Un uomo finito nu va cîştiga nici la numerele impare

Daniel Cristea-Enache: Dragă domnule Răzvan Petrescu, am ajuns la finele dialogului nostru. A fost unul - pentru mine - memorabil. Aţi luat totul în serios şi în acelaşi timp în rîs, aţi făcut o sumedenie de trimiteri culturale, aţi lucrat şi prelucrat fiecare răspuns pînă l-aţi transformat într-o bucată de proză.
Am simţit, în frazele dvs., o încredere masivă în capacitatea cititorului de a gusta şi a înţelege frumuseţea şi tensiunea literaturii. Indirect, dar atît de persuasiv, aţi elogiat Proza din interiorul ei, traversînd-o şi procesînd-o (prea multe gerunzii, vă veţi spune acum în barbă...).
Vă propun un final pe măsura acestui dialog, un final pentru prozatorul excepţional care sînteţi. Aveţi sub ochi o fotografie. Un tip cu ochelari şi cu barbă, între două vîrste, priveşte puţin agasat într-o parte. Nu contează că dvs. sînteţi tipul; sau contează, dar nu în mîinile unui scriitor profesionist...
Pentru cititorii LiterNet (şi pro bono), vă rog să faceţi un scenariu narativ cu personajul din fotografie. Construiţi o structură de povestire cu el; iniţiaţi şi dezvoltaţi o situaţie.
Mai trebuie să spun că vă mulţumesc pentru generozitatea cu care aţi acceptat şi aţi purtat acest dialog?
Vă mulţumesc.

Răzvan Petrescu: Ne putem face o părere despre bărbatul din fotografie ghidîndu-ne după cîteva indicii. Bara stîngă a ochelarilor de metal a fost sudată, ceea ce insuflă ideea că s-a aşezat pe ei într-o clipă de neatenţie sau voit. În ambele ipoteze ni se relevă un caracter slab, ce se aşază pe propriii ochelari de care fie nu-i pasă - cu toate că fără ei vede neclar la distanţă, ceea ce doar cu greu poate fi un avantaj -, fie îl irită instrumentul pus pe nas, un organ vizibil dezvoltat, s-ar putea spune că pentru a mirosi florile, urmele, nu este întru totul adevărat. Dioptriile sînt minus doi, deci nu e foarte miop decît atunci cînd apreciază oamenii şi femeile. Ochiul stîng micşorat semnalează o stare de suspiciune amestecată cu alertă, în vreme ce ochiul drept e de o melancolie de-a dreptul iritantă. Are părul cam mare, deducem că-i artist sau spaniol. Cămaşa din poplin este un criteriu al situaţiei materiale simple, însă canapeaua pe care stă ne convinge că nu-i pasă, sau dacă-i pasă e vorba de-un sentiment de ordin secund, pe primul plan fiind salvarea puilor de focă (ridurile de la colţul pleoapelor o exprimă clar). Poartă o barbă în stil arab, mai precis, terorist. Nu reuşeşte totuşi să îngrozească pe nimeni pentru că e cam rară, are multe fire de păr alb şi-i purtată prea tîrziu, vîrsta omului fiind prea înaintată pentru acţiuni de tip asalt cu bombă la supermarket mai ales că merge la supermarket de maximum două ori pe an şi e terifiat de mulţimea aceea mişcătoare-n toate direcţiile, îşi pierde busola, raţiunea de-a fi, s-ar putea totuşi detona. Poate-i o armă de seducţie, a citit într-un lexicon că intelectualelor tinere le plac bărbaţii răi şi cu experienţă, însă n-a sedus decît doamne orizontale, mai speră încă s-o facă şi cu persoane imature cu studii de specialitate în ciuda pesimismului înnăscut, pesimismul înnăscut fiind o formă superioară de inteligenţă, motiv pentru care-l şi abordează, în realitate nefiind pesimist, ci disperat, semn că l-a părăsit iubita. Poate terorizează infirmi ori bătrînele, orice e cu putinţă, nu-i normal să te iei după aparenţe, însă numai atît avem la îndemînă. Ochii sînt castanii, ceea ce înseamnă că deţine o maşină cu cutie automată de viteze.
