Litera din scrisoarea misterioasă

***

Scrisoarea era vârâtă într-un plic zdrenţuit, fără nicio adresă scrisă pe el.
Domnul Franz a deschis cu grijă plicul, urmărit de la distanţă de cele două femei. A extras din el o filă de caiet de matematică liniată cu dungi fine orizontale şi verticale, care alcătuiau nişte pătrăţele. Liniile erau de un albastru pal, hârtia, cam cenuşie. În partea de sus era înscrisă o frază, iar în partea de jos se înşira o serie de OOO-uri.
Fraza era în franceză - limbă pe care domnul Franz o cunoştea foarte bine, dar care, pentru cele două argentiniene, echivala cu chineza.
Conţinea următoarele:
"La série de O n'est point la même. Il faut trouver les différences"[1].
După care urma:
"OOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOO".
Domnul Franz s-a uitat perplex la "diferitele" serii de O-uri. Să fi fost o ghicitoare? Un cod? Sau cheia pentru o comoară?
 
A împăturit foaia de hârtie, a introdus-o în plic şi a vârât-o în buzunarul din dreapta. Apoi, s-a întors către femeile rămase la o respectuoasă distanţă, asemenea unor pelerini care aşteaptă producerea unui miracol, şi le-a spus cu simplitate: "Es nada"[2]. Cele două n-au părut prea convinse, şi numai după ce domnul Franz a străbătut holul, a ieşit pe uşă şi a închis-o după el într-o deliberată tăcere, şi-au reluat şi ele dinamica lor activitate - una întorcându-se la bucătărie, cealaltă, din nou în genunchi, la frecatul podelei.
În timp ce cobora cu liftul, domnul Franz nu s-a putut abţine să nu scoată plicul din buzunar şi să studieze scrisoarea din nou.
 
Concluzia lui firească, bazată pe un şir lung şi neîntrerupt de lovituri norocoase anterioare, îl făcea să considere mesajul drept o informaţie preţioasă ce avea să-l conducă la descoperirea unei comori. Din nefericire, nu-şi putea alunga totuşi din minte gândul insistent (şi iritant), deşi palid în comparaţie cu celălalt, că ar putea fi vorba de o farsă la adresa găsitorului...
A ieşit din clădire şi a cotit-o la stânga.
 
Logica a început să-şi spună cuvântul. De ce să-ţi dai atâta osteneală, să alcătuieşti un cod cifrat, să-l introduci într-un plic, să îngropi plicul în parchet, dacă e vorba doar de o farsă? Nu ar avea niciun sens.
Pe de altă parte, de ce se oferea explicaţia în franceză? A decis să se intereseze imediat, într-un mod foarte discret, despre locatarii care ocupaseră apartamentul în trecut. Sau poate că ar fi mai bine să nu se intereseze el personal, oricât de discret ar face-o, ci s-o pună pe Rosa. Să-i ceară Rosei să se... informeze. Rosa era o bătrânică simpatică, în mod cert nu o să se opună, n-o să-şi vâre nasul unde nu-i fierbe oala şi n-o să scormonească prea adânc. Lui nu-i trebuia decât să afle dacă, la un moment dat, apartamentul din Arroyo fusese locuit de nişte francezi.
O.K. Şi după aceea?
 
Dar haideţi să-l lăsăm deocamdată pe domnul Franz şi să ne întoarcem la Borges, care ascultă, şi la Manguel, care citeşte, nu departe de Paseo Arroyo, mai exact în Maipú 994.

După un timp, Borges renunţase să mai asculte, deşi Manguel îi citea conştiincios. Scriitorul îşi spunea că dacă ar izbuti să o şteargă din fotoliul lui din Buenos Aires şi să se întoarcă în timp, cam prin anul 1930, traversând Atlanticul şi ajungând la Lisabona, ar putea să-l cunoască pe Pessoa - instalat invariabil la masa lui din cafeneaua din Chiado - şi să stea la o şuetă cu el. Borges nu vorbea portugheza, dar puteau folosi franceza sau engleza ca să umple golul.
 
