Viziuni din lumea reală

Citiţi postfaţa acestei cărţi. George Ivanovici Gurdjieff (1866-1949), filozof, pedagog, coregraf şi compozitor armean, a fost un influent maestru spiritual al începutului de secol XX.

Viziuni din lumea reală este un volum fundamental pentru înţelegerea învăţăturii lui Gurdjieff. În spaţiul francofon, ea este cunoscută îndeosebi sub titlul Gurdjieff parle à ses élèves ("Gurdjieff le vorbeşte elevilor săi"), iar în spaţiul anglo-saxon, sub titlul Views from the Real World ("Viziuni din lumea reală"). Volumul este o colecţie realizată de principalii discipoli ai lui Gurdjieff, după moartea acestuia şi are la bază - după cum arată inclusiv subtitlul ediţiei din 1973 - discuţiile timpurii purtate la Moscova, Essentuki, Tiflis, Berlin, Londra, Paris, New York şi Chicago. În 1973, cartea a apărut simultan în Statele Unite ale Americii şi în Canada. În plus, cartea se deschide cu fragmentul intitulat "Licăriri de adevăr", oferit spre lectură inclusiv de Ouspenski, în timpul primelor sale contacte cu Gurdjieff. Din acest punct de vedere, cititorul prezentului volum are şansa de a lua contactul cu ideile lui Gurdjieff într-un mod asemănător cu cel în care au făcut-o primii săi discipoli.

Gurdjieff se referea la propria şcoală spirituală folosind numele de "A patra cale", subliniind astfel tocmai diferenţele faţă de mişcările spirituale apărute până atunci, ce pot fi încadrate în una din cele trei căi tradiţionale. Caracteristica acestei "A patra căi" este că ea îmbrăţişează toate laturile fiinţei umane şi că ea poate fi urmată în condiţiile vieţii obişnuite, omul lucrând în mediul său familiar şi obţinând atât rezultate lăuntrice, cât şi exterioare. Trăsătura principală a celei de-a patra căi este armonia, ceea ce o face mai sigură decât toate celelalte. Omul care a devenit conştient de toate funcţiile sale nu mai poate fi luat prin surprindere de nimic şi a reuşit să înlăture toată mecanicitatea din manifestările sale.
 
Pentru un studiu exact, este necesar un limbaj exact. Dar limbajul nostru obişnuit cel pe care îl folosim la expunerea a ceea ce ştim şi înţelegem şi la a scrie cărţi nu poate fi utilizat pentru a exprima orice într‑o manieră exactă. Cuvinte inexacte nu pot servi unei cunoaşteri exacte. Cuvintele care compun limbajul nostru sunt prea vagi şi prea imprecise, iar sensul care li se dă este prea variabil şi prea arbitrar.
 
Din momentul în care un om pronunţă un cuvânt, el îi dă întotdeauna un sens sau altul, amplifică sau scoate în evidenţă un aspect sau un altul al acestui cuvânt, reducându‑i adesea întreaga semnificaţie la o singură caracteristică a obiectului, adică desemnând prin acest cuvânt nu toate atributele sale, ci cutare sau cutare trăsătură exterioară care, într‑o primă fază, îi va capta atenţia. Interlocutorul său va adăuga aceluiaşi cuvânt o altă nuanţă, va lua cuvântul cu alt sens, câteodată exact unul opus. Dacă un al treilea om se alătură conversaţiei, va da şi el aceluiaşi cuvânt propria interpretare. Iar dacă zece persoane vorbesc între ele, fiecare, din nou, îi vede un sens personal, astfel încât acelaşi cuvânt va avea zece sensuri diferite. Iar oamenii care vorbesc în acest fel cred că sunt capabili să se înţeleagă reciproc şi că pot să îşi comunice unii altora gândurile!

Se poate spune, fără ezitare, că limbajul contemporanilor noştri este atât de imperfect, încât, oricare ar fi subiectul abordat, şi mai ales în domeniul ştiinţific, ei nu pot fi niciodată siguri că desemnează aceleaşi idei prin aceleaşi cuvinte.
Dimpotrivă, putem fi aproape siguri că ei înţeleg fiecare cuvânt într‑un fel diferit şi că, părând că vorbesc despre acelaşi subiect, vorbesc despre lucruri cu totul diferite.
Mai mult, la unul şi acelaşi om, sensul pe care îl dă propriilor cuvinte se schimbă în funcţie de gândurile şi stările sale, în funcţie de imaginile pe care tocmai le‑a asociat. Sau chiar, în funcţie de ce spune interlocutorul său şi de felul în care o spune, el poate de asemenea, printr‑o imitaţie sau printr‑o contradicţie involuntare, să schimbe fără să îşi dea seama sensul cuvintelor pe care le foloseşte. În sfârşit, niciun om nu este în măsură să definească în mod exact ce înţelege prin cutare sau cutare cuvânt, nici să spună dacă înţelesul acestuia este constant sau dacă este susceptibil de variaţii şi din ce cauză.
 
