Nu poţi scrie bine despre o dramă cu mîinile ridicate spre cer

Născut la 20 septembrie 1956, într-un sat spectral. În acelaşi an, Marilyn Monroe se căsătoreşte cu Arthur Miller, iar Congresul al XX-lea al PCUS înfierează cultul personalităţii. Tatăl (medic) dar mai ales mama îi vor fi mereu alături, chiar şi-n literatură. Incomplet restabilit după experienţa rurală, scriitorul revine la complicata vîrstă de patru ani în capitala unde trăise prenatal. Absolvă terifiat, cu brio, Facultatea de Medicină Generală din Bucureşti în '82. Drept sancţiune, va lucra cinci ani în judeţul Dîmboviţa - la două dispensare cu un aer bucolic foarte tare. Datorită căruia va prezenta în faţa pacienţilor mai multe crize de asfixie şi o cădere nervoasă urmată de internare. La spital se simte bine. Îi plac medicamentele, susţine că-l ajută să deosebească binele de rău, de copaci etc. Renunţă la medicină. Între 1990 şi 1994 va fi redactor la revistele Cuvîntul şi Amfiteatru, apoi la Editura Litera. Trece şi prin Ministerul Culturii pe vremea lui Spiess, ca referent de specialitate, fără să înţeleagă ce trebuie să facă. Din 1994, îl găsim la Editura Allfa (Grupul Editorial ALL). Nu ştie ce-i rezervă viitorul, şi e descoperit de criticul literar Mircea Martin. La Cartea Românească va debuta într-un volum extrem de colectiv (Debut '86) şi îi vor apărea volumele de proză scurtă Grădina de vară (1989, premiul Fundaţiei Liviu Rebreanu), Eclipsa (1993, premiul oraşului Tîrgovişte - 400 de dolari plus vizită la capul lui Mihai Viteazul) şi Într-o după-amiază de vineri (1997, premiul Cartea Anului la Salonul Naţional de Carte de la Cluj, premiul ASPRO pentru cea mai bună carte de proză a aceluiaşi an şi Premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti). Scrie şi piese de teatru, orbit de banii oferiţi cîştigătorului unor concursuri: Farsa (1994, Editura Unitext, premiul UNITER) şi Primăvara la bufet (1995, Editura Expansion, Marele Premiu la Concursul Naţional de Dramaturgie "Camil Petrescu" ediţia I, şi premiul Uniunii Scriitorilor). În total, primeşte aproximativ şase milioane de lei, cît costa pe-atunci o bibliotecă. O cumpără. Motiv pentru care îi vor fi solicitate instantaneu colaborări la aproape toate revistele literare din ţară. În 2008 publică o carte greu de catalogat dar mare, un mixaj de jurnal, proză şi jurnalistică, Foxtrot XX (Premiul Radio România Cultural). Căsătorit din '84, face tîrziu, din motive ideologice, un copil căruia-i plac acum (la 12 ani) craniile şi rapul. După şase călătorii în străinătate, scriitorul devine agresiv. Pasiuni: muzica, busturile, filmele color.


Daniel Cristea-Enache: În majoritatea paginilor pe care le-aţi scris, ca şi în răspunsurile pe care le-aţi dat în interviuri, aveţi o permanentă tensionare ironică a frazei. Porniţi "cuminte", pe un ton rezonabil, într-un regim strict referenţial; după care, destul de rapid, rupeţi planul şi faceţi un fel de salt într-un alt tip de discuţie, paralelă cu cea pe care o purtaţi.
În această discuţie "colaterală" devenită centrală încap foarte multe: referinţe livreşti, trasoare parodice, secvenţe biografice, impregnate, toate, de o (auto)ironie neagră. Niciodată nu poţi să anticipezi modul în care va evolua o pagină a lui Răzvan Petrescu. Dar, pentru Răzvan Petrescu, această continuă dislocare a planului dat nu este întrucîtva obositoare? Şi nu îndepărtează, ea, massa cititorilor "obişnuiţi", a publicului larg, oferindu-se numai unor lectori rafinaţi?

