Doi poeţi (II) - Frig. Epistolar, de Aurel Dumitraşcu, Adrian Alui Gheorghe

Nostalgicii după frumoasele vremuri ale socialismului de stat ar avea de meditat citind epistolarul din Frig. Între ianuarie 1978 şi aprilie 1989 (dacă facem abstracţie de carta poştală trimisă de la Chişinău, în februarie 1990, de Aurel Dumitraşcu) se cuprinde un interval de peste un deceniu, suprapus practic ultimei faze din Epoca de Aur.

Vorbind preponderent despre literatură, despre POEZIA mereu grafiată şi gratificată aşa, cei doi prieteni acordă la început mai puţină atenţie contextului social şi politic. Fabrica la care munceşte Adrian Alui Gheorghe, până la istovirea fizică şi aplatizarea intelectuală, este văzută iniţial ca o povară care i-a fost dată; la fel, armata făcută la şcoala de gradaţi sau în mină, ori avatarurile de a-şi găsi şi păstra un post de profesor suplinitor la o şcoală obscură de provincie. Din "laboratoarele cancerului" industrial şi din toate aceste postùri mizerabile, el îi trimite scrisori negre de fum şi de amărăciune prietenului din Nord, "fericit în parohia ierbii" de la Borca. Acesta oscilează între dorinţa de a urma o facultate şi cea de a rămâne aici, în munţi, cu copiii frumoşi de la şcoală, cu femeile "dulci" care-l asediază atât de plăcut şi cu ploile pe care le "adoră". Rolul jucat în piesa epistolară de Aurel Dumitraşcu pare unul al graţiei desprinse de orice constrângere exterioară. În schimb, lui Adrian Alui Gheorghe i s-a dat truda cotidiană, fără nici un orizont, cu fruntea mereu aplecată şi şalele tari...

Treptat însă, cei doi poeţi şi prieteni atât de diferiţi realizează că rolurile acestea sunt distribuite nu de un Creator transcendent (Aurel Dumitraşcu e de altfel un ateu convins), ci de la un centru de comandă administrativ-ideologică. Tinerii se edifică tot mai mult şi descoperă, o dată cu realitatea înconjurătoare, resorturile şi terminalele ei. Scrisorile îşi deplasează centrul de greutate: de pe natura inefabilă a Poeziei, pe tot ceea ce presează, limitează şi dirijează producţia poetică a vremii. Anii în care cei doi expediau versuri la Poşta redacţiei, lui Geo Dumitrescu sau Constanţei Buzea, par deodată o epocă îndepărtată. Frumuseţea participării la o competiţie artistică şi bucuria câştigării câte unui premiu regional capătă un aer trist. Excelent observator, Aurel Dumitraşcu sesizează primul nuanţa de compromis ce alterează mai întâi condiţia poetului şi apoi, inevitabil, pe cea a artei sale. Pentru a fi publicaţi în reviste (nemaivorbind de volume individuale), scriitorilor li se va cere, tot mai des şi mai insistent, să semneze articole "pe linie", versuri aşa-zis patriotice, colaborări publicistice "entuziaste", în spiritul cincinalului. Şi mulţi autori, din toate generaţiile, inclusiv din cea tânără şi dornică de afirmare, se pretează la aceste combinaţii. Visul lor este de fapt instituţionalizarea, care-l scoate pur şi simplu din minţi pe poetul de la Borca. Când prietenul mai tânăr se lasă ispitit de acest tip de colaborare, visând ba la Academia "Ştefan Gheorghiu", ba la tribuna "Luceafărului", Aurel Dumitraşcu îl ceartă cu o severitate direct proporţională. Aparentele beneficii sunt fărâmiţate şi spulberate epistolar, în fraze de o mânie cristalină: "Vom vorbi joi mai mult! Câteva lucruri, doar: nu te înşela să crezi că dus în Bucureşti, acum, la «Ştefan Gheorghiu» ai să ai linişte! Vei vedea că n-o vei mai avea nici pe cea de acum. Nu vei sta singur în cameră, vei deveni un vânător de singurătate prin casele altora. Nu-s deloc de acord cu ducerea ta acolo pentru că experienţa aceasta, în ciuda uşurătăţilor cu aplauze, mi se pare ca şi cea cu mina. Numai că de acolo ai venit cu un simţ al realităţii şi cu o silă care ţi-a dat forţă în ceea ce scrii. Pe când dincolo nu se pune problema decât de a te rata într-un fel sau altul. Ca poet, desigur. (...) Tu eşti acum într-un punct delicat, te pricep, nu trebuie să amănunţim, dar simt că fibra ta adevărată nu e de ins patriotard şi făcător de versuri, ori (sic!) acolo, într-o imensă monotonie şi o indiscutabilă subordonare, îţi vei pierde puterea poetică adevărată. Ştii să faci poezie, dar nu uita că o operă nu se face cu jumătăţi de măsură, cu indiferenţe şi complezenţe (...) Rămân neînduplecat şi definitiv desolidarizat de gândul tău de a te duce acolo! Încă te iubesc mult! În perspectiva timpului, poate că n-ar trebui să-mi pese! Dar avem atâtea exemple de oameni deosebiţi care s-au pierdut pentru că-ntr-o zi au fost amăgiţi de steagurile rahatului! N-aş vrea să fii printre ei!" (p. 367).