Trebuie să spunem că Manguel, concentrat pe lectura lui, nu a observat nimic. Şi chiar dacă ar fi observat, totul i s-ar fi părut atât de extravagant, încât ar fi crezut că visează cu ochii deschişi. Cum ar fi fost posibil ca distinsa personalitate literară - un scriitor pe care el, personal, îl venera - să se topească în văzduh, pff!, ca o spirală de fum? Borges nu era un adept yoga, ca Mircea Eliade (care se mândrea cu asemenea performanţe), şi, la drept vorbind, prefera zborurile imaginaţiei zborurilor propriu-zise...
Aşadar, tânărul Manguel nu a observat nimic. Dar doña Leonor - dacă ar fi intrat din întâmplare în micul living-room - ar fi rămas uluită să constate că fiul ei nu se mai găsea în fotoliul lui şi tânărul cititor citea la pereţi... Borges se făcuse nevăzut!
 
E posibil să se fi întâmplat pe parcursul unui efort mental deosebit de concentrat al poetului portughez, efort care l-a consternat pe Borges. Omul nevăzător a simţit, pur şi simplu, că trupul îi este absorbit de o forţă inexorabilă, dar be­nignă, într-un soi de vârtej învolburat, care-i provocase însă o uşoară greaţă. S-a lăsat în voia soartei. După un timp, ochii lui, obişnuiţi cu lumina gălbuie, lăptoasă, familiară zilelor şi nopţilor sale de orb, au început să vadă o constelaţie de curcubeie. Semănau mult cu pulsarele galactice despre care citise, numai că erau alcătuite din cifre. Toate numerele, de la 0 la 9, vibrau modular, ca sclipirea unei ţesături iridiscente. Nuanţele erau întocmai culorilor curcubeielor, numai că se schimbau şi se întrepătrundeau continuu, pe măsură ce cifrele înseşi se dizolvau şi se rezolvau în felurite ecuaţii matematice. Avea senzaţia că pluteşte într-un ocean algebric.
 
Era cu neputinţă să-ţi dai seama cât a durat_: spaţiul devenise la fel de imaterial ca şi timpul. În noţiunea psihologică a timpului lui Borges, călătoria a durat vreo zece minute. E suficient să spunem că la încheierea acestei variabile cantităţi de timp, se afla exact în locul unde aspirase în gând să se afle, adică la cafeneaua din Chiado, faţă-n faţă cu Fernando Pessoa.
Pessoa purta ochelarii rotunzi pe care Borges îi atribuise lui Alberto Caeiro. Nu i s-a părut ciudat - adică, nu mai ciudat decât faptul evident, palpabil, că Borges putea acum să vadă: în fond, se afla în urmă cu treizeci de ani. Nici Pessoa nu era mirat să-l vadă pe Borges (un scriitor pe care-l cunoştea după nume şi din care citise doar câteva poeme ultraiste) aşezat acum la masa lui. A presupus că argentinianul a făcut o escală la Lisabona, în drum spre Paris.
 
Borges a fost primul care a spart gheaţa. "Hola", a rostit.
(Unii dintre dumneavoastră vor tresări probabil la gândul că un scriitor atât de mare nu a găsit nimic mai interesant sau mai inteligent de spus unui coleg de breaslă de o asemenea magnitudine, dar, în realitate, până şi marii scriitori folosesc limbajul colocvial - am închis paranteza.)
Pessoa i-a răspuns: "Olá!".
Apoi s-a lăsat tăcerea. Se pare că nu mai era nimic de spus.

Pe de altă parte, domnul Franz simţea o nevoie imperioasă să discute cu cineva - în timp ce se îndrepta spre Palacio Alvear (traversând cea mai lată stradă din lume etc.), aşa încât a început să vorbească de unul singur.
"Natürlich, ăsta-i genul de descoperire pe care nu o faci în fiecare zi. Eu o consider un semn - un semn ceresc - căruia trebuie să i se acorde cea mai mare atenţie. OOOOOOOOOOO, seria aceasta de «O»-uri ascunde, fără îndoială, un anumit sens. Şi de ce oare fiecare O este diferit? În ce sens? Poate că ar trebui să investighez, dar cu multă precauţie.
 
