Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Antume


Jean-Lorin Sterian

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Jean-Lorin Sterian
Antume
Editura Herg Benet, 2011


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Prezentare autor
 
Jean-Lorin Sterian s-a născut pe 5 iunie 1975. A publicat romanul Lorgean (Polirom, 2006) şi volumele de povestiri Baltazar şi Hazardul (Editura Metafora, 1997), Scriitorul a ieşit la vânătoare (Editura Pro Logos, 2001) şi Postume (Editura Amaltea, 2003), la care se adaugă micro-romanul Clopotele bat fără noimă (Editura Noesis, 2001) apărut doar în format electronic. A scris şi pentru revistele Esquire, Playboy, Class, 24FUN, Omagiu, Tabu, Highlife, EgoPHobia, Elle Magazine, Noua Literatură, Tataia, DoR, On. A făcut parte din trupa de playback Grupul Sanitar, care a scos albumul Playback Superstar şi despre care a produs documentarul Lecţia de playback. E pasionat de filme, iar mai nou s-a apropiat şi de producerea lor, ca scenarist, dar şi ca regizor, deocamdată al scurtmetrajului Principiul dragostei comunicante. Este iniţiatorul proiectului teatrului de apartament lorgean theatre. Are în pregătire un nou roman, asupra căruia încă mai planează misterul.
 
*****
Intro
 
Antume, perechea incitantului volum Postume, porneşte de la articolele semnate Jean-Lorin Sterian şi publicate până în 2008 în publicaţia 24FUN. Cu umor şi ironie, aşa cum ne-a obişnuit înca din romanul Lorgean, Jean-Lorin Sterian abordează o arie diversă de teme urbane, precum publicitatea, preferinţele muzicale ale românilor, jurnalismul, pub-urile, evenimentele mondene sau rostul şi soarta trend-urilor. Citind Antume, nu ai cum să nu descoperi cel puţin o idee asupra căreia ai reflectat şi tu, la rândul tău. Cu adevărat o carte de citat, după a cărei lectură te vei descurca mult mai uşor în jungla urbana.

***
 
10 reguli de respectat pentru a aborda un scriitor

1. Nu afirma niciodată "whoah, ce cool e să fii scriitor!" dacă observi că are tricoul destrămat.
2. Nu-l întreba ce gen de cărţi scrie. Etichetările sînt treaba criticilor.
3. Nu-i povesti întîmplări interesante din viaţa ta, menţionînd că s-ar putea scrie o carte după ele.
4. Nu te plînge că nu ai timp să citeşti sau să mergi la teatru pentru că munceşti prea mult. Complexele culturale sunt extrem de plictisitoare.
5. Nu te simţi obligat/ă să vorbeşti despre literatură. Un început bun ar putea fi o discuţie despre ce tipuri de băutură se găsesc la bar. Citatele din Foucault sau Lacan sînt pentru disertaţii, nu pentru conversaţii.
6. - scris ilizibil -
7. Nu-l considera expert în gramatică, punîndu-i întrebări de genul "cum se spune corect, funicular sau furnicular?". Scriitorul scrie în limba română, nu e profesor de limba română.
8. Nu-i cere cu împrumut cărţile publicate, spune-i că o să le cumperi şi că o să vorbeşti despre ele abia după ce le citeşti.
9. În caz că şi tu scrii, şi nu arăţi ca PJ Harvey, evită să-i plasezi vreun manuscris.
10. Dacă nu-ţi doreşti ca discuţia să se termine brusc, nu-l întreba dacă trăieşte din scris.

(Jean-Lorin Sterian)
 
*****

Fragment
 
Sîntem şapte scriitori acasã
 
Scriitorul care stă într-o cafenea, fumînd, cu un teanc de hîrtii pe masă, a devenit un mit. Dar nu din cauza apariţiei laptopurilor şi a dispariţiei locurilor de fumat, ci pentru că nu există scriitori. Adică oameni care trăiesc din scris.
 