Atunci când mai multe persoane vorbesc, fiecare o face în felul său şi niciuna nu le înţelege pe celelalte.
Un profesor ţine o conferinţă, un savant scrie o carte, iar ascultătorii şi cititorii îi urmăresc nu pe autori, ci combinaţiile pe care cuvintele acestora din urmă le formează cu propriile lor gânduri, noţiuni, stări, emoţii de moment.
Oamenii de astăzi sunt până la un anumit punct conştienţi de instabilitatea limbajului lor. Fiecare ramură a ştiinţei îşi elaborează propria terminologie, propria nomenclatură, propriul limbaj. În domeniul filosofiei, se încearcă, înainte de a folosi un cuvânt, să se precizeze ce sens i se va da; dar în ciuda tuturor eforturilor de a li se da cuvintelor un sens permanent, nimeni nu a ajuns la nimic până acum. Fiecare scriitor crede că trebuie să elaboreze propria sa terminologie, o schimbă pe cea a predecesorilor săi, apoi o contrazice pe cea pe care a stabilit‑o el însuşi. Pe scurt, fiecare îşi aduce contribuţia la confuzia generală.
Această învăţătură ne arată cauza tuturor acestora. Cuvintele pe care le folosim nu au şi nu pot avea un sens permanent.
 
Cât despre sensul şi nuanţa specială pe care o atribuim fiecărui cuvânt şi despre relaţia în care îl punem, nu avem mijlocul de a le preciza şi, de altfel, nici nu căutăm să o facem; dimpotrivă, vrem întotdeauna să îi atribuim cuvântului interpretarea noastră personală şi să îl luăm în mod invariabil în sensul acela, ceea ce este evident imposibil, de vreme ce unul şi acelaşi cuvânt, folosit în momente diferite şi în relaţii care variază, are sensuri diferite.
Folosirea incorectă şi natura proprie a cuvintelor înseşi fac din acestea instrumente inapte pentru o exprimare exactă şi o cunoaştere exactă, fără a mai vorbi de faptul că, pentru multe noţiuni accesibile raţiunii noastre, noi nu avem nici cuvinte, nici expresii care să le corespundă.
Doar limbajul numerelor poate servi la o exprimare exactă a gândului şi a cunoaşterii; dar, în aparenţă, limbajul numerelor nu poate fi folosit pentru a desemna şi a compara cantităţi. Or, lucrurile nu diferă doar prin dimensiunea lor, şi a le defini din punct de vedere cantitativ nu este suficient pentru o cunoaştere şi pentru o analiză exacte. Noi nu ştim cum să aplicăm limbajul numerelor la atributele lucrurilor. Dacă am şti să o facem şi dacă am putea să desemnăm toate calităţile lucrurilor prin numere în funcţie de un anumit număr imuabil, acela ar fi un limbaj exact.
 
Învăţătura ale cărei principii le vom expune are, printre alte îndatoriri, pe aceea de a apropia gândirea noastră de o definiţie riguros matematică a lucrurilor şi a evenimentelor şi de a da oamenilor posibilitatea să se înţeleagă pe ei înşişi şi să se înţeleagă între ei.
Dacă am alege unul din cuvintele cele mai folosite şi dacă am încerca să vedem sensurile variate pe care acesta le ia în funcţie de cel care îl utilizează şi la ce se raportează el, vom vedea de ce tot ce spun şi gândesc oamenii este atât de instabil şi de contradictoriu. În afară de sensurile pe care orice cuvânt poate să le aibă, confuzia şi contradicţia se nasc şi din faptul că oamenii nu îşi precizează niciodată lor înşişi în ce sens iau exact cutare sau cutare cuvânt; ei nu fac decât să se mire de faptul că ceilalţi nu înţeleg ceea ce pentru ei este totuşi atât de clar.
 
De exemplu, dacă pronunţăm cuvântul "lume" în faţa a zece ascultători, fiecare dintre ei va înţelege cuvântul în felul său. Dacă oamenii ar fi capabili să îşi surprindă propriile gânduri şi să le noteze, ei ar constata că acest cuvânt nu evocă în ei niciun concept definit, dar că un cuvânt binecunoscut a răsunat pur şi simplu în urechile lor - un sunet familiar, a cărui semnificaţie fiecare presupune că o cunoaşte. Totul se petrece ca şi cum, auzind acest cuvânt, fiecare şi‑ar spune: "Ah! lumea... ştiu ce este". Bineînţeles, nu ştie absolut nimic despre asta. Dar cuvântul îi este familiar, de aceea nici întrebarea nici răspunsul referitoare la acest subiect nu îi vin în minte: ele rămân subînţelese. Întrebarea apare doar în momentul în care aude un cuvânt nou şi necunoscut; atunci face imediat efortul de a înlocui acest cuvânt necunoscut cu un cuvânt cunoscut şi asta este ceea ce el numeşte "înţelegere".
 