Să investighez într-un fel în care să nu trezesc bănuieli - poate că ar trebui să întreb vreun erudit hindus, poate că-i o formulă matematică (sau algebrică) ce trebuie dedusă din această serie... Bineînţeles, Rosa nu-mi poate fi de niciun ajutor în localizarea acestui erudit - poate mai curând chelnerii de la Alvear să cunoască vreunul. Hm, e discutabil, matematicienii nu prea frecventează localurile luxoase de acest gen... Dar trebuie să mă interesez numaidecât şi cu precizie. Şi repede ! Cine ştie dacă comoara mai e în acelaşi loc. Acelaşi loc - adică unde? E absurd şi ridicol, cum te poţi aştepta să descoperi o comoară dintr-o serie de «O»-uri?... Şi totuşi, şi totuşi - ach Gott ![3] - e de-a dreptul enervant. Înainte de a iniţia ceva, trebuie să mă găsesc într-o stare de spirit propice (în care nu mă găsesc în momentul de faţă, cu toate emoţiile astea), pentru a reuşi să plasez formula în ecuaţia potrivită. Also... (A folosit cuvântul also în accepţia germană, ca în Also sprach Zarathustra[4].) Azi după-masă, cel mai târziu, o să mă ocup de treaba asta serios. Acum însă, e timpul să mă relaxez şi să-mi iau cafeaua - e minunată cafeaua pe care o prepară la Alvear... După aceea, mai vedem noi. Sper că Rosei întâmplarea nu i-a stârnit bănuieli (Rosaria e o toantă). Rosa e o bătrână ageră la minte, precis a mirosit ceva - dar din atitudinea ei nu prea poţi să-ţi dai seama de nimic. Va trebui să găsesc o explicaţie raţională care, sper, o să-i adoarmă bănuielile..."
Domnul Franz a intrat la Alvear cu un cuget oarecum împăcat.


Borges încerca aceeaşi lipsă de curiozitate în faţa lui Pessoa, în carne şi oase, pe care o resimţise ascultând gândirea poetului. Dar se străduia să nu se trădeze, pentru că Borges era un om manierat. Urmărea încercările lui Pessoa de a închega o conversaţie - dar despre ce să vorbească?
Ultraismul nu se număra printre predilecţiile lui Pessoa şi nu citise altceva din opera lui Borges în afară de poemele acelea pe care le descoperise într-o antologie. Ar fi putut să-l întrebe pe argentinian dacă doreşte o cafea, dar ar fi însemnat să se pună în postura chelnerului - şi nu putea decide să adopte o asemenea atitudine sau să pună o astfel de întrebare.
 
Pe de altă parte, lui Borges i-ar fi prins bine o cafea tare; se simţea ca şi cum ar mai fi plutit încă prin aer după călătoria lui transatlantică - sau pe unde l-o mai fi purtat actul lui de disoluţie... Sperase că întâlnirea cu Pessoa o să-i ofere o perspectivă mai profundă asupra gândirii omului care plăsmuise heteronimii. Simţea că izbutise să descopere o versiune mai riguroasă şi mult mai subtilă a lui Alberto Caeiro.
 