Răzvan Petrescu: E posibil ca, inconştient (aşa cum sînt de 41 de ani, pentru că între 7 şi 14 ani m-am jucat cu plastilină şi fete cu codiţe, apoi cu lut, la Şcoala de Arte Plastice, prin urmare am fost doar conştient, de pildă cînd am băgat pisica-n sobă) să scriu aşa cum sînt în realitate. Ştiu că realitatea poate să nu semnifice nimic sau să fie doar o proiecţie-n ochii noştri, care, dacă s-ar închide, ar face-o să dispară în neant sau în altă realitate, cînd eram mic am citit cîteva cărţi de filozofie pentru adulţi care mi-au întunecat pentru totdeauna judecata, ca şi realitatea, de-asta scriu aşa, dar să presupunem că pur şi simplu povestesc sincer cu ajutorul alfabetului - sinceritatea e-un parametru al realităţii unui autor. Şi pe tema asta s-a discutat mult, am auzit oameni de litere cu cununa pe-o ureche punînd jigniţi sub semnul întrebării sinceritatea dintr-un text literar, cică nu există. Acum să admitem că pentru mine există din simplul motiv că nu ştiu cum să mă exprim altfel, o fi vreo infirmitate. Şi atunci, dacă scriu aproape exact ce gîndesc, înseamnă că-s construit aşa cum mă ivesc din cărţi, în personajele ce-s un şir de clone mutilate dar irascibile - cu decalaje, întreruperi de ritm, amnezii, întorsături de frază, mers tîrîş înainte şi-napoi, apoi cîte-un salt, probabil de frică, cine ştie ce-am văzut pe drum, o turbină, abandonarea cărării principale pentru a coti brusc pe-o potecă ce pare mai interesantă, cam în acelaşi fel în care-o fac cîinii cînd caută copac, noroc că nu uit să revin la ideea principală, iar asta se-ntîmplă pentru că-mi place să aşez literele în suită la fel cum se cîntă muzica preclasică şi jazzul, mă pierd în execuţii spontane care-n primul rînd trebuie să mă încînte pe mine şi abia după aceea pe cititori, ce pot fi încîntaţi de altceva, un bun exemplu este Ben Webster care-n vreme ce interpreta un blues devastator a-nceput să plîngă, îi curgeau lacrimi mari pe obraji cînd scotea sunete de sfîrşit de saxofon de epocă, şi, întrebat apoi ce amintiri i-a evocat piesa astfel încît să-l facă să lăcrimeze, a spus c-a plîns auzind cît de frumos cînta.
Aşadar, discuţia paralelă (cuvîntul mă va urmări) pe care aţi observat-o este o încercare de improvizaţie. Din păcate, nu-i deloc sigur că literatura poate semăna cu muzica, pare mai mult o dorinţă de-a mea şi, cu certitudine, şi a altora, mai talentaţi, mai tineri, cu ochii şi dinţii mai mari. Radu Petrescu dorea să scrie ca şi cum ar fi pictat, eu (fără să fac vreo altă comparaţie, el chiar fiind un mare scriitor) ca şi cum aş cînta - jazz ori simfonică, depinde de cerinţele povestirii, dacă-i despre o iubire romantică prefer rockul, You Shook Me, să zicem, all night long. Nu pot să fac o listă, e prea urît afară, însă-mi amintesc că am pus de multe ori vinilul cu Recviemul lui Mozart (al lui Verdi şi al lui Fauré nu inspiră), mai precis Lacrimosa, în seara în care scriam ceva trist. Voiam să redau durerea muzicală printr-una grafică. Şi-am descris o turturică.
Mă bucur că aţi sesizat autoironia. Numai Dan C. Mihăilescu a zis că nu e. Noroc că-i singurul. Nu mă pot mişca fără autoironie, altfel aş scrie ca Mihaela Rădulescu dînd din mîini în sens giratoriu. Ştiu că-s un subiect bun de ironizat, ca, de fapt, mai toată planeta. Nu trebuie să te iei în serios, pentru că devii şi mai ridicol. Or, de cîţiva ani, am revelaţia care vine de undeva de sus, nu de la Dumnezeu, ci de la etajul 9, că sîntem ridicoli, indiferent ce facem. Să ne gîndim, adoptînd poziţia unei entităţi superioare, cît de ridicol este să te închei la şireturi, de pildă. Cît de ridicolă e-o înmormîntare. Cu groapa şi popa şi mortu' şi lumea-n negru ca la oftalmologie. Sau o nuntă regală. Şahul. Alpinismul. Spălatul pe dinţi, pe linoleum. Iubirea, naşterea, manechinele, bolile, despărţirile. Fiecare gest, fiecare gînd, fiecare frază, totul este de-un ridicol fenomenal. Cu mici excepţii.