Dacă l‑am întreba acum pe acel om ce înţelege prin "lume", această întrebare l‑ar lăsa perplex. De obicei, când foloseşte sau aude cuvântul "lume" în conversaţie, el nu se întreabă ce înseamnă, pentru că a decis o dată pentru totdeauna că ştie şi că toată lumea ştie. Acum, pentru prima oară, el vede că nu ştie şi că nu s‑a gândit niciodată la asta; dar nu va putea şi nu va şti cum să rămână în faţa constatării ignoranţei sale. Omul nu este destul de capabil să observe, nici destul de sincer faţă de el însuşi ca să reuşească asta. El nu va întârzia să îşi accepte neînţelegerea, adică se va înşela foarte repede pe el însuşi; şi amintindu‑şi sau compunând în grabă o definiţie a cuvântului "lume" plecând de la un material de idei şi de cunoştinţe, sau împrumutând de la altcineva prima definiţie care îi trece prin minte, el o va exprima ca fiind propria sa înţelegere, deşi nu se gândise niciodată până atunci în acest fel la cuvântul "lume" - şi ignoră tot ceea ce gândise de fapt despre asta.
 
Omul interesat de astronomie va spune că "lumea" constă într‑un număr prodigios de sori, înconjuraţi de planete, situaţi la distanţe incomensurabile unii de ceilalţi, care formează ceea ce numim Calea Lactee, dincolo de care, la distanţe şi mai îndepărtate, sfidând orice cercetare, se găsesc în mod asemănător alte stele şi alte lumi.
Cel interesat de fizică va vorbi de lumea vibraţiilor şi a descărcărilor electrice, de teoria energiei sau, poate, de analogia între lumea de atomi şi de electroni şi cea dintre sori şi planete.
Omul înclinat spre filosofie va începe să vorbească despre caracterul iluzoriu şi ireal al oricărei lumi "vizibile" creată în timp şi spaţiu de simţurile şi sentimentele noastre. El va spune că lumea atomilor şi a electronilor, Pământul cu munţii şi mările sale, cu viaţa sa animală şi vegetală, oamenii şi oraşele, Soarele, stelele şi Calea Lactee, toate aparţin lumii fenomenelor - lume înşelătoare, artificială şi iluzorie, creată de propriile noastre reprezentări. Dincolo de această lume, dincolo de limitele cunoaşterii noastre, există o lume de numene de neînţeles pentru noi şi pentru care lumea fenomenală nu este decât umbra şi reflectarea.
Cel care s‑a familiarizat cu teoria modernă a pluridimensionalităţii spaţiului va spune că lumea este considerată, în mod obişnuit, ca fiind o sferă tridimensională infinită, dar că, de fapt, o lume cu trei dimensiuni nu poate exista aşa cum e şi nu reprezintă decât secţiunea imaginară a unei alte lumi, cu patru dimensiuni, de unde au ieşit şi unde se întorc toate evenimentele la care suntem martori.
Un om a cărui concepţie despre lume se bazează pe o dogmă religioasă va spune că lumea este creaţia lui Dumnezeu şi a voinţei Sale, şi că dincolo de lumea vizibilă, în care viaţa noastră este scurtă şi depinde de toate împrejurările şi de toate întâmplările, există o lume invizibilă, în care viaţa este eternă şi în care omul va primi o recompensă sau o pedeapsă pentru tot ce va fi făcut în această viaţă.
Un teosof va spune că lumea astrală nu include lumea vizibilă ca o totalitate, dar că există şapte lumi ce se întrepătrund reciproc şi care sunt formate într‑un fel mai mult sau mai puţin subtil.
Un ţăran din Rusia sau din orice altă ţară din Orient va spune că lumea este comunitatea sătească din care el face parte. Este lumea care îi este cel mai aproape. În timpul adunărilor publice, el se va adresa chiar concetăţenilor săi numindu‑i "lume".

Toate aceste definiţii ale cuvântului "lume" au meritele şi defectele lor; defectul lor principal este că fiecare dintre ele exclude ceea ce o contrazice, aşa că ea nu descrie decât un singur aspect al lumii şi nu înfăţişează decât un singur punct de vedere. O definiţie corectă ar fi cea care ar combina toate aceste înţelegeri separate, indicând locul fiecăreia şi permiţând în acelaşi timp precizarea în fiecare caz despre ce aspect al lumii vorbeşte omul, din ce punct de vedere şi sub ce raport.

