Iniţierea după Guenon: o lectură sistematizatoare

Cele ce urmează reprezintă o lectură subiectivă a cărţii Scurtă privire asupra iniţierii, publicată în ediţia princeps în 1946 la Paris (Ed. Les Editions Traditionelles) sub titlul Aperçus sur l'initiation. Tema iniţierii este recursivă în opera maestrului, dar apare preponderent, sistematic şi explicit în acest volum, despre care este vorba în cele ce urmează, dar şi în alte două: Iniţiere şi realizare spirituală (1952), dar şi Etudes sur la Franc-Maçonnerie et le Companionnage (1964).

Motivele pentru care propun această lectură sunt multiple; în primul rând, ea este informată de experienţa propriei iniţieri. Aceasta mă obligă să o înţeleg mai bine prin intermediul comentariilor celor mai autorizate. În al doilea rând, este o lectură esenţială pentru cei care tocmai au trecut pragul iniţierii în FM. În al treilea rând, cred că este o lectură lămuritoare şi pentru alte forme de iniţiere şi transmisiune în care unii dintre noi suntem implicaţi. Chestiunea transmisiunii revine şi în ipostaza profană, de când am devenit şi îndrumător de doctorat.

În primul rând, de observat că nu este o carte scrisă de la început la sfârşit cu această temă, ci de un florilegiu de articole publicate, pe această temă, de-a lungul anilor, pe care autorul le-a rescris în sensul structurării, deoarece, spune chiar autorul (Guenon, Scurtă privire asupra iniţierii, 2008, 5): considerăm că o carte trebuie să fie altceva decât o simplă colecţie de articole. Procedura de reordonare a articolelor astfel rescrise este următoarea:

a) fiecare aspect al iniţierii este pus în paralel cu aspecte analoage, din alte domenii decât cele vizate explicit de comentariu. Astfel, calea iniţierii este distinsă de calea mistică, magia - de misticism, sinteza - de sincretism, organizaţiile iniţiatice de secte, pe de o parte, şi de societăţile secrete pe de altă parte şi tot aşa.

b) Această hermeneutică multiplu stratificată are ca scop diferenţierea diferitelor niveluri de sens ale iniţierii în raport fie cu înţelegerea comună, fie cu sensuri analoage, dar care nu sunt proprii tradiţiei iniţiatice. Cu alte cuvinte, RG nu doar că ne spune ce este iniţierea (definiţie sintetică, cf.RG: startul, de sorginte pre- şi trans-umană, oferită, în cadrul unei societăţi tradiţionale, ca parte a arcului continuu de transmisiune tradiţională, într-un proces de trecere de la potenţial, prin virtual la actual, către ţinta polară), ci ne spune, în acelaşi timp, şi ce nu este (nici revelaţie mistică, pasivă, nici instanţă a exoterismului religios, nici rezultatul înregimentării în forme non-tradiţionale, pseudo-sau fals-iniţiatice); or, asta deşi termenul este folosit şi în alte instanţe, uneori abuziv. Cel mai important aspect al acestei interpretări multiple este, însă, după părerea mea, situarea iniţierii pe orizontul transmisiunii.

c) predania lui Guenon este deopotrivă hermeneutică şi apofatică. Cu alte cuvinte, straturi peste straturi de interpretare a unuia şi aceluiaşi aspect, asupra căruia se revine obsesiv parcă, dar din noi perspective şi prin repoziţionări care, de fiecare dată, revelează alte crâmpeie de sens. Complementar, apofatismul discerne între ceea ce poate fi şi ceea ce sigur nu este iniţierea.

Nu voi urmări neapărat liniar argumentele lui Guenon, întrucât demonstraţia este suficientă în carte. Contribuţia de faţă, modestă cum este, doar extrage afirmaţiile esenţiale din text, până acolo încât cred că se poate formaliza o teorie a iniţierii în variantă guenonistă. Acest efort de extragere, de fişare cum se spune în limbaj academic, mai are o raţiune metodologică: scrisul lui Guenon este prolix, ambiguu şi ceţos. Pe de o parte, pentru că aşa era stilul epocii: gongoric. Pe de altă parte, pentru că, în plus, scrisul lui RG este idiomatic: complex, arborescent, cu precizări, reveniri şi nuanţări, practic, infinit recesive. Scrisul lui dezvăluie în aceeaşi măsură în care şi ocultează. Nu e o scriitură uşor de urmărit, mai ales astăzi, când a fi succint în exprimare a devenit, din nefericire, o virtute. În fine, într-un altfel de studiu şi se dă sensul, dar el nu este explicit, ci trebuie depliat. Uneori, limbajul este hipnotic, subliminal (iar traducerea românească poate să saboteze şi bruma de sens prezentă, totuşi, în textul original, deoarece este o trăsătură a limbii române de a fi, de multe, ori, tangent sensului). În orice caz, cu un termen ultim, aş califica scrisul lui Guenon ca fiind destabilizator, subversiv în raport cu normalitatea comunicării prin sens denotativ, a limbajului uzual şi în raport cu logica intrinsecă, imanentă a limbajului academic, demonstrativ şi expozitiv.

