Întâlniri pe muchie de cuţit

Oana Orlea este pseudonimul de scriitoare al doamnei Maria-Ioana Cantacuzino, descendentă dintr-o familie aristocrată, nepoată a Mariei Rosetti-Enescu (prinţesă Cantacuzino) şi a lui George Enescu. O experienţă de viaţă, nedreaptă şi traumatizantă - elevă de liceu, este arestată şi condamnată pentru distribuire de manifeste împotriva regimului comunist instalat în România -, îi marchează existenţa şi drumul ca scriitoare.

Debutul literar datează din 1968, când publică, în ţară, scrierea Calul de duminică (Editura pentru Literatură). Urmează alte şase cărţi - Ţestoasa portocalie, Numele cu care strigi, Pietre la ţărm, Competiţia, Cerc de dragoste, Un bărbat in randul lumii - publicate la prestigioase edituri din ţară (Cartea Românească, Junimea).

Din 1980, locuieşte în Franţa, unde continuă să scrie şi să publice, dar în limba franceză. Primul său roman scris în franceză apare în 1986, la Editions du Seuil şi poartă titlul Un Sosie en cavale. La aceeaşi editură, în 1991, este publicată cartea Les Années volées, iar în 2007, la Editura Gallimard / L'Arpenteur, volumul de proze scurte Rencontres sur le fil du rasoir.
Oana Orlea revine cu o nouă culegere de texte scurte, scrise în franceză, Întâlniri pe muchie de cuţit. O serie de patruzeci şi şapte de texte pe tema întâlnirii, a opresiunii, a iubirilor secrete. Povestiri frumoase, uneori ţinându-te cu sufletul la gură, în care recunoaştem amprenta trecutului, angoasele şi trăirile unei femei pline de pasiune. [...] În câteva cuvinte, totul este spus, despre prostia crasă, despre sufocare şi dorinţa de a distruge toate zăgazurile. (Alain Fargeau)

Patruzeci şi şapte de scrieri, greu clasificabile, ţesături tensionate, imaginând intersectări de fantastic, oniric şi real, acel real întunecat trăit de autoare, din magma căruia pulsează surprinzător, parcă zbătându-se, viaţa, mereu primejduită, mereu pe muchie de cuţit. (Elena Bulai)

Oana Orlea, romancieră de origine romană [...], ne face să simţim atmosfera absurdului [...]. Un absurd cotidian legat de nivelul derizoriu şi prozaic la care este redus omul, dar un absurd terifiant căci frica este omniprezentă - când mascată, ascunsă, subtilă, când brutală, primitivă, agresivă. Rareori răul insidios al totalitarismului în varianta sa românească va fi fost demascat cu atâta forţă şi originalitate. (Sanda Stolojan)

Cu toate zambilele şi narcisele înflorite ce anunţă sosirea primăverii, plouă în disperare, cu şuvoaie ca nişte funii de un cenuşiu murdar. După ce m-am luptat eroic cu o lene copleşitoare, am renunţat la orice speranţă de a mai adăuga măcar şi o frază noului meu roman, de nu remarcabilă, cel puţin cât de cât isteaţă. Cu sentimentul confortabil că mă las în voia unui viciu acceptabil, m-am strecurat, cu o carte în mână, sub pilotă. Fără să se arate deloc nemulţumiţi că renunţă la joaca de pe peluză, cei doi câini ciobăneşti ai mei au venit şi ei, cel mai bătrân întinzându-se cât e de lung lângă mine, celălalt strâns ghem la umărul meu. Ploaia bate toba pe acoperiş, nu-i decât ora trei după-amiaza, dar camera mea de la mansardă se scufundă în cenuşiul ploii. Fiindcă nu eram în stare să scriu, eram datoare minţii mele neputincioase să citesc ceea ce un altul reuşise să facă - trecând peste durerile de cap, cârceii din picior de atâta stat pe scaun, învingându-şi porniri diverse ca: să bea, să danseze, să mănânce, să înoate, să alerge, să facă dragoste, să zboare cu deltaplanul, să se bronzeze şi, mai ales, pofta de a se afla oriunde în altă parte, numai nu în faţa mesei de lucru.