Această învăţătură afirmă că, dacă problema în legătură cu ce este lumea ar fi abordată într‑un mod corect, noi am putea să stabilim cu precizie ce înţelegem prin acest cuvânt. Şi venind de la o înţelegere corectă, această definiţie ar include toate punctele de vedere asupra lumii şi toate abordările problemei. Odată căzuţi de acord asupra acestei definiţii, oamenii ar putea să se înţeleagă unii pe alţii atunci când vorbesc despre lume. Numai plecând de la acest lucru e posibil să vorbeşti despre lume.
 
Dar cum să găsim această definiţie? Această învăţătură arată că în primul rând, trebuie să abordăm problema pe cât de simplu posibil; adică să luăm expresiile cele mai folosite atunci când vorbim despre lume şi să ne întrebăm despre ce lume vorbim. Cu alte cuvinte, să privim relaţia pe care o avem cu această lume şi să considerăm această lume în relaţie cu noi înşine. Atunci vom constata că, vorbind despre lume, de cele mai multe ori vorbim despre Pământ, despre globul pământesc, sau mai degrabă de suprafaţa sa. Căci aceasta este lumea în care trăim.

Dacă vom considera acum relaţia de la Pământ la univers, vom vedea că, pe de o parte, satelitul Pământului este inclus în sfera sa de influenţă şi că, pe de altă parte, Pământul este parte constitutivă în lumea planetară a sistemului nostru solar. Pământul este una dintre cele mai mici planete pe orbita din jurul Soarelui. Masa sa constituie o fracţie aproape neglijabilă din masa totală a planetelor sistemului solar, şi aceste planete exercită o influenţă foarte mare asupra vieţii de pe Pământ şi asupra tuturor organismelor vii care se găsesc pe el. O influenţă mult mai mare decât şi‑o poate imagina ştiinţa noastră. Viaţa oamenilor, luată individual, precum şi cea a colectivităţilor şi a întregii umanităţi depind în multe privinţe de influenţele planetare.
 
Dar şi planetele au o viaţă, aşa cum şi noi avem una pe Pământ. Lumea planetară, la rândul său, face parte din sistemul solar, şi intră aici ca parte total nesemnificativă, pentru că masa tuturor planetelor luate împreună este mult inferioară masei Soarelui.
Lumea Soarelui este de asemenea o lume în care noi trăim. Soarele, la rândul său, intră în lumea stelelor, în enorma acumulare de sori care constituie Calea Lactee.
Lumea stelelor este şi ea o lume în care trăim. Luată ca un tot, lumea stelelor, chiar după definiţia astronomilor moderni, reprezintă o entitate separată, având o formă definită, înconjurată de un spaţiu la hotarele căruia cercetarea ştiinţifică se opreşte.
Dar astronomia presupune că pot exista alte acumulări asemănătoare, la distanţe incomensurabile de lumea noastră de stele. Dacă acceptăm această ipoteză, putem să spunem că lumea noastră de stele intră ca parte constitutivă în ansamblul acestor lumi. Această acumulare de lumi, altfel spus, "toate lumile", este, şi ea, o lume în care noi trăim.

Ştiinţa nu poate merge mai departe, însă gândirea filosofică va vedea principiul fundamental ultim, care se situează dincolo de toate lumile, adică Absolutul, cunoscut în terminologia hindusă ca Brahman.
 
Tot ce a fost spus în legătură cu lumea poate fi exprimat printr‑o simplă diagramă: să reprezentăm Pământul printr‑un mic cerc şi să îl desemnăm prin litera A. În interiorul cercului A să trasăm un cerc mai mic, reprezentând Luna, pe care o vom marca cu litera B. În jurul cercului Pământului, să desenăm un cerc mai mare, reprezentând lumea în care se înscrie Pământul, şi să îl marcăm cu litera C. În jurul acestuia, să desenăm un cerc reprezentând Soarele şi să îi dăm litera D; apoi, în jurul acestui cerc, pe acela care reprezintă lumea stelelor, căruia îi vom da litera E şi apoi cercul tuturor lumilor, desemnate de litera F. Acesta din urmă va fi conţinut în cercul G, reprezentând principiul filosofic al tuturor lucrurilor, Absolutul.
Diagrama apare ca şapte cercuri concentrice. Reprezentându‑şi această diagramă, un om care pronunţă cuvântul "lume" va fi mereu capabil să definească exact despre ce lume vorbeşte şi în ce relaţie se găseşte în raport cu ea.
Aşa cum vom vedea mai târziu, aceeaşi diagramă ne va ajuta să înţelegem şi să coordonăm definiţia astronomică a lumii cu definiţiile filosofice, fizice şi fizico‑chimice, ca şi cu definiţia sa matematică (lumea pluridimensională), definiţia sa teosofică (lumile care se întrepătrund) şi altele.
 