a) Prin urmare, iniţierea este ceva ce ţi se oferă de către altcineva. Poate părea banal, dar RG avertizează (29) asupra pericolului ca oarecine să creadă că se poate iniţia singur. Fiecare cunoaştem persoane care consideră că, prin propriul efort, citind mult sau prin alte procedee mai mult sau mai puţin misterioase, pot trece pragul unei forme de cunoaştere superioară.

b) Un al doilea argument, în acest sens, este acela că iniţierea este activă, în deosebire de predispoziţia mistică - iluminarea - care este pasivă şi nu califică pe cel care o primeşte. Iniţierea este o trecere de la potenţial (de la iniţiabil, cel care vădeşte o seamă de calităţi, cu care maestrul lucrează în prealabil faţă de iniţiere) la act (iniţiere, care reprezintă doar o punere pe cale, o deschidere a oportunităţilor, un start într-o succesiune practic continuă de iniţieri, unde rolul maestrului, iarăşi decisiv, este acela ca, prin mici impulsuri corectoare, să te menţină pe cale), constituind, de fapt, spune autorul, realizarea.

Revine mai târziu şi insistă: există trei condiţii pentru o bună tocmire a fiinţei celui iniţiat, echivalente celor trei stări ale fiinţei care va să fie iniţiată: 1) potenţialitate, 2) virtualitate şi 3) actualitate. 1) Candidatul posedă o materie primă asupra căreia se va performa lucrarea iniţiatică; materia primă este cea pre-lucrată de maestru, în pregătirea iniţierii); În acest stadiu, iniţiabilul are, cu alte cuvinte, o anumită pre-calificare. 2) Virtualitatea este transmisiunea, care se face numai într/o organizaţie tradiţională, prin intermediul iniţierii, a luminii, care îl constituie pe iniţiat şi îl califică (Tu eşti! şi Te primesc, te constitui şi te consacru!). Este o iniţiere în micile misterii. 3) Actualizarea acestei promisiuni transmise prin iniţiere însemnează lucrarea interioară a acestuia, prin intermediul diferitelor ritualuri şi relaţii maestru-discipol, până la scopul final, spune RG, al Eliberării sau al Identităţii Supreme (33).

A apărut, observaţi, un nou termen: iniţiabilul. Există, prin urmare, o predispoziţie, o proiecţie o ieşire din sine a celui care caută iniţierea, care se oferă pe sine în vederea actării prin iniţiere. Iniţiabilul caută, în căutarea sa constă şi o parte din dinamica iniţierii. În halul aceleiaşi distincţii, apar şi câteva precizări. Iluminarea este dificil, dacă nu imposibil, de verificat (spre deosebire de iniţiere, se înţelege) şi, în al doilea rând, iluminarea intervine prin generaţie spontanee, nu are genealogie (spre deosebire, iarăşi, de iniţiere, care este rodul transmisiunii şi care nu există în afara acestei genealogii care se duce, înapoi în timp, până în illo tempore). În tot acest proces activ, individului iniţiat îi aparţine iniţiativa, care constituie obligatoriu punctul de plecare pentru întreaga realizare a iniţiatului (15).

c) RG distinge între esoterism (căruia îi este proprie iniţierea) şi exoterism, chiar dacă religiile, ca formă a exoterismului, încearcă să îşi construiască propria formă de discurs esoteric, prin asceză şi misticism, bunăoară (această ascetică nu are poate decât scopuri prea vizibil limitate pentru a putea fi cu folos utilizate în acest fel, în timp ce, cu misticismul, nu se ştie niciodată prea exact unde se ajunge şi chiar acest vag e, cu siguranţă, propice confuziilor, (11). Un exemplu oferit de asceză dat de autor: Exerciţiile spirituale ale Sf.Ignaţiu de Loyola al cărui spirit e incontestabil pe cât posibil de puţin mistic (11, nota 3).

corolar i) Mai mult decât atât, RG distinge între iniţiere, ca formă a esoterismului şi a spiritualului, pe de o parte şi misticism şi magie, pe de altă parte. Este o distincţie absolută. Distincţia se face pe următorul temei. Orice realizare a iniţierii este de natură interioară, opusă, spune autorul, acelei ieşiri din sine care constituie extazul în sensul propriu şi etimologic al acestui cuvânt (26). Distincţia care survine, este, aşadar, între stările iniţiatice şi cele mistice. Dar, pe de altă parte, autorul distinge şi între iniţierile de tip micile misterii, care sunt de ordin moral sau social şi reprezintă o repetiţie deghizată şi / sau enigmatică, a ceea ce este cel mai banal în educaţia profană şi cel mai vulgar, la îndemâna tuturor (23) şi, pe de altă parte, iniţierea esoterică, aceasta din urmă fiind cea adevărată. În plus, aceasta din urmă nu este lipsită de aplicaţii contingente, dar nu reprezintă scopul ei esenţial, fiind cu totul îndepărtată de ceea ce RG numeşte, peiorativ, preocuparea de a trăi convenabil (23).
 