Într-o seară, întorcîndu-mă spre casă şi trecînd pe lîngă Bistro Ateneu, un bărbat mi-a spus ceva ce n-am înţeles. M-am apropiat. A rostit ceva în franceză, apoi în germană şi în cele din urmă în română, cu accent moldovenesc. "Sînt scriitor, puteţi să-mi daţi 10 lei?" Pentru că prin zonă sînt mulţi străini, îşi închipuise că sînt unul dintre ei, astfel că aş fi putut să-i ofer cu uşurinţă această sumă. Afirmînd că aparţine unei caste creative, mi-ar fi dat, de asemenea, şansa de a mă simţi un mic Mecena salvînd un artist flămînd. "Sînt scriitor" era echivalentul lui "Sîntem şapte fraţi acasă", slogan pe care îl lălăiau cîndva aurolacii în metrou. N-a spus "sînt pictor de icoane", "violonist" sau "compozitor de muzică electronică de avangardă", ci a ales ocupaţia care într-adevăr nu aduce niciun ban în România. N-am vrut să-l pun în situaţia penibilă de a-l întreba despre opera sa. Într-un fel înduioşător şi trist, acest om a sintetizat imaginea scriitorului: un om care stă la mila celorlalţi. În documentul oficial intitulat "Clasificarea ocupaţiilor din România", poate fi întîlnită denumirea "scriitor de vagoane". După titulatură, pare o meserie onestă, de 8 ore, care aduce satisfacţii financiare celui care o practică.  Dacă temuţii critici de vagoane nu-i distrug opera, o dată la cîţiva ani, scriitorul de acest tip îşi poate aduna vagoanele cel mai bine scrise într-un best of. Spre deosebire de confraţii lor de nomenclator, scriitorii care s-au folosit în trecut de pană, peniţă, pix, maşină de scris, iar în prezent de laptop, nu pot trăi din meseria lor. Doar în filmele americane scriitorii beneficiază de o imagine bună şi de o condiţie financiară acceptabilă. De obicei, sînt prezentaţi ca nişte tipi aiuriţi, boemi, trăind sub presiunea unui blocaj creativ şi avînd de rezolvat complicate probleme sentimentale. "Scriitor" este un cuvînt intrat în vocabularul comun, dar cu vagi reprezentări în realitate. Unii oameni scriu cărţi, dar asta nu înseamnă că se încadrează în această categorie. Un scriitor este individul care îşi permite să trăiască din drepturile de autor şi din lecturile publice. Un profesionist care scoate cel puţin o carte la doi ani, scriind cîteva ore zilnic. Izolat într-un birou, nu într-o cafenea. În România nu există scriitori, ci indivizi care trăiesc din orice altceva decît din vînzarea propriilor cărţi. Ei au înţeles pe propria piele că, pentru fiecare scriitor de vagoane, există şi un cititor de contoare.
 
***

Cel mai singur din parcare
 
o specie metafizică
 
E întîlnit doar în marile aglomerări urbane. Deşi existenţa lui depinde direct de automobil, această fiinţă nu este mecanizată. De altfel, din punct de vedere fizic, nu se deosebeşte de fiinţele umane decît prin dezvoltarea exagerată a membrelor superioare care-l ajută, în mod indirect, în dobîndirea hranei. Omul de Parcare, după cum îi spune şi numele, locuieşte, trăieşte şi suferă în parcările improvizate. Numărul lor este invers proporţional cu locurile din parcările oficiale şi direct proporţional cu numărul autovehiculelor. La prima vedere, Omul de Parcare duce o existenţă simplă, bazată pe o activitate intelectuală primară şi un efort fizic redus. Mîinile hiper-dezvoltate sînt folosite cu dexteritate pentru semnalizarea şi atragerea maşinilor în habitatul său. Pentru a-i impresiona pe şoferi, şi-a dezvoltat o mimică exagerată prin care vrea să sugereze că depune un efort uriaş şi că găsirea unui loc liber de parcare este o îndeletnicire vitală pentru bunul mers al lumii. Deşi pare că o face în scopuri mercantile, motivaţia Omului de Parcare este una metafizică. Ca şi vechii flamanzi care nu suportau pereţii albi, Omul de Parcare suferă de o formă contemporană a "ororii de vid". Existenţa şi supravieţuirea lui ca specie sînt strîns relaţionate cu spaţiile goale. Nevoia lui de a le umple îi provoacă o suferinţă teribilă. Omul de Parcare este unul dintre truditorii care încearcă să reaşeze lumea pe rosturi. Urmăriţi-i figura descompusă din momentul în care o maşină părăseşte parcarea. Cu toate acestea, un Om de Parcare aflat într-o parcare plină este nefericit. Acesta e blestemul lui.
 