Pe acest tip, a cărui carte o citesc, într-o minunată stare de linişte, strânsă între câinii mei ciobăneşti, pe tipul acesta îl invidiez, pentru că această carte mă umple de fericire. Şi dintr-odată mă cuprinde nostalgia încrederii pierdute, din anii în care ne imaginam, oriunde în lume, în orice colţ de stradă, peste munţi şi peste văi, în colibe şi în case, în uzine şi pe câmp, între brazdele trase, că oamenii aşteptau cu nerăbdare să ne citească şi, după ce ne-au citit, se luminau la minte, schimbaţi prin magia cuvintelor. Fără teama de ridicol, vedeam bruta înduioşându-se în faţa suferinţei victimelor sale, descrisă în cartea pe care tocmai o citise, vedeam bruta aceea cum se ia cu mâinile de cap şi se prăbuşeşte în hohote de plâns. Cei violenţi se îmblânzeau, cei laşi deveneau curajoşi, cei înnebuniţi după putere renunţau şi cedau locul celor mai buni, care, aceştia - minune - rămâneau la fel de înţelepţi cum fuseseră înainte, fără să înnebunească şi ei după putere. Felul în care ne vânau cenzorii era pesemne motivul forţei ce sălăşluia în noi şi ne făcea să credem, nestrămutat, într - o misiune cu care fusesem investiţi.

Plouă. Eram alţii decât ce am ajuns astăzi.
Valul de amărăciune mă împiedică să citesc. Nu este bine ceea ce fac. Vulpea care nu ajunge la strugurii ce se află prea sus pentru botul ei se strâmbă; în fond, îşi spune, bolnavă de invidie, nici nu-şi doreşte strugurii aceia, sunt prea mici, nu-s copţi, acri, şi, înainte de a le întoarce spatele, îşi lasă excrementele lângă butucul de viţă. Nu, nu-i bine să faci ca vulpea.

Ploaia s-a transformat în lapoviţă, ninge peste zambile şi peste florile de forsiţia. Aud respiraţia regulată a câinilor care dorm. Liniştea noastră, chiar nesigură, este perfectă, de aceea nu simt dorinţa de a le afla visele şi mă cufund din nou în lectura cărţii acesteia care mă umple de fericire pentru că personajele ei sunt tot aşa de libere cum eram şi noi în visele noastre.

Cât despre autor, discret şi retras, el se strecoară în subconştientul meu şi îmi dă cu tifla.
 
Prima întâlnire
 
Aveam să ne spunem multe lucruri.
Faţă în faţă, ţinându-ne de mâini, tăceam. Călători grăbiţi ne împingeau şi, cu toate că ştiam că n-ar ridica un deget în apărarea noastră, căldura pe care o degajau corpurile lor le încălzea pe ale noastre, îngheţate de spaimă.
Tăceam, totuşi timpul nostru se epuizase, clepsidra era goală; n-ar fi servit la nimic să o întorci.

Trei femei în uniformă tăiau mulţimea vâslind spre noi, mişcând din "braţe puternice", cu mânie. Se apropiau.
- Au coşuri pe faţă? mă întrebă el, şi au fost primele cuvinte pronunţate între noi.
- Da, au faţa ciuruită.
- Sunt cele mai ale dracului, mai spuse el.
Ne-am dat drumul la mâini. Ca să le împiedice să ajungă la mine, a făcut stânga-mprejur, le-a ieşit în întâmpinare.

M-am urcat în tren în clipa în care acesta pornise. Bărbatul pe care-l iubisem din toate puterile în răstimpul măsurat de clepsidră rămânea singur pe peron, cu cătuşe, între două femei în uniformă. A treia parcă dispăruse.
Cele mai ale dracului, spusese el, dar cele mai ale dracului în comparaţie cu cine altcineva, cu ce?
- Pleacă de la fereastră.
Cu aşa o voce sigur era ea, a treia.
M-am întors. Înghesuindu-mă strâns, mă bloca cu înălţimea şi lăţimea ei. Cu o mişcare din cap îmi dădu de înţeles că trebuia să mă duc şi să mă aşez la locul meu. Şi să stau acolo.
Prin geam, priveam cum defilează peisajele unei ţări al cărei nume nu-l voi mai putea pronunţa niciodată.
 
