Andrei are un umor dement, de-aia mă îndrăgeşte

Daniel Cristea-Enache: Nu e foarte greu de observat că în scrisul dvs. ironia este multidirecţionată, iar autoironia - la ea acasă. Se vede asta şi din răspunsul anterior. Puţine pagini de Răzvan Petrescu (mă refer la cele în regim realist, cehovian) scapă tensionării şi comutării ironice. Dar aş vrea să aflu: continua ironie nu are totuşi limitele ei? Sînt situaţii, momente, persoane şi personaje pe care nu le puteţi aborda din acest unghi? Ironia este o supapă a textului; dar funcţionează ea întotdeauna?
Să vorbim puţin despre băiatul dvs. şi despre relaţia tată-fiu văzută din interior: ce termeni şi ce abordare veţi alege pentru această "temă"?
 
Răzvan Petrescu: Dacă ironia este o supapă a textului şi puţine pagini de-ale mele scapă comutării ironice, înseamnă că am numai supape. Sau valve. Pentru motoare, e un lucru bun: cu cît ai mai multe valve, cu atît ţi-e mai puternică maşina. La peşti cred că echivalentul e reprezentat de branhii. Dar se-nchid şi ele, şi peştii înoată-n apnee în anumite cazuri. Pînă şi respiraţia îşi are limitele ei. Sigur, nu pot lua în zeflemea chiar orice, am unele rezerve. De pildă, Dumnezeu. Chiar dacă nu sînt credincios ca la carte (indiferent de carte, poate fi şi de bucătărie), şi îmi doresc să existe Dumnezeu, drept urmare caut de zeci de ani semne ale prezenţei lui şi îi găsesc mereu semne ale absenţei, am avut totuşi senzaţia că mi-a oferit o dată o minune, demult, cînd iubita mea era să dispară din cauza unei boli rarisime şi atîta m-am rugat, încît s-a făcut bine, sigur arătam ca un dobitoc cînd îi cîntam ei la mulţi ani seara în zăpadă sub fereastra pavilionului, era Crăciunul, şi Dumnezeu poate-a aplaudat, de-o avea mîini, şi a salvat-o. Deci ideea este să nu-l iei peste picior, pentru că nu ştii ce-ţi poate pregăti. Dacă există. "Dacă există, îl rog să mă ierte", a spus în mod năucitor Maica Tereza într-unul din ultimele ei interviuri, ultima sfîntă a lumii, care-a trăit sute de ani numai pentru a ajuta oamenii în numele lui Dumnezeu, şi, ce spune ea înainte să moară? Dacă. Dacă nu există, iar nu-i bine, te-ai ferit şi ai pierdut cel mai tare subiect pentru fandări umoristice, însă nu-i nimic, sînt atîtea altele, tot ce ţine de oameni, că nu poţi ironiza animalele, te faci de rîs. Ca să închei: cînd a murit vărul meu, l-am blestemat pe Dumnezeu cu voce tare din balcon, de la fereastră, îi uitasem minunea, aveam o uriaşă nevoie să dau vina pe cineva, ironia ar fi fost mult prea slabă.
Nici pe mama n-o ţintesc. Nu-i ea de vină pentru tot ce se-ntîmplă pe planetă, nu-i nici măcar preşedinte de bloc. Şi mi-a dat atîta timp de mîncare, încît am atins 55 de ani - vîrstă la care alţii au răposat de mult, Schubert, de pildă, cu toate liedurile lui - ca să pot apărea aici, în interviu. Mi-a inspirat şi plăcerea megaderizorie de-a citi - să citeşti înseamnă să protestezi, a afirmat Llosa recent, nu mai ştie pe ce lume e, urîtă-i bătrîneţea. Iar prin spitale n-am intrat din cauza mamei, ci din curiozitate, exact motivul pentru care m-au şi reţinut. Din păcate l-am făcut pe tata personaj, l-am bătut sarcastic la maşină şi cred că de-asta a şi murit, deşi în povestirea cu pricina nu era tata. De soţie nu mă ating, e foarte puternică. A făcut bicepşi şi trapez de cît a cărat căruciorul cu băiatul meu înăuntru peste tot, că nu voia să ia nici liftul, urca scările cu căruciorul ridicat deasupra capului, chiar şi-acum îl ţine-n braţe pe Andrei deşi are peste 55 de kilograme. Vineri îl duce la şcoală-n spinare, c-a ajuns în clasa a şasea.