***

Sufrageria de la colţul străzii
 
vecinul meu, magazinul
 
Vestul are tradiţia squat-urilor. Clădiri dezafectate se transformă în spaţii de locuit. Podelele neprimitoare sînt acoperite de saltele şi perne, ferestrele de draperii groase, neoanele sparte şi înlocuite de lumînări şi veioze. În România, la parterul unui bloc se află două cabinete de dentist, o familie de chinezi şi un chioşc cu de toate. La etajul I, un notar a cumpărat două apartamente pe care le-a transformat într-un birou somptuos, spre ciuda vecinilor săi, patronii unei firme de computere. Pe palierul de la II se află numai apartamente de închiriat, cărora le face menajul fiica administratorului care stă la III, între redacţia unui site ecologist şi sediul unei fundaţii care se ocupă de protecţia copiilor în curs de abuzare.  În ultima locuinţă dăinuie din '72, de la construcţia blocului, o familie complet normală. Construite cîndva pentru oameni, apartamentele de bloc s-au transformat în sedii de firme care apar şi dispar, lăsînd în urma lor vestigii impersonale ale folosinţei în comun. Gresie din cămară pînă în balcon, inclusiv în living room. Multe prize. Spoturi. Toalete faianţate, cu suporturi pentru săpun lichid. Jaluzele verticale. Ca rezultat al acţiunii de gang-bang-izare a apartamentului de bloc, elementele spaţiului office au început să pătrundă în locuinţe.  Prezenţa calculatorului a adus biroul standard şi scaunul ergonomic, urît şi funcţional. În anii '90, oamenii îşi spărgeau peretele între bucătărie şi sufragerie pentru a construi un bar inutil, luminat de spoturi care păreau de bun gust în acea vreme. Fîşiile rigide de plastic din ferestre vestesc sfîrşitul spaţiului privat căruia i se poate spune acasă. În contrast, designul interior al unor baruri şi restaurante se inspiră tot mai mult din interioarele de apartament. Spaţiul privat/casnic şi cel office/public încep să se întrepătrundă. Dacă ordinea de acasă e înlocuită cu "şi mai ordinea" de instituţie, ceea ce-l poate face pe locuitor să-şi petreacă mai puţin timp înăuntru, barurile cu aspect familiar îl vor ţine captiv mai uşor. Pentru a-şi rezolva confuzia, individul care navighează între aceste spaţii tot mai puţin delimitate trebuie să aleagă între a-şi considera habitatul o prelungire a oraşului sau oraşul un fel de casă mai mare.

***
 
2008
 
Aceasta este diferenţa, de exemplu, între Bucureşti şi Berlin. Dacă în primul încep să predomine locuinţele-birou, cel de-al doilea este o sufragerie uriaşă. Înainte de a nimeri în locul meu preferat din Berlin, am descoperit un magazin de comics-uri şi artefacte urbane care mi-a mîncat timpul şi mi-a sporit foamea. Am plecat de acolo cu o bandă desenată cu o pisică grasă şi nesimţită, Puss Puss, pe care voiam să o fac cadou. O mai am şi acum. Luzia Café a apărut în calea mea cînd eram deja foarte obosit. Am tras instantaneu pe dreapta, fericit că am găsit un loc confortabil. Cînd m-am uitat mai bine în jur, am exclamat "whoah!". Mobilă veche şi desperecheată, scoasă direct din sufragerii, lampadare, tapet sfîşiat cu artă, veioze provenite din tîrgurile de vechituri, pereţi desenaţi de un artist stradal binecunoscut, Chin Chin, ferestre uriaşe. Un televizorul vechi în vitrină. În acel moment mi-am dorit instantaneu să locuiesc în Luzia Café (Oranienstrasse 34, Kreuzberg). Ceea ce ar fi destul de dificil, mai ales în weekend-uri, cînd se transformă într-un club cu trupe live şi DJ-seturi.

