Grecia: să plîngem sau să huiduim? Exploatarea democraţiei

Probabil că grecii (chiar dacă, evident, şi ei diverşi, divizaţi) ştiu cel mai bine şi, oricît de surprinzător, de dificil, de neaşteptat, ar trebui să-i credem şi să-i ascultăm, să-i urmăm şi atunci cînd demonstrează împotriva măsurilor draconice de austeritate (redresare) impuse, în numele Uniunii Europene, de către noii-vechi jandarmi ai Europei, cuplul Merkel-Sarkozy (monstru supranumit deja "Merkozy"), susţinînd că "nu sînt datoriile noastre", dar şi atunci cînd tind mai curînd să respingă invitaţia, aparent, nu-i aşa, hiper-democratică, la consultare intempestivă, "peste rînd", adică la referendum, aşa cum s-a întîmplat zilele trecute.
 
Comentam la momentul respectiv: ce accelerare, ce intrare în altă fază/trecere la alt nivel provocate, ce fugă înainte, ce dublare a finanţelor-cazinou cu politica-pariu! Toată lumea pariază ca să cîstige! Ce turnură! Relansare a politicii tot prin/ca pariu? Aliniere a politicii la "paradigma" iraţionalistă, de joc de noroc, de provocare a hazardului, caracteristică epocii, momentului? Dar nu este acesta, aşa cum s-a văzut în finanţe, un pariu mimat, un pariu deja cîştigat, un pariu propus tocmai pentru a mai putea să existe, şi încă dinainte, cu anticipaţie, cîştig, pentru a face posibil şi, în acelaşi timp, a masca furtul, a face să i se piardă urmele?
 
Şi, imediat: chemarea la referendum a scurtcircuitat vertical, transversal, ca un adevărat fulger, în zigzag, Europa, adică atît clasa politica, căruia i-a fost fluturat spectrul permanent revoluţionar al poporului, adică propria ei fragilitate, cît  şi, vai, societăţile înseşi, dezobişnuite să mai fie consultate, întrebate. Populism? Aceasta e întrebarea.
 
Au existat, imediat, greci care au văzut în propunerea de referendum, chiar dacă părea o consultare populară, tot o manevră politică. Respingînd jocul politicianist, ei cer, deci, să fie bine conduşi, nu să facă ei treaba politicienilor, care se spală "democratic" pe mîini de responsabilităţi.
 
Dar: nu cumva tocmai asta e fundătura actualei mişcări, în curs de globalizare, oricum pe zi ce trece mai ample, a "Indignaţilor", care cer democraţie, adică egalitate, în special economică, dar nu par pregătiţi să se implice "tradiţional"-politic, adică să propună politici şi, mai ales, să le exercite? Nu cumva tocmai aici stă noutatea epocii, a momentului nostru, pe care încă nu am ajuns să le analizăm, să le înţelegem suficient, altfel spus convenabil, altfel spus practicabil?
 
Nu cumva ceea ce cerem, orbeşte, e altfel de politică (la care deci nu putem, structural-etic, să luăm parte), refacerea democraţiei (să alegem permanent şi la alte niveluri, între alte categorii de lucruri)?
 
Popoarele cer, în diferite moduri, un singur lucru: democraţie. Actualul sistem asigură doar dominaţia.
 
E impracticabilă revenirea la status quo sau păstrarea lui. Ieşirea din criză presupune o revoluţie mai largă, presupune chiar revoluţia, nonviolentă, mentală.
 
Iluzia că se mai poate salva lumea salvînd doar situaţia, aşa cum propun(e) "Merkozy". Nu e de-ajuns, e doar amînare a problemelor de către politicieni, care nu sînt legaţi decît de durata mioapă a mandatelor.
 
Singura soluţie: refacerea, regîndirea, de-formalizarea, relansarea democraţiei. Popoarele, societăţile dau orice, li se poate cere şi lua orice, dar numai în schimbul democraţiei.
 
Secolul XX a fost secolul libertăţii (tradus, la nivel de "marfă" politică, de economie politică, prin libertăţi). Secolul XXI începe ca secol al egalităţii. Dacă nu va fiind, de fapt, vorba, de fraternitate, singurul mod în care libertatea celorlalţi, libertăţile tuturor, libertatea-egalitate, libertatea-împreună, adică libertatea care leagă, nu libertăţile care separă, sînt practicabile.
 
Păstrarea actualului model şi sistem democratic nu înseamnă decît voinţa de păstrare a sistemului dominaţiei de către politicieni. E o oligarhie sistemică, exploatarea democraţiei.
 
Mod comod de asigurare a dominaţiei politicului asupra socialului: democraţia reprezentativă actuală.
 
Nu ştiu, deci, cît de fantezistă şi de iresponsabilă a fost ideea lui Papandreu de a întreba organizat poporul, dar abia felul în care a retras această idee după ce o avansase este scandaloasă, dovedind uşurătatea jocului de-a politica, neseriozitatea, instrumentalismul etc.
 
Uşurătatea considerării poporului. Joaca de-a democraţia. Jocul scabros al agăţării de putere, al puterii cu orice preţ.
 
Oricît ar părea de surprinzător, grecii, ca imagine de ansamblu, au dreptate şi trebuie ascultaţi, urmaţi, şi atunci cînd resping, violent chiar, reformele impuse de către o clasă politică europeană difuz, latent, structural coruptă fie şi doar pentru că permite corupţii "avansate" patente doar pentru a cumpăra pacea socială, dar şi atunci - acum - cînd resping, ca populistă, ideea de referendum.
 
Poate pentru un referendum perpetuu, instaurat? Pentru alegeri continue, permanente, dar nu personale, între persoane, ci între idei şi politici, prin deliberare deschisă?
 
Pentru o reaşezare în alt fel a democraţiei corupte, minate, exploatate?
 
Politicienii, clasa politică, au devenit, deja, altă "stare", alt popor. Încercînd, acum, să salveze Europa şi, în general, cînd vor să salveze o ţară, politicienii nu vor să se salveze decît pe ei înşişi, propria "moşie", adică sistemul de reproducere în cerc închis a puterii, dincolo şi, mai ales, tocmai prin eventuale "alternanţe democratice", microsistemul de extorcare a societăţilor. Nu pe noi, pentru-noi, ne salvează ei, ci baza relaţională (în sens foucaldian) a puterii, "soclul" unei puteri nesubstanţiale, de pură exercitare, de pur exerciţiu, în act, permanent de furat, de smuls. Noi trebuie să-i salvăm pe ei sacrificîndu-ne.
 
În aceeaşi barcă? Nu: noi în apă, împingînd barca din care ei în niciun caz nu s-ar da jos, să împingă alături de noi barca comună, barca intereselor comune, barca comunului, terţ obligatoriu exclus.
 
Pentru că ştiu prea bine că fie şi un strop de democraţie, asemenea apei vii din basme, care pentru ei e ca apa tare, le-ar dizolva soclul, bronzul întotdeauna fabricat, smuls, al puterii, făcîndu-i să dispară.