Asta explică şi de ce oamenii care vorbesc despre lume nu pot niciodată să se înţeleagă. Noi trăim în acelaşi moment în zece lumi, exact aşa cum trăim la cutare etaj sau la cutare casă, pe cutare sau cutare stradă, în cutare sau cutare oraş, în cutare sau cutare stat, în cutare sau cutare parte a lumii.
Dacă un om vorbeşte despre locul în care trăieşte, fără să precizeze dacă se referă la etaj, la oraş sau la o parte a lumii, el nu va fi cu siguranţă înţeles imediat de interlocutorii săi. Ori oamenii vorbesc mereu în acest fel, din momentul în care e vorba de lucruri care nu au o importanţă practică; şi aşa cum am văzut în exemplul cu "lumea", ei desemnează prea uşor cu unul şi acelaşi cuvânt o serie de noţiuni ce au între ele acelaşi raport pe care o fracţiune infimă îl are cu imensitatea. În timp ce o exprimare exactă ar trebui să indice întotdeauna, cu mare precizie, în raport cu ce este înfăţişată noţiunea şi ce include ea însăşi. Adică din ce este ea compusă şi din ce ansamblu face parte.
 
Dintr‑un punct de vedere logic, este de înţeles, aceasta pare indispensabil, dar din nefericire nu este niciodată aşa, din cauză că, în cea mai mare parte a timpului, nu cunoaşte şi nu ştie cum să descopere diferitele componente ale unui lucru şi din ce ansamblu face parte.
Să faci să apară relativitatea oricărei noţiuni, nu doar ideea generală abstractă că orice lucru în lume este relativ, ci arătând exact în ce fel şi cum se leagă de restul - acesta este un aspect fundamental al principiilor acestei învăţături.
Dacă luăm acum noţiunea de "om", vom constata în privinţa ei aceeaşi neînţelegere, vom vedea că şi aici apar aceleaşi contradicţii. Toată lumea, pronunţând cuvântul "om", crede că înţelege ce înseamnă, dar de fapt fiecare înţelege în felul său şi fiecare într‑un fel diferit.
Naturalistul erudit vede în om o specie perfecţionată de maimuţe şi îl defineşte în raport cu structura dinţilor săi, şi aşa mai departe.
Omul religios, care crede în Dumnezeu şi în viaţa de apoi, vede în om un suflet nemuritor, încătuşat într‑un înveliş terestru trecător supus unor tentaţii care îl pun pe om în pericol.
Economistul va considera omul ca o entitate de producţie şi consum.
Toate aceste puncte de vedere par să se opună unele altora, să se contrazică, să nu aibă nimic în comun.
 
Problema se complică şi mai mult din cauza faptului că noi constatăm printre oameni numeroase diferenţe, atât de mari şi atât de tranşante, încât pare adesea ciudat să vezi cum este folosit termenul general de "om" pentru a desemna fiinţe din categorii atât de îndepărtate unele de altele.
Şi dacă, pentru a încheia, ne întrebăm ce este un om, vom vedea că suntem incapabili să răspundem. Nu ştim ce este omul.
Nici anatomic, nici fiziologic, nici psihologic, nici economic - nicio definiţie nu e suficientă, de vreme ce ea se aplică în mod uniform la toţi oamenii, fără să ne permită să stabilim diferenţele pe care le constatăm între ei.
Această învăţătură ne arată că materialul de informaţii pe care îl deţinem noi cu privire la om este mai mult decât suficient pentru a defini ceea ce este el. Însă noi nu ştim să abordăm subiectul cu simplitate, noi complicăm şi învălmăşim prea tare problema.
Această învăţătură spune că omul este o fiinţă care poate "să facă". A face înseamnă a acţiona conştient şi prin propria voinţă.
Şi trebuie să recunoaştem că nu putem găsi nicio definiţie mai completă a omului.
 