Şi totuşi (lucru pe care nici Borges, nici Pessoa nu l-au ştiut la vremea aceea), Álvaro de Campos, şi nu Caeiro a fost cel care l-a adus pe Borges la Lisabona. Încă din momentul în care binevoitorul argentinian arogant pornise să şi-i imagineze pe heteronimii lui Pessoa, axându-şi fantezia pe Caeiro, aşa-zisul Caeiro (care era, de fapt, de Campos) îl putea vedea pe Borges în apartamentul său din Buenos Aires, aşezat în fotoliu şi părând că ascultă o voce invizibilă (Caeiro/de Campos nu-l putea vedea pe Manguel). Instalat pe un scaun din cafeneaua din Chiado, pufăindu-şi ţigara - şi, din când în când, rotindu-i capătul aurit -, Caeiro/de Campos îl ţinea pe Borges sub o continuă supraveghere, de parcă ar fi ciocănit semnale Morse cu extraordinarul său ţigaret. Manifestările lui, pe care Borges le considerase ridicole, ostentative şi neinteresante, au constituit de fapt calea ezoterică pe care l-a teleportat la Lisabona. Borges n-ar fi putut să-şi închipuie că norii dezlânaţi ai gândurilor lui fuseseră interceptaţi de radarul de sidef al lui Caeiro/de Campos - era convins că numai forţa mentală a lui, a lui Borges, îl teleportase peste Atlantic. La urma urmei, el era Borges, un bărbat solid, îndesat, a cărui mamă era doña Leonor şi care copilărise la Palermo (districtul din Buenos Aires, nu oraşul din Sicilia), care fusese fascinat de tigri, scrisese poeme ultraiste şi, mai recent, povestiri categoric şi suprem metafizice, deşi unii le considerau poliţiste... Era Borges - şi singurul celălalt Borges care mai exista era cel la care se referea uneori în poeziile şi povestirile lui.
De Campos auzise vag despre Borges, iar literatura acestuia nici nu-l prea interesa.
 
Când Borges, care dorea să-l cunoască pe Pessoa, dar a nimerit peste Caeiro (sau peste cel despre care credea că e Caeiro), s-a sublimat pe parcursul disciplinatului rubato al lui Manguel, a fost convins că domnul corpolent instalat la masa din cafenea, care-şi mişca ţigaretul de parcă ar fi dirijat sonata sostenuto a lui Manguel, era Caeiro, şi nu un altul dintre heteronimi... Poate că din cauza vocalelor din numele lui, poate că acestea exprimau un mesaj încifrat pe care numai inima lui Borges îl putea percepe. În orice caz, muzicalitatea acestui nume, "Alberto Caeiro", l-a sedus pe Borges, emoţionându-l până la limita la care raţiunea e nevoită să cedeze - dacă există într-adevăr o logică în combinarea literelor, sau dacă vocalele şi consoanele vorbesc o limbă care se adresează direct inimii, depăşind sfera raţiunii, atunci Borges a sucombat în faţa lor. Deşi "Caeiro" imaginat de el (care nu se suprapunea peste al lui Pessoa) era la fel de diferit de portretul conturat de autorul său pe cât de diferită era spaniola porteña[5] vorbită de Borges de portugheza din Chiado a lui Pessoa, totuşi argentinianul îşi păstra în sinea lui convingerile. Nu se îndoia de identitatea pe care i-o atribuise în pripă, pentru că rareori se îndoia de creierul lui.
 
