- "Today, almost anything may turn out to be a museum, and museums can be found in farms, boats, coal mines, warehouses, prisons, castles, or cottages. (...) Museums have always had to modify how they worked, and what they did, according to the context, the plays of power, and the social, economic, and political imperatives that surrounded them. Museums, in common with all other social institutions, serve many masters, and must play many tunes accordingly. Perhaps success can be defined by the ability to balance all the tunes that must be played and still make a sound worth listening to." (Hooper-Greenhill, 1992: 1)
Muzeele ne pîndesc de pretutindeni şi par a avea o viaţă nocturnă, secretă, insesizabilă. Muzeele se caută în permanenţă, şi aceasta pentru că ne urmăresc, încercînd să ne prindă, să ne capteze. Fabrici de identitate, muzeele îşi caută ele însele permanent identitatea. Au pretenţia totalitară, absolută, de a reprezenta istoria, dar au ele însele o istorie fascinantă, pe care, pînă nu de mult, reuşiseră s-o ferească de privirile cercetătorilor. Pe nesimţite, fără să ne dăm seama, s-a ajuns, în modernitate, la constituirea unui adevărat cîmp muzeal - dacă nu chiar a unui complex "militaro"-muzeal - coextensiv spaţiului urban mondial, adică înseşi geografiei actuale a lumii. Graţie şi accelerării autoprovocate a istoriei, a "progresului", "muzealizarea" a ajuns să afecteze ziua de ieri, momentul de adineauri, vieţile personale imediat trecute, nu numai vieţile bunicilor, ale străbunicilor şi ale strămoşilor noştri. Se poate spune că trăim, deja, în muzee, că oraşele, casele şi imaginea noastră se "muzealizează" pe loc, în timp real, că însăşi raportarea noastră intimă la noi înşine şi la ceilalţi a ajuns să se construiască pe o relaţie de tip muzeal: obiectivare şi (auto)expunere narcisică.
O obiectivare-denunţare a acestei situaţii tipic postmoderne nu poate fi efectuată decît dinăuntru, din imanenţa cîmpului/complexului muzeal mondial. Iar istorii efective, de tip arheologic şi, mai ales, genealogic ale muzeelor nu au început să fie scrise decît de vreo două decenii încoace. Sub presiunea a aşa-numitei "visual turn" din cultura contemporană şi la confluenţă cu visual studies, museum studies au apărut dintr-o lacună: neconsiderarea, adică descrierea "în gol", neexplicită, a formei-muzeu de către Michel Foucault, în special în Cuvintele şi lucrurile (The Order of Things) şi în Arheologia cunoaşterii, dar şi în studiile de "microfizică a puterii": analizele dispozitivelor panoptic-biopolitice ale modernităţii "tari", ale modernităţii istorice.
Nici nu ştim ce vedem! O dialectică a descoperirii şi a eliberării
Proiectul lui Ilya Rabinovich intitulat Museutopia este o denunţare-obiectivare din interior a complexului muzeal: imagine contra imagine, imagine contra dispozitivului formator de imagini şi creator, prin imagine, de putere, de "evidenţe" care este, în modernitatea istorică, orice muzeu, cu pretenţia lui de a se sustrage, ca "transcendental istoric" (M. Foucault), cercetării şi istoricizării.
Pentru a-l trata în mod adecvat, proiectul lui Ilya Rabinovich nu poate şi nu trebuie să fie parcurs în mod liniar, "narativ", evoluţionist, muzeal. Nu poate fi supus, cu alte cuvinte, tocmai condiţiei pe care o denunţă, pe care o obiectivează, pe care, mai bine spus, o arată - fără, însă, a o şi numi. Ar fi contradictoriu, ironic să normalizăm, să disciplinăm, să "muzealizăm" un astfel de proiect contra-muzeal sau, mai exact, alter-muzeal, care încearcă să ne scoată din muzeul tentacular nu pentru a-l distruge, ci tocmai pentru a ne aduce în situaţia de a putea să ne folosim, în deplină cunoştinţă de cauză, de instrumentul şi de arma pedagogic-identitară - fabrică de modernitate - care este orice muzeu, în acord, însă, cu epoca post-modernă.
Aparent simplul, evidentul proiect al lui Ilya Rabinovich poate fi, prin urmare, parcurs de cel puţin trei ori, în încercarea de a spune, de a enunţa ceea ce el arată.
Pentru că Museutopia, ca orice proiect ambiţios şi coerent de cercetare artistică, reuşeşte să-şi scape lui însuşi, să se depăşească pe sine însuşi, să nu se lase, altfel spus, epuizat de propria intenţie.
Pe de o parte, imaginile fotografice nu sînt niciodată de-ajuns, sînt mute şi inexplicite, trebuie să li se adauge text, cuvinte, "etichete" şi "legende": imaginile trebuie explicate. Pe de altă parte, imaginile "spun", arată întotdeauna mai mult, neputînd fi epuizate prin cuvinte.
Trei timpi, deci, trei mişcări pentru acest proiect: 1) intenţia precisă, locală; 2) imaginile fotografice resimţite, la un moment dat, ca insuficiente, artistul simţind atunci nevoia să numească, să explice, să nominalizeze; 3) imaginile fotografice arătînd altceva şi mai mult, debordînd atît intenţia iniţială, cît şi adausul discursiv, proteza textuală.
Pornit într-o expediţie de introspecţie vizuală, de arheologie intimă cu scop precis, Ilya Rabinovich s-a trezit antrenat într-o aventură care i-a depăşit intenţia iniţială, ajungînd să efectueze, prin fotografie, dincolo de cuvinte, o călătorie în însăşi arheologia şi în însăşi genealogia imaginii. În ciuda caracterului reproductiv-mimetic, sau poate tocmai graţie lui, imaginea fotografică are o intenţionalitate proprie mult mai puternică şi mai tiranică decît aceea a textului (pe care şi-l subordonează ca "frame", ca "legendă"), de care se cuvine să ţinem seama şi pe care cel mai bine este s-o urmăm, dacă vrem să descoperim.
Artistul a nimerit şi a activat, prin cercetarea sa, incomensurabilitatea, asimetria, paralelismul, chiasmul wittgenstienian, dar şi foucaldiano-deleuzian, dintre a arăta şi a spune.
Resimţită la un moment dat, de către artistul însuşi, ca un mediu insuficient sau mult prea deschis, avînd nevoie de proteza sau de închiderea, de "încadrarea" cuvintelor, imaginea fotografică îşi excede întotdeauna proiectul, arătînd mai mult şi altceva decît îşi poate propune autorul, şi aceasta într-o mult mai mare măsură decît, în general, textul, fie el literar sau filosofic. Asemenea corpului în viziunea lui Spinoza, noi nici nu ştim ce putem vedea, ce arată, de fapt, o imagine fotografică. Noi nici nu ştim, în general, ce vedem.
(va urma)