Animalele diferă de plante prin facultatea lor de a se mişca şi a se deplasa. Şi chiar dacă o moluscă ţintuită de stânca ei sau nişte alge capabile să meargă împotriva curentului par să încalce această lege, ea rămâne totuşi perfect exactă: o plantă nu poate nici să vâneze pentru a se hrăni, nici să evite o lovitură, nici să se ascundă de urmăritorii ei.
Omul diferă de animal prin capacitatea sa de a acţiona conştient, prin capacitatea sa de a face. Nu putem nega asta şi vedem că această definiţie satisface toate cerinţele. Ea permite ca oamenii să fie distinşi de o serie de alte fiinţe care nu au această putere de a acţiona conştient şi, în acelaşi timp, de a‑i clasa după gradul de conştiinţă a acţiunilor lor.
Fără nicio exagerare, putem să spunem că toate diferenţele care ne frapează la oameni pot fi reduse la diferenţele de niveluri de conştiinţă ale actelor lor. Şi dacă oamenii ne par atât de diferiţi, asta se întâmplă pentru că în ochii noştri acţiunile unora dintre ei sunt profund conştiente, în timp ce la alţii ele ne par de o inconştienţă atât de mare, încât par să le depăşească chiar pe cele ale pietrelor, care, cel puţin, reacţionează într‑un fel potrivit cu fenomenele exterioare. Şi ca să complicăm totul, se întâmplă ca acelaşi om să ne arate adesea, pe lângă ceea ce ne par a fi acte de voinţă perfect conştiente, alte reacţii, total animalice, mecanice şi inconştiente. Datorită acestui fapt, omul ne apare ca o fiinţă extraordinar de complicată. Învăţătura noastră neagă această complicaţie şi ne propune o sarcină foarte dificilă pentru om.
 
Omul este cel care poate "să facă", dar printre oamenii obişnuiţi, cât şi printre cei care sunt consideraţi extraordinari, nu e nici măcar unul care să poată "să facă". La ei, totul de la început la sfârşit, "se face". Nu există nimic pe care ei să fie capabili "să facă".
În viaţa personală, familială şi socială, în politică, în ştiinţă, în artă, în filosofie şi în religie, totul, de la început la sfârşit, "se face"; nimeni nu poate "să facă" nimic. Dacă doi indivizi care încep o conversaţie despre om sunt de acord să îl definească ca o fiinţă capabilă de "a face", ei se vor înţelege mereu. Cu condiţia, bineînţeles, să fi definit în mod clar ce vrea să spună "a face".
Pentru "a face", îţi trebuie un nivel foarte înalt de fiinţă şi de cunoaştere. Oamenii obişnuiţi nici măcar nu înţeleg ce înseamnă acest cuvânt, pentru că, pentru ei şi în jurul lor, totul "se face" mereu şi "totul s‑a făcut mereu". Şi totuşi, omul poate "să facă".
Omul care doarme nu poate "să facă". La el, totul se face în somn. Somnul este înţeles aici nu în sensul său literal, al somnului nostru organic, ci în sensul unei stări de existenţă asociativă. Înainte de toate, el trebuie să se trezească. Odată trezit, el va vedea că, aşa cum este, el nu poate "să facă". El va trebuie să moară de bună voie. Dacă moare, el va putea să se nască. Dar fiinţa care tocmai s‑a născut trebuie să crească şi să înveţe. Când va fi crescut şi când va şti, atunci ea va putea "să facă".
 
Dacă analizăm ceea ce tocmai am spus despre om, că omul nu poate "să facă" nimic şi că totul "se face" în el, vom vedea că asta coincide cu ceea ce spune ştiinţa pozitivă. Pentru aceasta, omul este un organism foarte complicat, care s‑a dezvoltat, pe calea evoluţiei, plecând de la cel mai simplu organism, şi este capabil să reacţioneze într‑un mod foarte complex la impresiile exterioare. Această capacitate de a reacţiona este atât de complicată la om, iar mişcările de răspuns pot fi atât de îndepărtate de cauzele care le‑au provocat şi condiţionat, încât acţiunile sale, sau cele puţin unele dintre ele, îi vor părea unui observator naiv perfect voluntare şi independente.
De fapt, omul nu e capabil nici măcar de cea mai mică acţiune independentă sau spontană. Totul în el este rezultatul influenţelor exterioare şi nimic mai mult. Omul este un proces, o staţie transformatoare de forţe. Să ne imaginăm un om lipsit de la naştere de orice impresie şi care printr‑un miracol ar fi menţinut în viaţă: el nu ar fi capabil nici de cea mai mică acţiune, nici de cea mai mică mişcare. De fapt, el nu ar putea să trăiască, de vreme ce nu ar putea nici să respire, nici să se hrănească. Viaţa este o suită foarte complexă de acţiuni - respiraţie, hrană, schimb de materii, creştere de celule şi de ţesuturi, reflexe, impulsuri nervoase etc.. Pentru un om lipsit de impresii exterioare, nimic din toate astea nu ar putea exista şi, mai mult, el nu ar putea îndeplini aceste acţiuni care sunt în general considerate ca fiind voluntare şi conştiente.
 