 corolar ii) O altă distincţie, asupra căreia merită să ne oprim altădată mai mult, întrucât este discutabilă, operată de RG între religie şi esoterism (ca domeniu căruia îi este proprie iniţierea), în afară de chestiunea misticii, priveşte raportul cu starea în care se află persoana. Religia, spune RG, consideră fiinţa în starea ei umană individuală (şi, precizează într-o notă de subsol, e vorba aici de starea umană privită în integritatea sa, inclusiv extensia indefinită a prelungirilor sale extracorporale) şi nu vizează nicidecum scoaterea ei de aici, ci, dimpotrivă, să-i asigure condiţiile cele mai favorabile în chiar această stare (25). Dimpotrivă, iniţierea are ca scop să facă efectiv posibilă trecerea în stări superioare şi chiar să conducă în cele din urmă fiinţa dincolo de orice stare condiţionată, oricare ar fi ea (25). Prin urmare, ca o consecinţă logică a celor spuse mai sus, RG consideră că iniţierea începe acolo unde scopurile religiei se termină, pentru că, dacă religia face posibilă comunicarea, legarea în vreun fel de stările superioare (exemplul pe care îl oferă este acela al îngerilor), iniţierea face posibilă pătrunderea în aceste stări superioare (cu alte cuvinte, atingerea unei stări angelice).

d) Iniţierea adevărată este doar aceea care se produce într-o organizaţie tradiţională (corolar i: nu e suficient ca aceasta să se considere pe sine ca atare, ci există criterii de calificare a organizaţiei). Sintagma-cheie în această trigramă este, însă, organizaţia iniţiatică tradiţională. Ea este singura care posedă cunoaşterea, care este pre-umană (şi, deci, non-umană, cu corolarul că nu există nicio organizaţie iniţiatică tradiţională asociată de nume de autori umani individuali, oricât de faimoşi; p.42), insistă RG, şi este futil orice efort individual de constituire ab initio a unei organizaţii de acest tip.

e) În conjuncţie cu chestiunea organizaţiei în care şi de către care se face iniţierea, mi se pare esenţială distincţia între sinteză şi sincretism. RG critică tentaţia de a amalgama elemente ritualice (dar şi religioase, exoterice, prin analogie, vezi p.43 şi urm.) aparţinând de tradiţii diferite. Sincretismul este un procedeu esenţialmente profan (44), care amestecă pe orizontală, analitic, cut and paste am spune astăzi în limbajul IT, ratând astfel tocmai verticala esoterică a tradiţiei, principiul unificator de ordin mai profund (44). Sincretismul nu este întotdeauna inocent, pentru că mulţi astfel de compilatori au interesul să îşi prezinte creaţiile drept sinteze şi, dimpotrivă, să confunde adevăratele sinteze drept operă de compilaţie sincretică. Sursele ipotetice, interpolările, citatele inexistente sau eronate, interpretările deliberat falsificate, toate acestea sunt procedee ale sincretismului, căruia i se adaugă negarea oricărei inspiraţii supra-umane (47). Concluziile sunt câteva:
i) tot ceea ce este cunoaştere esoterică este supra-uman şi provine din interior;
ii) toate tradiţiile provin din unitatea centrală şi principială (care) luminează şi domină tot (48) cu corolarul că, dimpotrivă, cel ce este în exterior şi la suprafaţă bâjbâie în tenebre.
iii) Formele tradiţionale, deşi au un numitor comun, nu trebuie amestecate. Metafora pe care autorul o foloseşte este aceea a drumurilor, care duc toate la aceeaşi destinaţie, fără a fi, cu toate acestea, mai puţin individuale şi separate (50). Numai cel ce a ajuns la capăt domină, tocmai prin aceasta, toate căile, pentru că nu trebuie să le mai rumeze; el ar putea, deci, dacă ar fi cazul, să practice distinct toate formele, dar tocmai întrucât le-a depăşit şi ele sunt de-acum înainte, pentru el, unificate în principiul lor comun (50). Chiar şi în această situaţie, cel care a ajuns la capăt urmează, fie şi doar ca exemplu, doar o singură formă definită, fără a le amesteca cu oricare altele.

Acest neamestec al formelor tradiţionale urmate ca spiţele unei roţi, către acelaşi centru, nu este doar un percept doctrinar al oricăreia dintre căi în sine. Pe scurt, argumentul autorului este de ordin psihologic: practicarea de ritualuri diferite poate, pe scurt, sminti.

Închei această scurtă şi parţială prezentare a împrejurărilor, condiţiilor, formei şi urmării iniţierii esoterice cu o concluzie la multele probleme ridicate de cartea lui RG. Iniţierea trebuie să aibă loc doar în organizaţii iniţiatice regulare, urmând calea unei singure astfel de tradiţii, în devenirea lanţului perpetuu al transmisiunii, al cărui început este non-uman. Iniţierea presupune o seamă de condiţii şi de predispoziţii, de potenţial al fiinţei care este iniţiază şi, mai cu seamă, este doar începutul unei căi, care trebuie urmată de asemenea regular şi în chip unic, individual, interior, într-o organizaţie tradiţională, până la desăvârşire.