***

Portretul make-up artistului la tinereţe şi bătrîneţe
 
trucuri pentru a masca o viaţă anostă
 
Trăim într-o lume care se ajustează tot mai mult pe nevoile oamenilor dezavantajaţi de natură. Defectele noastre nu mai sunt preocuparea religiei care promite perfecţiuni în ceruri, ci sunt rezolvate de mass-media pe pămînt. Sîntem prea graşi, revistele şi emisiunile specializate ne oferă soluţii: haine negre şi croieli care ascund osînza. Ochii saşii primesc machiaj corector. Chelia o rezolvă o pieptănătură dibace, o loţiune eficace sau pur şi simplu impunerea trendului că indivizii chelioşi sînt sexy. Dizabilitaţile emoţionale sînt soluţionate de tonele de cărţi gen "cum să-ţi controlezi sentimentele" sau de psihologii on-line. Găunoşenia se fixează cu un outfit impecabil, asortat cu cîteva nume de trupe la modă şi un citat dintr-un guru anti-consumerist. Cei mai dibaci se folosesc de numele altora pentru a părea interesanţi. Am cunoscut vreo trei poeţi rataţi care se mîndreau că fuseseră la băut în apartamentul lui Nichita. Cu excepţia numărului de sticle de votcă îngurgitate de-a lungul vieţii, era tot ce-şi puteau trece în CV. Anoştii colecţionează atingeri, nume şi mirosuri de celebrităţi. Au stat o dată la aceeaşi coadă la gogoşari cu Horaţiu Mălăele, au un văr care-şi parchează maşina lîngă cea a lui Liiceanu, poartă acelaşi model de trening ca Ilie Dumitrescu, au fost scuipaţi din greşeală de Oreste. Le-aţi auzit cu siguranţă poveştile. Nu au ce să povestească despre ei, aşa că trăiesc vieţile altora. Sînt purtători ambulanţi de bannere cu branduri de vedete. Să-i aplaudăm cu palme mici. Fără ei nu ar exista genericul de final.
 
***
 
2007
 
Întrucît o temă atît de suculentă cerea o adîncire a subiectului, Almanahul Caţavencu din 2008 a găzduit următorul text, scris în completarea celui din 24Fun:
 
Cea mai dorită boală transmisibilă
 
Ştiu sigur ca voi ajunge un mare regizor de film. În sprijinul acestei categorice afirmaţii stau următoarele două fapte: 1. Locuiesc în fosta garsonieră a lui Cristian Mungiu. 2. Îmi fac dinţii la cumnata lui Cristi Puiu unde, cu siguranţă, şi-a îngrijit şi el dantura. Am împărţit acelaşi scaun de dentist, am dat ochii peste cap în acelaşi fel cînd freza a început să bîzîie. Este imposibil ca o bună parte din talentul său să nu se reverse şi asupra mea. Acasă, cînd mă uit pe geam, văd acelaşi peisaj care îl inspira pe un laureat de Cannes. Folosim aceleaşi instalaţii sanitare. Aşezat pe tron, cu ochii mijiţi, exersez posturi care mă vor duce pe covorul roşu. În plus, la supermarketul Angst de pe Brezoianu, mă întîlnesc adesea cu Rebengiuc. Uneori, în sacoşele noastre se regăsesc aceleaşi produse. Doi oameni care cumpără în aceeaşi zi tobă, caşcaval şi detergent pentru rufe albe fac parte din aceeaşi familie spirituală.
 