Astfel, pentru ştiinţa pozitivă, omul nu este diferit de animale decât prin cea mai mare complexitate a reacţiilor sale la impresiile exterioare şi printr‑un interval mai lung între impresie şi reacţie. Dar omul, ca animal, este incapabil de o acţiune independentă venită de la el, şi ceea ce poate fi numit voinţă la om nu e nimic altceva decât rezultatul dorinţelor sale.
Acesta este, în mod clar, punctul de vedere al ştiinţei. Dar foarte puţini oameni îmbrăţişează cu sinceritate şi fermitate modul acesta de a vedea lucrurile. Majoritatea, convingându‑se pe ei înşişi şi asigurându‑i şi pe ceilalţi că se bazează pe o viziune a lumii conform ştiinţei pozitive, adoptă în realitate un amestec de teorii; adică ei recunosc teoriile materialiste, dar până la un punct, până la un moment în care ele încep să devină prea austere şi să ofere prea puţină consolare. Pe de o parte, ei afirmă că toate procesele fizice şi psihice ale omului nu sunt decât reflexe, şi în acelaşi timp îi recunosc o anumită conştiinţă independentă, un anumit principiu spiritual, o anume voinţă liberă.
 
Voinţa, din punctul de vedere al învăţăturii noastre, este o combinaţie bine definită, care derivă de la anumite calităţi special dezvoltate ce există la un om capabil să facă. Voinţa este semnul unei fiinţe cu un grad foarte ridicat de fiinţă, în comparaţie cu cel al unui om obişnuit. Doar oamenii care au o asemenea fiinţă pot face. Toţi ceilalţi nu sunt decât automate puse în mişcare de forţe exterioare, ca simplele maşini sau jucării mecanice care funcţionează atât timp cât resortul din ei se derulează şi incapabili să adauge ceva, orice ar fi, la această forţă.
Astfel, învăţătura despre care vorbesc îi recunoaşte omului mari posibilităţi, mult mai mari decât cele admise de ştiinţa pozitivă, dar ea îi refuză omului aşa cum este el astăzi orice valoare ca entitate independentă şi voluntară.
Omul, aşa cum îl cunoaştem, este o maşină. Trebuie să înţelegem bine şi să ne reprezentăm bine această idee a mecanicităţii omului, ca să îi descoperim întreaga semnificaţie şi să cântărim toate rezultatele ce decurg din ea.
 
În primul rând, fiecare ar trebui să îşi înţeleagă propria mecanicitate. Dar această înţelegere nu poate fi decât rezultatul unei observaţii de sine corect conduse. Cât despre observaţia de sine - nu este atât de simplă pe cât am putea crede la prima vedere. De aceea, învăţătura consideră drept fundamental studiul principiilor unei observaţii de sine corecte. Dar, înainte de a trece la studiul acestor principii, un om trebuie să ia decizia de a fi absolut sincer cu el însuşi: el nu va închide ochii la nimic, nu se va deturna de la nicio constatare, oriunde ar putea aceasta să îl ducă, nu se va da înapoi de la nicio concluzie şi nici nu se va lăsa oprit de vreun zid de restricţie prealabilă. Cel ce nu are obiceiul să gândească în acest sens va avea adesea nevoie de mult curaj ca să accepte în mod sincer rezultatele şi concluziile la care va ajunge.
 
Asta bulversează întregul fel de a gândi al unui om şi îl deposedează de iluziile cele mai agreabile şi mai dragi. Îşi vede mai întâi întreaga neputinţă, faţă de absolut tot, de tot ceea ce îl înconjoară. Totul îl posedă, totul îl domină. El nu posedă, el nu domină nimic. Lucrurile îl atrag sau îl resping. Toată viaţa lui nu înseamnă nimic altceva decât o supunere oarbă faţă de atracţiile şi repulsiile sale. Mai mult, dacă nu îi e teamă de concluzii, el vede că ceea ce numeşte caracterul său, gusturile sale şi obiceiurile sale s‑au format, pe scurt, tot aşa cum s‑au format personalitatea şi individualitatea sa.
Dar observaţia de sine a unui om, oricât de serios şi de sincer ar fi ea condusă, nu ar şti, prin ea însăşi, să îi prezinte un tablou absolut adevărat al mecanismului său interior.
Învăţătura pe care ne‑o propunem aici oferă principiile generale ale structurii acestui mecanism şi, cu ajutorul observaţiei de sine, un om le poate verifica. Prima cerinţă a acestei învăţături este ca nimic să nu fie acceptat pe cuvânt. Schema construcţiei maşinii umane are doar funcţia de a‑i servi ca plan pentru propria muncă, care rămâne pentru el adevăratul centru de greutate.
 