Asprimea aceasta de prieten adevărat e completată, de cealaltă parte, prin toleranţa nesfârşită a poetului probozit. În unsprezece ani şi în cinci sute de pagini de corespondenţă, Adrian Alui Gheorghe se supără abia de două-trei ori pe mâniosul profesor-profet. Care suferă teribil la fiecare perioadă puţin mai lungă de tăcere. "Dacă am ceva să-ţi spun rău, ţi-o spun ţie", îi precizează Aurel lui Adrian, acuzându-l imediat pe mult prea politicosul amic că i-a scris fraze "de târgovete, nu de prieten". Prins la mijloc, între propriile ambiţii, mizeria sufocantă a mediului de care nu poate scăpa, promisiunile ce mânjesc ale unor activişti şi exigenţele usturătoare ale lui A. Dumitraşcu, Alui Gheorghe va traversa totuşi acest interval atât de complicat, ieşind până la urmă la lumină. Renunţă la ideea cu "Ştefan Gheorghiu", răreşte contribuţiile "patriotice" şi se dezgustă tot mai mult (pe urmele tovarăşului său) de preţul ce ar trebui plătit pentru afirmarea scriitoricească. O scrisoare din octombrie 1985 arată schimbarea de optică: "S-au dat azi în «Cronica» rezultatele la concursul de debut al Junimii. Oroare! Sunt acolo - într-o companie de neimaginat! Ţi-i înşir pe toţi: Radu Andriescu, Maria Baciu, Ştefan Bratosin, Irena Oana Catighera, Ion Cozmei, Ion Cârnu, Ion Dumbravă, Ion Enache, Ioan Iacob, Carmelia Leonte, Bianca Marcovici, Dan Moisii, Gheorghe Simon, Horaţiu Stamatin. 15 (cincisprezece)! Radu nu este! A fost la Iaşi joi şi a descoperit că manuscrisul lui nici n-a fost dat la juriu! Dar în compania asta - n-are nici un motiv să fie (prea) disperat. Nu ştiu ce voi face! Or să-mi ceară probabil să intru şi eu în matca-comună, să fie încaltea un compromis general! Nu-l voi face!" (p. 459).

De la un prag încolo, cei doi poeţi se regăsesc pe exact aceeaşi lungime de undă morală. Psihologiile lor diferă în continuare, însă caracterele li se "lipesc" într-o sudură perfectă. În mod aparent paradoxal, în fond explicabil, scrisorile îşi pierd acum din interes, întrucât a dispărut tensiunea comunicării. Ele devin telegrafice şi strict informative, transmiţând (uneori pe puncte) noutăţi dintr-o parte în alta. Explorările în realitatea interioară şi în arta proprie, ca şi trasoarele către lumea celuilalt, lasă loc unor mesaje mai pragmatice. Adevărata comunicare nu mai este cea epistolară, fiindcă şi distanţa geografică dispare. Cei doi încă-tineri poeţi devin în sfârşit colegi de facultate (din 1983), iar din 1987, se întâlnesc şi îşi vorbesc zilnic, în aceeaşi urbe (la Piatra Neamţ).

Culmea, cel ce n-a vrut să se abată cu o iotă de la vreuna din convingerile sale se va trezi complet descoperit în planul relaţiilor erotice. Cinicul don Juan nordic e prins în plasa unei Tudoriţe "vrăjitoare". Misoginismul lui se manifestă încă o dată, dar într-o interogaţie ce-l exprimă şi pe vechiul bărbat adorat, şi pe actualul umil adorator: "Oare există măreţie şi-n sufletele femeilor?!"...

Cele mai vii şi mai frumoase scrisori din Frig îi aparţin, indubitabil, acestui artist şi om adevărat pe nume Aurel Dumitraşcu. Revanşa prietenului mai tânăr o consider chiar volumul de faţă, substanţial şi incitant, dacă nu emoţionant, şi anticipat printr-un superb răvaş de acum un sfert de veac: "Domnule domn drag, sunt alături de tine şi de logosul tău minunat în toate întâmplările anului şi anilor următori. Adrian, dec. 1984".