Dincolo. Cum e

Alături de F.L. Wright, Gaudi este probabil cel mai neasemenea arhitect care a fertilizat mediul edificat al secolului trecut. Dar, în deosebire de Wright, Gaudi a fost şi cel mai de neurmat în geniul său. Unicitatea lui Gaudi şochează încă şi a devenit "brand"-ul turistic cel mai recognoscibil al unui oraş "infestat" cu mare arhitectură. O expoziţie coupé Gaudi-Mincu de acum cîţiva ani de la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu", realizată de Institutul Cervantes a pus în lumină încă o dată stranietatea, care rezistă la interpretare, a unicului şi însinguratului artist, în comparaţie cu care bietele căsuţe ale lui Mincu sunt o glumă (bună, ce-i drept!).

Cel puţin la fel de mult ca şi viaţa sa impresionează şi modul sărman al morţii şi îngropării şi, acum, ce se întâmplă cu posteritatea sa. Dorinţa lui de a rămâne în moarte alături de săraci se desface din discursul creştin căruia îi aparţinea şi pe care l-a smuls, pentru o clipă, din convenţie şi banalitate. Capela Guell şi Sagrada Familia nu sunt doar opere care definesc prin ele însele ce mai poate să însemne în contemporaneitate sacrul, ci şi opere de devoţiune. Rugăciuni nescrise până la el în vreo pagină. Şi nu e uşor de suportat să vezi locul îngropării sale, chiar la rădăcina structurală a catedralei sale.

Privim, căutăm să înţelegem şi, cu toate acestea, nu reuşim. Modul fractalic în care el lucra - gândind planuri şi lucrând cu mâna sa detaliile vreunei case - poate fi, desigur, invocat dinaintea arhitecţilor de azi şi viitori, cu smerenia că o atitudine similară nu mai este de găsit în breaslă. Planşele existente ar trebui, în principiu, doar scalate pentru a deveni detalii. El a explicat tot ce era de explicat, fragment cu fragment, în peniţă.

Ştim, de asemenea, că modul în care continuă, după o sută de ani, şantierul de la Sagrada Familia nu poate fi nici el până la capăt explicat. Catedrala se continuă mai, cum să spun, bolovănos decât originalul început de Gaudi. Pentru a marca diferenţa între "original" şi "copie" - spun unii. Pentru că acelaşi nivel de detaliere nu mai poate fi atins în absenţa artistului, ne lămuresc alţii. Lentoarea este şi spectacolul unei work in progress, dar şi împlinire a dorinţei lui Gaudi de a termina catedrala doar din donaţii particulare, încât şantierul devine şi un seismograf al milei şi al carităţii noastre. Trebuia terminat în 2020, s-a amânat deja pentru 2026. Vom trăi/vom muri şi vom vedea.

În fine, Gaudi va fi, se pare, beatificat. Trebuia să se dovedească o minune făcută de el. Cărţile poştale au plecat în cele patru zări ale lumii catolice, întrebându-i pe credincioşi, cumva, poate, cu rezerva timpului scurs de atunci. Căci, să fim serioşi: ce minuni poate face un arhitect? Vindecă el miraculos prin zidurile pe care le ridică? Face el icoane ale dumnezeirii din piatră şi, acum, beton? Arhitectul trăieşte, ce-i drept, cu auto-satisfăcătoarea legendă a demiurgului în minte: cum că realitatea nu va mai fi la fel după ce el îşi va fi încheiat lucrarea (asta nu înseamnă neapărat, însă, că va fi mai bună).

Comitetul de beatificare a primit - din Japonia! - o astfel de carte poştală şi deliberează dacă textul de acolo vorbea despre o minune sau nu. Persoana care o trimisese spunea în esenţă aşa: am fost la Barcelona. Am văzut Sagrada Familia. Văzând-o, m-a convertit şi am devenit creştin... Soţia mea, după ce a parcurs în tăcere catedrale şi pe dinafară şi pe dinăuntru, suportând între timp şi cascadele mele de exclamaţii, mi-a spus la sfârşit, când am întrebat-o şi pe ea ce părere are, căci prea tăcea. Mi-a spus aşa:
- Omul acesta a fost dincolo şi s-a întors să ne spună cum e.