A şaptea întâlnire, în jurul izvorului
 
[...] Ce poate fi mai frumos decât un oraş care nu mai există şi a cărui arhitectură poţi s-o faci şi s-o desfaci, după bunul plac! Şi-o repetă în fiecare duminică. Amintirea oraşului distrus, aburită de timp, de anii scurşi, persistă în ea cu atâta putere, încât de abia îi poate duce povara: Casa cu Tei, Casa cu Fântâni, cea cu Două Pisici, Casa cu Irişi, a Lupoaicei, apoi troiţa, schitul cu frescele albastre, Casa cu Gemeni, cu poarta mare veche, casa galbenă, albă, roz...

Întâlneşte oameni. Ca şi ea, merg încet pe netezişul bătătorit de trecerea buldozerelor. Unii o salută, alţii privesc în lături. Câţiva copii joacă fotbal.
Acum urmăreşte cu atenţie cărarea desenată pe pământul rănit de devastare, dacă mă rătăcesc, se gândeşte ea, am puţine şanse să mai găsesc izvorul!
Nici un punct de reper. Totul a fost fărâmat, strivit. Locuitorii fostului oraş, cei care nu s-au sinucis, sunt ei încă într-adevăr în picioare sau se târăsc în patru labe? Poate merg şi eu în patru labe, deşi mă cred în picioare. [...]
 
 A treisprezecea întâlnire, sub cireşii în floare
 
[...] Fac câţiva paşi şi ochii mi se umplu de lacrimi. Îmi place să plâng de bucurie. Cireşii sunt plini de floare, cât vezi cu ochii, crengile sunt acoperite de o dantelă de petale, un parfum uşor pluteşte în jurul meu. Înaintez la pas cu frumuseţea. Iarba de sub picioarele mele este smălţuită cu floricele aurii. Cu cântul păsărilor în urechi, înaintez mereu pe sub copacii strălucitori. Apoi, în mod brutal, totul se termină. Imposibil de mers mai departe. Panouri din tablă, aceleaşi ca la intrare, dar pe care sunt pictaţi falşi cireşi, îmi barează drumul. Au găuri de rugină. Mă întorc, de la intrare cred că nu am parcurs decât vreo câţiva zeci de metri. Bucuria mea se zdrobeşte de panouri. În gură - un gust de rugină.
Fac cale întoarsă, cu ochii acum uscaţi, totuşi nu văd nici o petală plutind în aer. Ating florile de pe crengile mai joase. Sunt ţepene, cu petale artificiale,
cireşi artificiali înfloriţi pe trunchiuri artificiale, plantate într - o livadă artificială. [...]
 
A douăzeci şi cincea întâlnire, în piaţa mare
 
El, este ucigaşul. Ea, este o femeie ce trecea prin mulţime.
Aşezat pe banca din piatră, el frământa în mâini ceva rotund ca un boţ de aluat de modelat.
Când ea întrebase ce se întâmplă, i se răspunsese: "A ucis-o şi acum se joacă cu capul ei, nimeni nu se poate apropia de el."

Cu degetele mari încearcă să-i strivească muchia nasului, să-i înfunde pomeţii. Trage de muşchii obrajilor cu celelalte degete, zgârie pielea cu unghiile.
De la distanţă, ea nu reuşeşte să-şi dea seama dacă victima ucigaşului este o femeie sau un bărbat, vede doar că el încearcă să remodeleze capul de om ca să şteargă orice asemănare care ar putea să-i amintească timpul în care acest cap avea un trunchi.

Ea are părul lung ce-i acoperă umerii şi cade în şuviţe unduioase pe braţe. Poate de aceea a lăsat-o să se apropie de el şi de capul victimei sale.
- Îmi pare rău, spune el, îmi pare aşa de rău că am că am făcut-o.
Totuşi, în ochii lui fulgerarea ucigaşă pâlpâie încă printre lacrimi.
Nu există nimic, absolut nimic altceva de spus, aşa că ea se aşază lângă el fără să ştie de ce. Nu mai vrea să-l salveze şi nici nu va putea. În celălalt capăt al pieţei mari, albe, mulţimea freamătă.