Iar ironia este neagră pentru că la sfîrşit ne ducem dracu' ştie unde, însă sigur e ceva negru, de-asta mă şi uit pe Discovery, ca să mă informez, şi-am aflat recent că unii fizicieni şi astrofizicieni au ajuns la concluzia că există, la marginea universului nostru, un altul, paralel, deşi cuvîntul e impropriu, n-au găsit altceva în loc, în schimb alţi oameni de ştiinţă au găsit că-s mai multe universuri paralele, aşa cum ne învaţă creştinismul, nu se cunoaşte cîte, deocamdată-s 7 miliarde de asemenea ansambluri, mă gîndesc eu simplist, fiecare om fiind un de-ăsta. Complet paralel cu toate celelalte. Nu putem intra niciodată în alt univers pentru că are alte dimensiuni - în cazul oamenilor, psihice. Pot fi şi fizice, vezi cingătoarea florentină.
Prin umor - urmează o platitudine - ascund durerile eroilor fără excepţie răniţi, de multe ori disperaţi, la limită, după nişte draperii comice, cu desene pentru copii rahitici, nu poţi scrie bine despre o dramă - chiar dacă-i penibilă - dac-o ţii tot într-un bocet, cu mîinile ridicate spre cer. Unde nu-i nimeni, decît cucu. Şi nu-i nimeni pentru că dacă-s atîtea universuri paralele, se naşte întrebarea dacă nu cumva şi Dumnezeu e paralel. Asta-mi întăreşte suspiciunea că sînt un soi de clovn brunet, de gen literar, şi, ca oricare altul din branşă, mă delectez făcînd lumea să-şi înalţe sprîncenele, să rîdă, chiar dacă eu am aia ruptă.
Scriu nu doar proze, ci şi fraze cu final imprevizibil, le ridic brusc coada, cred că-i o reminiscenţă a intensităţii cu care iubeam serialul Povestiri cu final neaşteptat şi pe Ileana, care m-a părăsit tocmai pentru că preferam serialul, îmi plac efectele, doar ele ne mai salvează de absurd - un sinonim pentru ridicol - cufundîndu-ne în altceva. Să-i vizualizăm, pentru exemplificare, pe marii gînditori. Cum stau ei la masa de lucru din lemn negeluit de la televizor şi vorbesc solemn şi grav, cu accent orientat oblic de la stînga la dreapta, îi apasă întreaga povară a lumii pe care ne-o explică ca la debili mintali, sînt bizari şi zguduiţi, precum cei care-i urmăresc înfioraţi, mai ales cînd îi înţeapă-n palmă o aşchie din lemnul mesei.
Şi nu, nu este defel obositor să tot disloc planurile, explicaţia am dat-o la început: aşa sînt cînd mă aşez la birou, gata dislocat. M-aş plictisi de moarte dacă nu aş întoarce mereu cheiţele frazelor, dacă aş sta încordat, încordarea o pun în îmbinarea propoziţiilor, pe scurt, nu mă bucur decît atunci cînd găsesc comicul din tragic. Tragicul din comic îl ascund sub o lopată mică cu umor, că am în spatele blocului.
În privinţa publicului, nu-s convins că numai împătimiţii de lectură mă pot înţelege din moment ce m-a înţeles poştaşul, e drept că era beat, dar mi-a spus că l-a impresionat mult cartea, nu pot spera decît că era vorba de cartea mea, revenind însă la persoanele culte, mărturisesc că vreau să devin înţelept, mi-am cumpărat un bilet pentru o excursie-n Tibet peste cîţiva ani, voi învăţa cum să nu-mi mai pese de cititori, şi, în special, cum să levitez în public.