Steve Jobs, un erou al timpului nostru, şi designul-proces

Citim cărţi (de preferinţă, predominant, romane), vedem filme, ascultăm "muzici", participăm la "evenimente" şi la "proiecte". "Împărtăşim", recomandăm, propunem, ne adăugăm unii altora, intervenim, vorbim, dar, dat fiind că o facem tot mai mult în scris, nu atît de mult pe cît s-ar putea crede, ci, de fapt, în replici tot mai scurte, chiar dacă mai multe, şi mult mai plastic, mai "witz"-iat (de la germanul witz). Vechea critică autenticist-heideggeriană a "vorbăriei", a bavardajului cred că trebuie cel puţin revizuită. Adică, probabil, păstrată, dar răsturnată, pozitivată nuanţat, cu adevărat analitic, contextual, de la caz la caz (chiar dacă tipologic). Contra-utilizată.
 
În paranteză (fără paranteze), deocamdată, fiind spus, Heidegger a fost ucis, pentru a fi făcut să ucidă sau măcar să reducă la tăcere. Ca orice filosof adevărat, Heidegger are un potenţial de contra-relansare, de hetero-utilizare exploziv, pe care atît partizanii lui conservatori, retrograzi, fascistoizi, cît şi adversarii lui la fel de depăşit, de "distrus"­-metafizici au reuşit, pînă acum, să-l oculteze pe Heidegger ca potenţial, să-l blocheze.
 
Momentul actual se recunoaşte pe sine ca epocă, îşi recunoaşte, declarat, epocalitatea în figura creatorului Apple (despre care voi vorbi altădată, niciodată la momentul potrivit, în cor), Steve Jobs. Se poate vorbi, desigur, de marketing, de manipulare media, dar deocamdată n-am auzit strigăte de protest. Pînă şi stînga radicală se recunoaşte în ecranele tactile omnivore. Revoluţie delicată, la o simplă atingere: nu e un vis superb?
În altă paranteză fie spus, pe cît de celebrat, ca geniu actual, este Steve Jobs, pe atît de neînţeles pare el a fi. O recentă polemică (abia incipientă: http://www.newyorker.com/reporting/2011/11/14/111114fa_fact_gladwell) se opune imaginii tradiţional-romantice de geniu-inventator, creator, a lui Jobs, spunînd că acesta era mai aproape de bricoleur, un tip care nu descoperea, nu inventa, ci reunea şi perfecţiona, şi care, în plus, era un tiran, adică reunea şi canaliza colective de creaţie. Dar este creaţia altfel decît colectivă, iar geniul artistic, altceva decît un conducător de oşti? Dar poate că tocmai asta e genialitatea secundă, minoră, încă incomplet mitologizată, a epocii noastre mai mult creative decît creatoare. Dar poate că tocmai creativitatea este, de fapt, creaţie, nu bricolaj. În fine...
 
Artei adevărate i se poate aplica oricare metaforă descriptivă. Pentru epoca actuală, ea poate - şi poate şi trebuie - să fie descrisă "gadgetipologic", dar, la fel ca în cazul "răsturnării" lui Heidegger, în registru serios (nu grav).
 
Un roman, producţiile literare sînt (relansabile (ca) nişte jucării, nişte gadgeturi (prosteşte, vor exista creatori care, aici, vor mîrîi, scheuna, urla). Dacă gadgeturile tehnologice fac succes, audienţă prin democratizarea designului ca produs, literatura şi arta, la fel ca şi Apple, propune designul ca proces, ca proiectare de sine, ca "stilistică existenţială".
 
Dacă tehnologia parazitează designul şi propune designul achizitiv, designul-produs, mască estetică, arta şi literatura pot fi deci reintepretate şi relansate, cultural-simbolic, ca design-proces, ca design-proiectare generală. Din acest punct de vedere, deşi revendicat de piaţă, Steve Jobs, ca "erou al timpului nostru", e mult mai aproape de artă în accepţiunea ei trans-istorică decît ar fi gata să ne permită să înţelegem cei care-l laudă.
 
Arta e designul suprem, designul invizibil, designul-cale, comportament, acţiune, politică: eficienţă şi eleganţă, politică şi morală.
 
Estetică, dar nu adăugată, ci integrată, generală. Viaţa socială şi individuală ca "estetică generală"
 
(Mai urmează, fireşte. Nu se termină de fapt niciodată. Abia dacă se poate opri, abia dacă se lasă întrerupt.)