Doi poeţi (I) - Frig. Epistolar, de Aurel Dumitraşcu, Adrian Alui Gheorghe

Frumos gestul făcut de Adrian Alui Gheorghe de a reuni între coperţi de carte scrisorile schimbate cu regretatul Aurel Dumitraşcu. Mai întâi pentru că, acesta din urmă stingându-se în 1990, la numai treizeci şi patru de ani, sarcina reeditării volumelor sale de poezie, ca şi a antologării de texte rămase inedite, cade pe umerii unor prieteni adevăraţi. Adrian Alui Gheorghe se numără cu siguranţă printre aceştia, el îngrijind toate ediţiile postume din versurile lui Aurel Dumitraşcu, precum şi substanţialul său jurnal, Carnete maro.

Actualul epistolar, intitulat Frig şi impunător numaidecât prin dimensiuni, îl pune pe vechiul tovarăş al poetului din Nord într-o postură delicată. Câtuşi de puţin amicale în sensul social al termenului, scrisorile lui Aurel Dumitraşcu sunt neconcesive, punându-l de multe ori pe destinatar într-o lumină nefavorabilă. Mai tânărul literator apare şi ca un învăţăcel liric primind sfaturi de la un scriitor deja format; şi ca un om predispus (după ani de muncă în fabrică şi luni istovitoare în mina Petrila) la unele compromisuri. Contează mai puţin, aici, dacă Aurel Dumitraşcu avea sau nu dreptate sfătuindu-l pe Adrian Alui Gheorghe să nu mai publice în reviste obscure, să nu se alieze cu "factori de răspundere", să crediteze mai mult poezia unor colegi de generaţie "optzecistă" şi să nici nu se gândească la Academia "Ştefan Gheorghiu". Bineînţeles că avea dreptate. Dar important e că scriitorul care se îngrijeşte de posteritatea celuilalt nu a ezitat să tipărească toate aceste texte, trecându-le din sfera privată în cea publică şi asumându-şi destule riscuri personale. Nu numai pentru rezultatul ca atare (cărţoiul de faţă, peste cinci sute de pagini în format mare), ci şi pentru această fidelitate faţă de scrisorile deseori severe ale prietenului său dispărut, Adrian Alui Gheorghe merită apreciere.

Lectura începe sub auspicii nefavorabile, marcată de colajul stângaci de pe copertă (secera şi ciocanul peste Persistenţa memoriei a lui Dali!) şi de numele greşite sistematic, în interior. După Ted Hughes devenit The Hughes, Nevestele vesele din Windsor ajunse la Wisindor şi Steinbeck transformat în Steinbach, te aştepţi la tot ce poate fi mai rău. Dacă aceste variante, aşa zicând, neacreditate sunt chiar cele din corpusul epistolar, ele ar fi trebuit fie îndreptate tacit, fie corectate într-o notă sau într-o paranteză. Întrucât, în aceeaşi (dez)ordine filologică, Saul Bellow e dat ca Below şi ca autor al romanului Dorul lui Humboldt (!), Saroyan ca Saroyon, iar Şukşin, ca Şuşkin... În fine, Aurel Dumitraşcu confundă consecvent pe or cu ori, ceea ce - să admitem - e o insinuare nepermisă a poeziei în gramatică.

Cei doi prieteni joacă aproape totul pe cartea artei, a POEZIEI, cu verzale. Această pasiune comună le întăreşte relaţia afectivă şi le-o prelungeşte pe cea epistolară. Între Borca, unde-şi face veacul profesorul suplinitor Aurel Dumitraşcu, şi Săvineşti, Caracal, Petrila, Piatra Neamţ, Iaşi, pe unde se zbate stoicul Adrian Alui Gheorghe, se întinde un pod mobil de scrisori. Parcurgerea lor e utilă sub raport documentar (epoca se conturează bine din acest tir încrucişat), dar mai ales prin breşele făcute, dinspre exterior, înspre lumea stranie a unui poet adevărat. Tot arătându-i şi explicându-i prietenului puţin mai tânăr cum să facă şi ce să nu facă, Aurel Dumitraşcu se ia ca exemplu şi se analizează cu o acuitate impresionantă. Scrisorile sale devin confesiuni, dincolo de pragul intimităţii, excluzând orice calcul de imagine şi chiar sentimentul de pudoare. Sinceritatea profesoraşului din Borca este violentă, ea colorând cu sânge cele mai uzuale, mai plate contexte. De la orice subiect ar porni: literatură, reviste culturale, autori provinciali sau "centrali", femei "dulci" şi fetiţe de şcoală, biserică şi Dumnezeu, Pavese şi Daniel Corbu, Aurel Dumitraşcu porneşte abrupt şi o ţine tot aşa, sfidând comodităţile de gândire şi prejudecăţile "burgheze".