Ne place să ieşim în faţă. Cei care nu reuşesc prin mărimea maşinii, a sculei sau a contului în bancă încearcă să-şi cosmetizeze viaţa anostă prin poveşti legate de oamenii cunoscuţi pe care au avut ocazia să-i întîlnească sau ciocnească întîmplător într-o parcare. Un caz binecunoscut este cel al lui Nichita Stănescu, în apartamentul căruia se intra la liber şi unde chiolhanele se ţineau lanţ. Orice puţoi ajuns acolo se mîndrea că e prieten cu poetul şi povesteşte şi acum, mîngîindu-şi nasul roşu, despre miraculoasele nopţi petrecute împreună. Ar trebui înfiinţată Asociaţia Prietenilor de Apartament ai lui Nichita, care să ofere certificate după modelul celor de revoluţionar. Pe acelaşi principiu, ar mai trebui să capete viaţă Asociaţia Foştilor Tovarăşi de Joacă ai lui Florian Pittiş şi Clubul Prietenilor de Pahar ai lui Dan Spătaru. Pentru a fi acceptat, solicitatul trebuie să completeze un mic test de cunoştinţe din viaţa şi zicerile celebrităţii.
 
Un prieten vrea să dea drumul unui site denumit www.ilcunoscpe.ro. În beneficiul celor care nu ştiu pe nimeni, prin intermediul site-ului se vor organiza întîlniri cu oameni cunoscuţi din diferite domenii, astfel încît, după o ieşire la o cafea, persoana să se poată lăuda prietenilor: "L-am cunoscut pe...". Astfel, încrederea lor de sine va creşte. Pentru că nu doar acumulările de bunuri, ci şi cele de relaţii oferă respect. Eşti puternic şi respectat dacă ai în telefon numere ale unor persoane puternice. Genul acesta de persoane sînt cei care nu fac imediat caz de cunoştinţele lor. Te aud vorbind de cineva şi, pe un ton blazat, spun: "Îl ştiu pe Călin. Vrei să-l sun să-l întreb de chestia aia? Se face". Se folosesc întotdeauna de prenumele personalităţii sau vreo alintătură gen Titi, Nelu, pentru a sublinia familiaritatea legăturilor. În aceste condiţii, un Nokia 3310 care stă stingher pe masa unei cofetării de cartier, alături de un ecler, poate fi mai fiţos decît cheile de la Cayenne de lîngă paharul de frappucino cu mentă dintr-o cafenea din Dorobanţi.
 
Orice mîrlan proaspăt îmbogăţit are nevoie de o curte pe măsura noii sale grandori. Dă petreceri la care ţine să invite oameni din categoria celor care şi-au bătătorit fundurile pe canapelele din decorul de la Teo. Construieşte pentru ei piramide din sticle de whisky şi sandvişuri cît o unghie de meltean. Se laudă cu numele lor la prieteni, dar şi la duşmanii care moare de ciudă. Vipuleţele sînt atracţia serii. Ai invitaţi mişto, ai valoare. Omul de afaceri, cititor de Coelho şi fin degustător de muzică populară, organizează weekenduri la munte, la mare, pe podişuri, înconjurîndu-se de bufoni plătiţi care-i dau iluzia că e cineva. Deşi în adîncul sufletului său ştie că e un parvenit, începe să se iubească mai mult cînd o vedetă de televiziune cu rating mediu îi spune bancuri la comandă, iar o starletă care a avut un hit pe MTV îşi dezveleşte dinţii la orice platitudine pe care o rosteşte cu scobitoarea în gură. Se bandajează cu Nume Mari.
 
Pentru că omul sfinţeşte locul, barurile păstrează semnăturile şi fotografiile oamenilor cunoscuţi care le-au trecut pragul şi au vomitat măcar o dată în toaleta lor. Patronii se mîndresc cînd un fotbalist de naţională îşi aduce pipiţele în localul lor.
Autografele sînt noile moaşte. Celebritatea este cea mai dorită boală transmisibilă. De asta, dintre toţi apostolii, mi-e simpatic Petru. A fost singurul care nu s-a dat mare că-l ştie pe Iisus.
 
Dacă vă aduceţi aminte de începutul acestui text, veţi remarca faptul că locuiesc în casa unui laureat Palme d'Or. Asta nu înseamnă că nu este de vînzare. Cîteva mii de euro în plus vor face fericit un locatar cinefil. Bonus: la etajul VIII a locuit Petre Ţuţea. Chiar el. Spiritul său pluteşte în cabina ascensorului şi-ţi strecoară vorbe înţelepte şi liniştitoare cînd maşinăria dă semne de oboseală. Locuiesc într-un bloc binecuvîntat, dragii mei prieteni cu bani.
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer