Fotografii pe care le-am văzut zilele trecute, pentru că aşa s-a nimerit

Instantanee din New York, cu mult soare. Revoltaţii din Occupy Wall Street, noaptea. Cafenele cu oameni care citeau romane (nu ştiu ce titluri şi ce autori). O veveriţă care se uitase în ochii lui E. (am crezut că a vrut să-l muşte de nas, însă nu, m-am înşelat). Imagini din muzee (coadă şerpuită cu oameni care doreau să intre la MoMa). Fotografii de anul trecut, cu şi despre jazz (le asociez cu degete lovite de clapele unui pian, cu trompete care se tot mişcă şi-o voce groasă, tabagică - probabil ceva legat de melodia pe care o ascultam atunci când le-am văzut prima oară)

Poză cu un poem de Bukowski - scris pe fusta albă a unei tinere (se hlizeşte sugestiv, mai vicios decât ar putea s-o facă o femeie matură, dezbrăcată).

Imagine alb negru, cu un grup de lebede ce traversează o stradă, pe zebră. Undeva în Copenhaga, anii '60 sau '70. Maşini frumoase (habar nu am ce mărci, dar din acelea vechi, care nu se mai văd acum pe străzi) aşteaptă să treacă alaiul păsăresc. O fetiţă pe bicicletă le priveşte - e foarte aproape de ele. Mă întreb dacă şoferii au înjurat păsările, de mamă, Hristoşi şi Dumnezei. Sper că nu. Pentru că nu sunt pasăre albă, ci oamă îmbrăcată în negru, o maşină a dat peste mine, cu ani în urmă. Pe trecerea de pietoni. Florile pe care le aveam în braţe s-au răsfirat neartistic pe asfalt. Am căzut total nefotogenic iar şoferul m-a înjurat într-un mod cu totul banal - nu suna ca într-o poezie din aia furioasă, din volumele poeţilor revoltaţi. Ar fi ieşit o fotografie urâtă! Sau nasoală - ăsta e cel mai potrivit cuvânt.

Multe, multe poze verzi cu copaci, pomi, ierburi. Pomi rotunzi, drepţi, ondulaţi, rombici, haotici sau geometrici, de toate felurile.

Ceşti de porţelan, victoriene. Ceai. Cafea. Conace vechi, din piatră şi lemn, care de fapt cred că nu există în realitate.

Imagini cu o librărie din Veneţia, unde se poate ajunge doar cu barca (teancuri mari de volume erau aşezate într-o cadă normală, aşa cum e cea de la mine din baie). Pare un loc ascuns, subversiv, cu cărţi care se dau numai pe sub mână.

Hans Christian Andersen pozat în 1862 lângă un gard de lemn, iarna sau toamna. Avea un fel de joben pe cap, oricum, pălărie înaltă, neagră, tare - aşa cum purta şi Iepurele de Martie al lui Lewis Carrol. Sub poză era un comentariu stupid despre viaţa lui sexuală.

Oameni pe străzi pietruite, copiii cu vată de zahăr pe băţ - undeva în Polonia, anii '70 (album de Hedy Loffler, primit în dar cu bileţel zgâriat de o pisică frumoasă şi cumsecade)

Un raton hoţ (sau hoţ raton), surprins lângă un ghiveci roşu

Fotografii de Robert Capa. Război. Oameni morţi. M-am uitat pe sub gene, cu ochii întredeschişi, oricum le ştiu de mult. N-am nimic de-a face cu moartea, suferinţa! M-am hotărât să mor doar dacă vreau eu.

Păpădii albe, reale, atârnate cu capul în jos de tavanul unei galerii. Vizitatorii treceau pe sub ele (nu ştiu dacă suflau în sus). Pentru că nu mai aveau rădăcini (inimă / creier) nu cred că erau păpădii vii, ci doar se prefăceau (atâta timp cât tulpinile şi puful - ce formau cadavrul în sine - au rămas proaspete)

Oameni care înoată pe sub apă, fericiţi, în lacuri, mări, oceane sau băltoace (adică aşa cred că erau, de ce să nu fie?)