Pe perete se vede un ceas mare ce înregistrează ora 11:25, nu ştim dacă merge sau e oprit, secundarul enorm, indicînd 45 de secunde, sugerează faptul că personajul tocmai a terminat de citit Manual de pictură şi caligrafie. Poate sugera la fel de bine atemporalitatea sau faptul că timpul nu există, aşa cum a demonstrat un fizician englez. Or, dacă timpul nu există, nu există nici omul din fotografie, nici textul despre el, nu ştiu de ce mai vorbim.
Peretele-i spartan, nu mai este nimic altceva acolo în afara ceasului, nici un singur tablou, nici o ilustrată înrămată de la mare, de pe vremea cînd era tînăr şi înota pînă la baliză, nu şi înapoi la ţărm, nici măcar o tapiserie cu vînători şi lebede mici, nu-i decît acel aparat rotund de înregistrat mişcarea, viteza sau consumul care aminteşte de-o gară, tragem concluzia că îi plac aceste construcţii, pe vremuri a călătorit mult, numai prin judeţul Dîmboviţa, judeţ înţesat cu gări pitice, dintr-una din ele fiind dat afară pentru că încercase să seducă o impiegată cu pălărie de pai, l-au umflat şi l-au suit în primul tren care nu mergea unde voia el, iar în tren a fost amendat pentru că n-avea bilet, şi, cum n-avea nici bani, l-au dat jos în plin cîmp, nu mai era nimeni în jur, de-aici zidul gol, însă c-un tapet cu floricele fine, cafenii, amintind de Japonia, s-ar putea ca-n cele din urmă personajul să-şi facă un seppuku domol măcar din curiozitate. N-a fost niciodată în Japonia, nu înţelege romanele japoneze, japonezele nu-l atrag, i se par ţîfnoase, însă are o mare admiraţie pentru codul onoarei şi punctualitate, asta ar fi explicaţia tapetului, în caz că l-a pus el, deşi, după cum arată, nu pare genul care să ştie să pună tapet indiferent pe ce, astfel încît e mai mult ca sigur că i l-a pus altcineva fără să-l întrebe, poate că aceasta e cauza suferinţei sale.
În stînga, o uşă deschisă. Uşa deschisă reprezintă o invitaţie la dialog, la o partidă de sex, la Kafka, la o viaţă plină de împliniri ascunse, implicaţiile filozofice sînt nenumărate, să notăm doar că dincolo de uşă pare să mai fie ceva, probabil toaleta. Toaleta la doi paşi evocă o vezică urinară neurogenă, de unde şi chinul de a merge cu metroul pe care-l percepem în forma gurii. Privind cu atenţie, observăm urma unui herpes chiar lîngă şanţul nazo-labial, iar în planul doi, tot în stînga, se vede un ursuleţ. Prezumăm că bărbatul a pupat ursuleţul şi a făcut herpes. Dar de ce ar pupa un om în toată firea un ursuleţ? Unu, poate are o fire sensibilă, doi, poate fi infantil, trei, îi plac mamiferele cu blană, patru, suferă de o depresie mascată, diagnostic pus la prima sa internare într-un locaş de specialitate. Depresia nu era mascată în sensul că nimeni n-ar fi bănuit o asemenea afecţiune la un om atît de vesel, ospitalier, săritor şi înalt, ci pentru că la intrarea în stabiliment chiar şi-a pus o mască pe faţă, de ginere, ceea ce l-a condus la un pas de-o serie de şedinţe de electroterapie, metodă cu rezultate spectaculoase, păcat c-a fost abandonată.