Mijloacele pe care le folosise de Campos pentru a-l aduce pe Borges la Lisabona erau strâns legate de încrederea argentinianului în perfecţiunea acelui cerveau[6] al său.
În primul rând, de Campos s-a asigurat că - în acel anume moment al dislocaţiei - Borges se gândea la mintea sa în ipostaza ei materială, aproape palpabilă_: adică în calitate de creier, şi nu de minte. Într-o frântură de secundă, Borges întrezărise, în mintea lui riguroasă, viziunea unui craniu - apoi, aproape simultan, a văzut aievea acelaşi craniu într-un tablou (una dintre acele naturi moarte baroce în care craniile au rol de memento mori), unde craniul era plasat, ameninţător, pe o carte voluminoasă, lângă un vas cu flori şi o clepsidră. Asociaţia de idei nu a ţinut mult - poate un sfert de minut -, dar i-a furnizat lui Borges o explicaţie plauzibilă pentru acea viziune bruscă a craniului (un soi de anticipare a retinei, desigur). Tabloul în sine era irelevant; important era faptul că produsese un fundal contextual - ca şi cum craniul ar fi fost detaşat dintr-un generic. Apoi mintea lui Borges a făcut un salt - tot într-o frântură de secundă - spre acea perlă amăgitoare care aştepta să fie descoperită în vălmăşagul de accesorii ale simbolismului pictural: creierul din craniu. Părea să pulseze, să vibreze, ca un aspic cenuşiu, moale şi translucid, în aşteptarea craniului care avea să-i fie mormântul. Şi era rotund - bizar de rotund. Cunoaşterea raţională acumulată ar fi trebuit să-l informeze pe Borges că creierul (chiar cel pictat, deşi creierele nu sunt aproape niciodată pictate, ci numai craniul, analogon-ul lor) nu este rotund, ci oval - forma aceea care, dacă ai trasa un contur în jurul norului care-l înconjoară pe Dumnezeu în fresca lui Michelangelo din Capela Sixtină, ar cuprinde întreaga origine a omenirii... Dar cunoaşterea raţională nu influenţa visul cu ochii deschişi al lui Borges. Pentru că Borges visa la mintea sa, deci la creierul său, pe care-l vedea rotund, prin urmare opus ovalului. Creierul lui Borges era rotund. Îl percepea ca pe un dom - un dom sidefiu, cu nervuri de culoare mai închisă. Şi, mai straniu, mintea îi spunea că creierul lui circular se numea cerveau ! Nu cerebro (în spaniolă), ci cerveau (în franceză). Cerveau avea o anumită rezonanţă, pe care Borges o capta cu mintea şi i se părea potrivită.
 
Caeiro (adică de Campos) ştia bine ce-l atrăsese pe Borges la forma franceză a lui cerebro: anume sonoritatea; dar sonoritatea îi ascundea vizualul. Pentru că, din punct de vedere vizual, cuvântul cerveau e o adevărată capodoperă. Cele şapte litere sunt grupate în două buchete (cer şi eau) despărţite la mijloc printr-un V: cer înseamnă trei litere prezente în cuvântul "creier" din numeroase limbi de origine latină - de la cerebrum la cerebello -, iar eau (cea mai uşoară combinaţie de vocale din franceză) înseamnă, în aceeaşi limbă, "apă". Iar în româneşte, "cer" înseamnă şi firmament - întrucât profeticul vis cu ochii deschişi al lui Borges vorbea şi puţin româneşte... Pe scurt: Borges îşi numea creierul cerveau, întrucât cuvântul îmbina cerul cu latinescul creier şi cu franţuzeasca apă, încălecate la mijloc de un V, care Vine, eVident, din latinul varicus[7].
 
De Campos îşi explica atracţia lui Borges pentru numele Caeiro prin aceeaşi analogie cu silabele aeriene aflate în cerveau: fusese atras de mănunchiul de trei vocale din numele lui Caeiro, pentru că aşa-i cerea mănunchiul de trei vocale din creierul lui franţuzit.
Ceea ce ni-l explică pe Borges. Dar ne întrebăm: cum se explică teleportarea lui Borges din apartamentul lui din Buenos Aires în cafeneaua din Lisabona?
Simplu: de Campos o realizase cu ţigaretul lui.


Pe de altă parte, domnul Franz nu avea nevoie să-şi stoarcă creierii cu jocuri atât de complexe; aparent, nu trebuia să rezolve decât enigma simplei scrisori-găsite-în-parchet.
Tolănit în fotoliul său confortabil de la Alvear, a ajuns în al său Hirn[8] încordat la certitudinea, nu mai puţin confortabilă, că a pornit de la o premisă greşită: acei "OOOO" nu erau o serie de "O" (litere), ci "0000" - zerouri. Privite din această perspectivă, lucrurile căpătau sens: conturile bancare ale persoanei care lăsase acest (aparent ezoteric) mesaj se ridicau la milioane (sau, poate, chiar la miliarde), care nu fuseseră depuse la aceeaşi bancă. Întrucât fraza fusese scrisă în limba franceză, a dedus că băncile care deţineau respectivele conturi trebuie să fi fost în Elveţia - mai precis, la Geneva. Deci tot ce avea acum de făcut era să se intereseze (aşa cum hotărâse şi înainte) de numele persoanelor care locuiseră în apartamentul din Paseo Arroyo.