Băiatul a împlinit cu greu 12 ani, în septembrie. De cînd era mic îl strigam din camera mea utilizînd felurite apelative, copil nemernic, tembel, pocitanie, ca să se-nveţe cu greutăţile vieţii şi, după o perioadă de acomodare, a-nceput şi el să-mi strige din camera alăturată, mă face tată denaturat. Sau retrograd, nu prea are imaginaţie. Răcnim unul la altul cu imens drag ca doi tîmpiţi. Cînd a-mplinit un an şi jumătate, i-am pus căluş şi l-am ţinut zdravăn de fotoliu, că se zvîrcolea, obligîndu-l să stea nemişcat ca să asculte Bach. Dacă începea să saliveze abundent, îi puneam Pachelbel sau Telemann, şi intra în convulsii. Pentru Beethoven, Mozart şi Piazzolla am folosit mijloace mai sofisticate, îl speriam ieşind brusc de după uşă cu un cuţit de bucătărie-n mînă (îl silisem deja să vadă Shining, cunoştea deci ce poate face un scriitor în pană de inspiraţie, or el numai în pană m-a văzut), pentru Brahms şi Elgar am fost nevoit să-i cîrpesc cîteva palme, la Rahmaninov m-am gîndit să-l electrocutez, prea îşi pierdea liniştea sufletească, pînă la urmă i-am pus Handel şi-a rămas pe gînduri. Ştiu bine la ce se gîndeşte, îşi face planuri cum să mă tortureze şi el, nu mai e mult şi mă va depăşi în înălţime, la Ceaikovski a trebuit să-i lipesc o bandă adezivă pe gură deoarece se apucase să urle de plăcere. După toate astea, jazzul a fost floare la ureche, nu mai era nevoie decît să-l înţep în ureche ca să asculte Miles Davis şi Coltrane (perioada free). Munca a dat roade: acum audiază aproape exclusiv Paraziţii.
I-am făcut şi educaţie cinematografică. A fost mai dificil, pentru că n-o puteam realiza decît seara, iar seara Maşa e acasă, nu cred c-ar fi fost de acord cu metodele aplicate copilului pentru dezvoltarea spiritului, dar am păcălit-o prin tehnici anormale. S-o scurtez: datorită faptului că în ultimii doi ani l-am legat fedeleş de-un scaun cu spătar plin de cuie, punîndu-i şi căluşul - tot cel folosit pentru educaţia muzicală, aţi spune că nu-i igienic, ba e, îl spăl o dată la cinci luni cu spirt -, a ajuns să vadă 65 de filme fundamentale (dacă închidea ochii la vreo scenă erotică ori violentă îl pocneam cu pumnu-n nas, aşa să-mi ajute Dumnezeu) şi-i are ca regizori preferaţi pe Kubrick, Scorsese, Ridley Scott, Spike Lee, Forman, Kurosawa. Iar filmele favorite sînt The Godfather, Raging Bull, A Dog Day's Afternoon, The King's Speech, One Flew Over The Cuckoo's Nest, Do the Right Thing, Requiem for a Dream, Taxi Driver, Runaway Train. Cel mai mult îi plac totuşi Monty Python, Peter Sellers şi Chaplin. La Fellini n-am ajuns, însă l-a impresionat Ladri di biciclette, a zis că vrea şi el una.
Ca să-i desăvîrşesc cultura i-am dat să citească o carte, Omul invizibil, a dorit apoi să citească şi ceva scris de mine, şi-atunci l-am rugat să-şi amintească durerea pricinuită de ţigările stinse pe mînuţă, aşa că s-a potolit. Are un umor dement, de-aia mă îndrăgeşte.
Nu ştiu dacă v-aţi gîndit la chinul meu, nimeni nu se gîndeşte, tuturor vi se pare firesc să ascult pentru a-nu-ştiu-cîta oară aceeaşi muzică şi să văd pentru a mia oară aceleaşi filme care nu mi-au plăcut nici prima dată. Ăsta da, sacrificiu. M-au devastat, uram jazzul, uram cinemaul, iar acum, după ce le-am retrăit numai de dragul lui Andrei, le urăsc şi mai tare, că-mi aduc aminte cum tata (şi mama, ca să fiu cinstit) mă lega de-un scaun stomatologic furat de la el din spital şi-mi punea şi lampa-n ochi ca să stau cu ochii holbaţi şi cîte altele, n-a fost vreun abuz, pur şi simplu părinţii mei erau duioşi.
N-aş putea scrie nici un singur cuvînt nepotrivit despre băiatul meu. Dintr-un motiv ce-mi va rămîne pe veci necunoscut, îl iubesc mai mult decît îmi iubesc patria. Cu rîul şi ramu' ei.