Un cercetător subtil poate desprinde semnificaţii şi din ceea ce nu se vede într-o fotografie. Astfel, aici nu se vede că în faţa bărbatului se află biroul său, de dimensiunea unei debarale, locul unde munceşte - încă nu ştim cu certitudine ce -, dar cu siguranţă ascultă muzică, e uşor să ni-l închipuim transfigurat în timp ce audiază Passacaglia lui JSB în versiunea pentru orchestră a lui Leopold Stokovski, sau Suzie Q. Poate că şi-a lăsat barbă din cauza muzicii, protestînd astfel împotriva reducerii salariilor. De asemenea, felul cum priveşte într-o parte, uşor agasat, dovedeşte recenta sa întîlnire din lift, l-a chemat - trebuia să meargă la dentistă, o blondă splendidă situată-n Herăstrău - şi, cînd a deschis uşile de metal, a dat peste un tînăr care stătea în genunchi şi se ruga. Un atare act de credinţă în ascensiune rapidă, că liftul fusese chemat de la parter, l-a marcat, determinîndu-l să încheie un pact faustic la cîteva minute după apăsarea pe declanşator: îşi va vinde sufletul pentru a cîştiga la Loto. Dracul, care citise în tinereţe Un om sfîrşit al lui Papini - scriitor mort cu două luni înainte de-a se naşte cel din fotografie -, îl va păcăli şi un uomo finito nu va cîştiga nici măcar la numerele impare, va da telefoane, va face scandal, va arăta la judecătoria sectorului 3 actul semnat cu Talpa Iadului, magistratul va zîmbi însă obosit şi-i va spune că şi lui i s-a-ntîmplat la fel, cu o fată căreia nu i-a mai cîştigat inima, nici altceva, ci i-a pierdut procesul în care-şi acuza tatăl de comportament suspect în sufrageria unde-şi scotea socoteala ori de cîte ori apărea preşedintele la televizor, părintele avea gusturi rafinate, aşa că întreaga argumentaţie a procurorului a fost spulberată. Trăim într-o societate-n care esteticul primează de la distanţă.
În aceeaşi manieră, putem bănui că fotografiatul, cu aerul său relativ inofensiv, tocmai s-a întors acasă după ce-a bătut (sau a fost bătut de) un grup de copilaşi care aruncau cu petarde de Crăciun, chiar dacă nu e, judecînd după lumină, ziua sfîntă, poate a făcut-o preventiv, iar acum s-a aşezat în faţa aparatului de fotografiat pe care-l mînuieşte fiul său de 12 ani - dacă îmbătrîneşti nu te mai pozează nimeni, de aceea-i bine să faci copii cînd eşti aproape expirat, sînt singurii pe care-i mai interesezi pentru asemenea acţiuni - abia aşteptînd ca acesta să isprăvească şi să-l trimită să-şi cumpere ţigări, deoarece l-a învăţat cu drag să fumeze şi băieţelul fumează ca turbat mai ales la orele de religie la care tatăl i-a spus să fie atent să nu se producă vreo minune fără ca el s-o înregistreze, aşa cum n-a înregistrat nici o fantomă în poza asta, deşi, dacă ne uităm cu atenţie, parcă sclipeşte ceva pe uşa de placaj din holişor, posibil să fie fantoma lui Igaş*. Ori a lui Velázquez din perioada japoneză flaimucă, judecînd după tapet şi portret. Care, ca un corolar al acestei analize, are un aer comic, nu fioros aşa cum şi-a dorit subiectul.
În fine, să luăm în calcul şi ce a scris Elias Canetti: "Adevăraţii scriitori îşi întîlnesc personajele abia după ce le-au creat" şi "ceea ce ei au inventat, îngrozindu-se singuri de propria invenţie, se dovedeşte mai tîrziu a fi purul adevăr". Astfel, e posibil ca bărbatul între două vîrste din fotografie să nu existe în realitate, să fie doar un personaj. Propriul său personaj, dacă e scriitor. Dacă nu, personajul copilului său. Sau al lui Canetti. Acum închideţi ochii şi imaginaţi-vi-l lungit în cabina unui iaht pe Marea Moartă. Iată purul adevăr.

---

* Cîţiva istorici susţin că este actualul ministru de Interne.