părerea ta, cine ţi-a dat încredere în tine?
- Tu m-ai împins de la spate?
- Cine altcineva? s-a destăinuit umbra.
 
Deodată, am auzit glasul mamei, care mă întreba, de la picioarele scării care urcă în pod, cu cine Dumnezeu vorbesc. I-am răspuns, fără să stau pe gânduri, că vorbesc cu umbra mea. Ea mi-a replicat, evident, că aş face mai bine să mă duc la culcare, în loc să spun prostii.
Adulţii nu te cred niciodată când le destăinuieşti lucruri serioase.
Umbra a dat din umeri. Am avut impresia că mă înţelege. M-am îndepărtat de lucarnă, iar ea a dispărut.
 
În acea noapte, am avut un vis de-a dreptul ciudat. Plecam cu tata la vânătoare şi, chiar dacă nu-mi place vânătoarea, eram fericit să-l regăsesc. Mă ţineam după el, dar el nu se întorcea spre mine niciodată şi nu puteam să-i văd chipul. Ideea de a omorî animale nu-mi făcea nicio plăcere. El mă trimitea, în chip de hăitaş, pe câmpuri nesfârşite, cu ierburi înalte şi pârjolite de soare, pe care vântul le unduia încetişor. Trebuia să înaintez bătând din palme, pentru ca turturelele să se ridice în aer. Atunci, tata trăgea în ele. Ca să împiedic masacrul, înaintam cât mai lent cu putinţă. Când lăsam să-mi treacă vreun iepure printre picioare, tata mă făcea neisprăvit, bun doar să dibuiesc vânatul fără valoare. Asta e fraza care, în vis, m-a făcut să-mi dau seama că omul din depărtare nu era tatăl meu, ci al lui Marquès. Mă aflam în locul vrăjmaşului meu, şi senzaţia asta nu era câtuşi de puţin plăcută.
Bineînţeles că eram mai înalt şi mă simţeam mai puternic decât de obicei, dar simţeam o tristeţe adâncă, de parcă aş fi fost cotropit de suferinţă.
 
După vânătoare, ne-am întors într-o casă care nu era a mea. M-am pomenit la masă, luând cina. Tatăl lui Marquès citea ziarul, mama lui se uita la televizor. Nimeni nu vorbea cu mine. În casa noastră adevărată, se vorbea mult la masă. Când tata era aici, mă întreba ce am făcut în ziua aceea, iar de când plecase, în locul lui mă întreba mama. Dar pe părinţii lui Marquès îi durea în cot dacă el îşi făcuse temele. Aş fi putut considera că asta era o chestie straşnică, dar era exact invers şi am înţeles de unde îmi venea această suferinţă bruscă: deşi Marquès îmi era duşman, mă simţeam mâhnit pentru el, mâhnit să văd indiferenţa care domnea în casa lui.
 
Când a sunat deşteptătorul, m-am trezit lac de apă. Respiram sacadat şi ardeam de parcă aveam temperatură, dar m-am simţit uşurat că toate astea nu fuseseră decât un coşmar. M-a străbătut un fior, dar apoi, lucrurile au revenit la normal. În acea dimineaţă, a fost de ajuns să revăd pereţii camerei mele ca să mă simt fericit. În timp ce mă spălam, m-am întrebat dacă n-ar fi trebuit să-i povestesc mamei ceea ce mi se întâmpla. Aş fi vrut să-i împărtăşesc acest secret, dar îmi închipuiam deja ce reacţie ar fi avut. Când am coborât în bucătăria de vară, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă reped la fereastră. Cerul era înnorat; la orizont, nu se vedea urmă de albastru, n-aveai nici măcar din ce să croieşti o izmană la marinar, după cum spunea tata atunci când trebuia să renunţe la partida de pescuit. Am înhăţat telecomanda şi am deschis televizorul.
 
Mama nu înţelegea de ce mă interesa atâta buletinul meteo. I-am spus că pregătesc un referat despre încălzirea globală, aşa că am rugat-o să fie atât de bună şi să mă lase să ascult, fără s-o întrerupă tot timpul pe doamna care anunţa că, în regiunea noastră, se va instala pe durata câtorva zile un front noros datorat unei puternice zone depresionare. Şi eu aveam să mă aflu într-o zonă al naibii de depresionară, dacă soarele nu reapărea la iuţeală. Cu toţi norii ăia, nicio şansă să mai văd ivindu-se umbrele, prin urmare, mi-era imposibil să i-o dau înapoi lui Marquès pe a lui. Mi-am luat ghiozdanul şi am plecat la şcoală cu inima grea.