Maturitatea tânărului de douăzeci şi trei de ani (în 1979, când începe epistolarul) apare ca evidentă, de la primul până la ultimul rând trimis prin poştă. În schimb, într-un mod de asemenea vizibil, junele Adrian Alui Gheorghe se află deocamdată la nivelul tatonărilor, al bâjbâielilor existenţiale şi artistice. Nu ştie ce vrea, ar vrea totul, ar vrea ce se poate, nu ştie cam ce se poate... Ca experienţă (dură) de viaţă, el este cu o tură înaintea lui Aurel Dumitraşcu; dar ca experienţă de centrare şi intensitate lirică, e mereu cu un pas în urmă. Cărţile pe care cei doi şi le împrumută (cu strigăte de disperare când vreuna se rătăceşte) sunt citite cu totul altfel de cei doi autori care visează, împreună, să "incendieze" Bucureştii literari, făcând o nouă ordine în ierarhii. Din scriitorii mari pe care-i asimilează în anii de liceu la seral, Adrian Alui Gheorghe ar vrea să ia, să culeagă. La antipod, poetul deja configurat care este Aurel Dumitraşcu (altfel, autodidact şi el) îi foloseşte pentru sondarea propriei lumi lirice, in statu nascendi. Scrisorile lui sunt, şi din acest motiv, bine calibrate, omogene tematic şi problematic, definitorii, mai toate, pentru un anumit mod de a înţelege poezia şi, prin poezie, viaţa. Două exemple: "«Scrisorile» lui Pavese nu-l dezmint pe Pavese pe care-l ştiam. Nu trebuie să-l imităm, dar orice scriitor, în esenţă, trebuie să fie ca el. Nu să ne alegem damnaţiunea şi să credem că e o calitate, dar nici să alergăm după fericire ca cei din jur, meschini, puturoşi şi superficiali. A fi scriitor e penibil. Dar a fi un om banal de obişnuit («ordinaire») este îngrozitor. (...) Mi-a plăcut poemul «Ochii mei nu se iscodesc...» Încearcă să nu rupi şira spinării poemului cu artificii frumoase. Visez lucruri frumoase, cursive, dar nu altfel decât tulburătoare, puţin ironice-n ton. Trebuie să scăpăm de patetism." (pp. 174-175); "Ai dreptate când vorbeşti de concizia gen Pavese sau Eliot (sau Ion Mircea) la care trebuie să ajungem, dar putem scrie şi poeme lungi de cutremurătoare concizie-interioară. E vorba de acea sfărâmare a imaginii «lungi» în cristale cu o conexiune nesfârşită, pentru că ruperile de ritm nu trebuie să distrugă unitatea poemelor. S-ar putea să nu fiu prea clar, ştiu că-s împrăştiat de ieri." (p. 222).

E totuşi destul de clar. Mai încâlcite, incoerente şi trudnice ca exprimare sunt epistolele celuilalt, uneori salvate de frumoase fulguraţii ("noi măsurăm cu măsuri uriaşe emoţii mici", "se pierde entuziasm cum se pierde căldură", "mi-e dor şi de mama şi de ceva copilărie văzută în secret"), cel mai adesea, însă, căznit lirice. Cel care este şi rămâne poet, orice ar face, se exprimă într-un registru firesc. Cel care vrea să devină poet e plin de imagini căutate, ca un adolescent de acnee: "Tu rămâi aşa cum eşti, cu toate că peste câtva timp îţi vei revizui poziţia. Nu-mi fac (nu-ţi fac) din ironie chip cioplit. Cred în literatură (în artă), cu toate că m-a umilit de atâtea ori. M-a umilit prin imensitatea ei. (...) Şi apoi oboseala de a nu te şti niciodată liber, de a te şti îngânat de Timp când iei o hotărâre, de a te şti ridiculizat de ora fixă ce se prelungeşte, apoi, dureros în carne. Tu acolo eşti fericit pentru că ai spaţiul necesar pentru a proiecta oraşe şi cetăţi fabuloase, pe când aici de-abia pot să-mi înalţ turnul fragil al respiraţiei. Dar de ce mă plâng?" (p. 57).

La drept vorbind, motive ar exista.