Urmărea, cu un zâmbet larg de satisfacţie, activitatea silenţioasă din jur. Doamne în vârstă, cu coliere de perle la gât, îşi ocupaseră mesele din luxoasa cafenea şi sorbeau cafelele cu un aer de plăcere calmă, într-o totală uitare a tot ce se petrecea dincolo de cercul lor parfumat. Unele purtau pălării, altele aveau doar coafuri impecabile, şi toate purtau mănuşi, parcă pentru a marca faptul că aparţineau unei realităţi superioare - o realitate care nu se amesteca şi nu venea în contact cu alte realităţi mai joase. Chel­nerii - la rândul lor înmănuşaţi - îşi cunoşteau clientela. Nu erau multe persoane selecte care să binevoiască să coboare până la Alvear doar ca să-şi ia cafeaua de dimineaţă şi - după-amiază - ceaiul de five o'clock. Între cele două îndeletniciri, doamnele fie dispăreau în apartamentele lor din Recoleta, fie făceau shopping_; dar cu toatele se întorceau la timp pentru cea de-a doua apariţie, adică îşi schimbau rochiile sau taioarele de dimineaţă (majoritatea albastre, gri sau bej) cu altele, cu aceeaşi croială şi aceleaşi culori, dar mai închise.
 
Domnul Franz se simţea în largul lui printre aceste fragile membre ale elitei argentiniene. Avea senzaţia că aparţinea unui club, dar era singurul membru care nu purta perle. Obişnuia să adreseze câte un salut de curtoazie distinselor doyennes[9] ale aristocraţiei locale, iar ele îi răspundeau şi mai curtenitor, cu o infinitezimală efuziune - atât cât să demonstreze că sunt manierate, dar că, pentru ele, era un necunoscut. Situaţia îi convenea domnului Franz, care nu ţinea în mod special să socializeze; dar în momentul de faţă, când, ca să spunem aşa, era pe urma comorii, şi-a spus că n-ar strica să se apropie de doamne...
 
Când chelnerul i-a adus ceaşca de cafea (pe un platou, cu lapte, zahăr şi câteva fursecuri), domnul Franz l-a obligat să se încline şi mai tare, ca să ajungă cu urechea în dreptul gurii lui, şi l-a întrebat într-o spaniolă stâlcită, dar inteligibilă, cine e doamna în tailleur bej (din fericire, în acea zi era singura în bej). Chelnerul, frânt în două, ca o caricatură a unui conspirator de operetă ce trage cu urechea la o uşă, şi-a dus mâna înmănuşată la gură - deşi doamna în speţă se afla la o depărtare considerabilă şi nu-l putea auzi - şi a lăsat cele trei silabe să cadă în urechea domnului Franz, asemenea primelor trei note ale unei fanfare: "E señora Ponella, sir". După care şi-a îndreptat spinarea, cu o mândrie solemnă, reluându-şi brusc elasticitatea.
 
Domnul Franz nu avea habar cine e familia Ponella - lucru pe care, dacă l-ar fi cunoscut, chelnerul l-ar fi considerat o gafă naţională şi, în consecinţă, domnul Franz ar fi scăzut mult în ochii lui. Dar faptul că domnul Franz nu a părut copleşit de emoţii la auzul numelui señorei Ponella a avut un efect cu totul contrar asupra chelnerului, care a dedus, oarecum logic, că domnul Franz era atât de familiarizat cu aristocraţia - inclusiv cea locală -, încât nu se lăsa impresionat de un asemenea nume: cu siguranţă obişnuia să îi invite pe cei din familia Ponella la masă, chiar dacă nu le cunoştea numele, şi-a spus...
 