Conform acestei scheme, omul se naşte cu un mecanism conceput să primească tot felul de impresii. Perceperea unora din aceste impresii începe chiar înainte de naştere. În continuare, în timpul creşterii, alte aparate receptoare, din ce în ce mai numeroase, apar şi se perfecţionează.
Structura acestor aparate receptoare este aceeaşi în toate părţile mecanismului. Ea ne aduce aminte de cilindrii de ceară virgină ai unui fonograf Edison. Pe aceşti cilindri şi bobine, toate impresiile primite sunt gravate din ziua naşterii şi chiar dinainte de aceasta. Mai mult, mecanismul conţine un dispozitiv automat, datorită căruia toate impresiile nou‑primite sunt legate de impresii asemănătoare, înregistrate anterior. În acelaşi timp, se face un clasament cronologic.
Astfel, fiecare impresie primită se găseşte înscrisă în mai multe locuri, pe mai mulţi cilindri. Şi pe aceşti cilindri, ea se menţine intactă. Ceea ce numim memorie este un dispozitiv foarte imperfect, cu ajutorul căruia noi nu putem dispune decât de o mică parte din rezerva noastră de impresii. Dar, odată trăite, impresiile nu dispar niciodată; ele sunt păstrate pe cilindrii pe care sunt înscrise.

Un mare număr din experienţele hipnotice făcute până acum au stabilit, prin exemple de necombătut, că omul îşi aminteşte până la cel mai mic detaliu tot ce a trăit. El îşi aminteşte cele mai mici particularităţi ale anturajului său, şi chiar feţele şi vocile oamenilor care îl înconjurau în copilărie, atunci când nu era, în aparenţă, decât o fiinţă inconştientă.
Este deci posibil, prin hipnoză, să învârţi aceşti cilindri, chiar şi pe cei care sunt ascunşi în adâncurile mecanismului. Dar se întâmplă ca cilindrii să se învârtă singuri, ca urmare a unui şoc vizibil sau ascuns, şi ca scenele, imaginile sau feţele aparent uitate de mult timp să iasă dintr‑o dată la suprafaţă.
Toată viaţa psihică a omului nu este altceva decât o derulare, în faţa privirii minţii, a impresiilor înregistrate pe aceşti cilindri. Toate particularităţile concepţiei despre lume şi toate trăsăturile caracteristice ale individualităţii unui om depind de ordinea în care aceste înregistrări s‑au făcut şi de calitatea cilindrilor pe care îi poartă în el.

Să presupunem că o impresie oarecare a fost primită şi înregistrată în acelaşi timp cu o alta care nu are nimic în comun cu ea, de exemplu un om aude o arie de dans foarte antrenantă în momentul unui şoc psihologic intens: nelinişte sau supărare. Acea arie va provoca mereu în el aceeaşi emoţie negativă şi invers, sentimentul de nelinişte îi va aduce aminte de această arie de dans.
Este ceea ce ştiinţa numeşte asociaţii de gânduri şi de sentimente. Dar ştiinţa nu îşi dă seama cât se împiedică omul de aceste asociaţii, fără a putea vreodată să se desprindă de ele.

Putem întrevedea acum de ce oamenii nu se pot înţelege reciproc atunci când vorbesc despre om. Pentru a vorbi chiar şi puţin despre acest subiect în mod serios, trebuie să cunoşti multe despre el, dacă nu, noţiunea de fiinţă umană devine prea vagă şi confuză. Trebuie să cunoşti bine primele principii ale mecanismului uman înainte de a putea să precizezi despre ce aspecte şi despre ce calităţi se vorbeşte. Cel care nu cunoaşte aceste principii nu va face decât să se încurce pe el însuşi şi să îi încurce şi pe alţii. O conversaţie între mai multe persoane, referitoare la om, fără a defini şi a indica despre ce om este vorba, nu va fi niciodată o conversaţie serioasă, ci o simplă serie de cuvinte lipsite de sens. Deci, dacă vrem să înţelegem ce este omul, trebuie mai întâi să recunoaştem că sunt mai multe categorii de oameni şi să înţelegem prin ce sunt ele diferite unele de altele. Pentru moment, trebuie să ne dăm seama că nu ştim.

Notă:
Prima traducere autorizată în limba română a culegerii de texte Views from the Real World / Gurdjieff parle à ses élèves va fi lansată sâmbătă, 10 decembrie 2011, de la ora 17.00, la sediul Librăriei Cărtureşti din cadrul Institutului Francez din Bd. Dacia nr. 77. În timpul lansării volumului Viziuni din lumea reală, tradus şi publicat de Editura Herald în Colecţia Metanoia, vor fi prezentate fragmente din filme documentare realizate de Institutul Gurdjieff de la Paris, precum şi o scurtă sesiune de întrebări şi răspunsuri.

Comandaţi această carte aici.