Chelnerul (întâmplător, era văr cu Rosa) ştia prea bine ce înseamnă un gentleman blazat, ca să nu-l recunoască pe dată când servea pe vreunul. Era o veche aspiraţie a lui Quique (numele lui era Enrique), anume că dacă nu putea fi şi el aristocrat (pentru că, din nefericire, se născuse de partea nepotrivită a drumului, în Tucumán), măcar să copieze de la aristocraţi arta de a se arăta blazaţi. Aceasta i se părea a fi culmea atitudinii de distincţie şi demnitate: să arăţi atât de degajat printre cei nobili şi bogaţi, încât nimic să nu se arate pe faţa ta. Quique se străduia din răsputeri. Acum, când trecuse de patruzeci de ani, însurat cu Cecilia - care era scundă, vioaie şi vorbăreaţă -, îi transmitea şi ei (fiind cel mai temperamental dintre ei doi) perlele înţelepciunii lui profesionale. Din păcate, strica orzul pe gâşte, pentru că pe Cecilia nu o interesau "numele mari şi ştabii tari", cum îi numea ea, ci o preocupau nimicurile de zi cu zi, ca, de pildă, unde se găseşte carnea de vită cea mai bună şi mai ieftină, când trebuie plătită chiria sau cum să-l convingă pe bătrânul cizmar să-i repare două perechi de pantofi la preţul uneia singure şi, în cele din urmă, dacă e nevoie sau nu să-şi schimbe coafura. Dar chiar dacă aveau orizonturi atât de diferite (după cum se exprima Quique), alcătuiau totuşi un cuplu temeinic, fiind împreună de şase ani, deşi nu aveau copii (se ştie că pretutindeni copiii consolidează familia).
 
Ar fi însemnat un teribil şoc pentru Quique dacă ar fi aflat că iubita lui Cecilia întreţinea o relaţie extraconjugală cu nimeni altul decât fiul señorei Ponella, José Carlos Federico... Era un bărbat în preajma a şaizeci de ani, care trăia din considerabila avere a familiei sale şi nu fusese niciodată căsătorit. O cunoscuse pe Cecilia (care era cu vreo douăzeci de ani mai tânără decât el) pe când aceasta lucra ca model de încercat pălării la Alvear. Quique o adusese acolo, dar n-a rămas în slujbă mai mult de o lună şi jumătate; se plângea că munca era prea obositoare. Dar a stat destul cât s-o cunoască José Carlos Federico, care nu se mişca fără pălărie pe cap. De fapt, Carlos (cum îi spunea ea - familia îl numea "JCF") a convins-o să renunţe la slujba de la Alvear, întrucât îi putea susţine el măruntele cheltuieli. În realitate, când mica hârjoneală dintre ei a evoluat într-o relaţie serioasă, JCF s-a temut ca mama lui cea vigilentă să nu descopere legătura; avea ea mijloacele ei de a se informa. Bineînţeles, Quique nu a suspectat nimic niciun moment, şi nu s-a îndoit niciun moment că banii de buzunar ai Ceciliei proveneau de la acel "unchi" al ei din Mendoza (oraşul natal al Ceciliei) care murise fără ca măcar să fi existat. Quique se conforma atât de exact tipului de imbecil perfect, încât Cecilia nu s-a gândit nicio clipă să-l părăsească şi, întrucât era o gospodină fără cusur şi bună la pat, Quique se considera un om foarte norocos.
 
E de la sine înţeles că domnul Franz nu avea habar de toate aceste încurcături sentimentale şi financiare care-l legau pe chelner de familia Ponella; din acest punct de vedere, era un autentic Zen. Detaşarea lui faţă de aspectele mai picante ale vieţii altora - sau faţă de vieţile altora în general - nu-şi avea originea într-o atitudine de gentleman blasé (aşa cum ar fi crezut ingenuul Quique), ci în însăşi natura lui_: era dezinteresat de orice fapt care nu ducea la bani. Dacă ar fi ştiut: a) că Quique e văr cu Rosa, b) că soţia lui Quique e amanta fiului señorei Ponella şi c) că señora Ponella cunoştea legătura fiului ei cu fostul model de pălării, ar fi găsit el, fără îndoială, o modalitate de a profita de toate aceste informaţii. Dar aşa cum stăteau lucrurile, nu ştia nimic, deci trebuia să făurească alt plan...