In memoriam Leon Volovici (I)

Se spune că atunci când te părăseşte un prieten rămâi mai sărac. Şi mai singur. Aşa am rămas cu toţii la aflarea vestii ca prietenul Leon Volovici ne-a părăsit. Rar am putut vedea oameni atât de diferiţi, şi de pe atâtea meridiane, reuniţi laolaltă printr-o suferinţă comună. O lovitură ireparabilă. Telefoanele au sunat zi şi noapte, calculatoarele nu mai pridideau. Reacţii îndurerate la Paris şi Bucureşti, la New York şi la Praga. Soniei Larian nu-i venea să creadă. Tristeţe şi consternare la Radu Cosaşu, Paul Cornea, Geo Şerban, George Voicu, Norman Manea, Victor Eskenasy. Aceeaşi reacţie la prietenii din Ierusalim, Tel Aviv, Haifa, Bat Yam sau Holon.

Cu numai trei ani în urmă ne-am adunat în jurul lui Leon pentru a-l sărbători la împlinirea vârstei de 70 de ani. Îl sfătuiam atunci, ca un septuagenar cu experienţă (intrasem de numai un an în acest club selectiv!) să trateze cu înţelepciune şi cu nu mai puţin obişnuitul său humor, replici de tipul - vai dragă, se ţine încă destul bine pentru vârsta lui sau bătrâne du-te mai încolo, ce încurci locul pe aici! Îi uram să continue a ne ţine la curent cu rezultatele călătoriilor sale, reale sau imaginare, de pe ruta Iaşi - Ierusalim şi înapoi. Să o facă cu aceeaşi fervoare ca până atunci. Împreună cu toţi prietenii care ne fuseseră alături, în aventura noastră comună, numită Cercul Cultural din Ierusalim, îi doream lui Leon încă mulţi ani buni de creaţie (el care ne dovedise că istoricul poate fi şi un creator), de sănătate, voie bună şi fericire familială.

Dar n-a fost să fie. La numai câteva luni după această aniversare o boală nemiloasă s-a abătut asupra lui. S-a luptat cu ea peste doi ani, având alături devotamentul Haniei. Celor din jur căuta să le prezinte lupta lui ca pe un fapt divers, normal. Humorul nu-l părăsea nici în asemenea situaţii. Aşa era el... La aniversarea de care vorbeam, prietenii au aşternut pe hârtie gânduri despre Leon. Doamna Ditza Goshen le-a adunat la un loc, într-o plachetă inspirat editată de către Centrul de istorie al Evreilor din România din cadrul Universităţii Ebraice din Ierusalim. Publicăm mai jos câteva din aceste reflecţii. Cu gândul că în ele îl regăsim pe Leon Volovici aşa cum va rămâne el, în continuare, alături de noi. Aşa cum avem nevoie de el.

Vestea conform căreia Leon Volovici al nostru împlineşte 70 de ani este dintre acelea - puţine, dar importante - care îmi trezesc violent buna dispoziţie, acea Matzavruah tov, expresie de bază în elementara mea ebraică, alături de meshahnea şi tzmarmoret. Cred că toţi cei care îl sărbătorim suntem conştienţi că buna dispoziţie e o stare superioară, o frumoasă complicaţie, niciodată reductibilă la simpla veselie şi la umana, prea umana, nevoie de glume. Buna dispoziţie nu e o glumă şi - cum o stabilisem odată cu Leon şi Rubin - nicicum o vorbă goală. Nu e un moft şi mai ales nu trebuie să facem mofturi bagatelizatoare când ne păleşte binefăcător, din când în când. Fără multă teorie - asta ne mai lipseşte să definim exact buna dispoziţie - strict la zi, ca tot reporterul, ştiu că atunci când aflu că Leon vine la Bucureşti, mi se luminează a bine. Când aud tzil-tzul-ul lui - am sosit, sunt la Elvin, sunt la George, să-ţi dau mobilul meu... - intru în vibraţie voioasă, bucuroasă de viaţă, precum preconizează hasidicii permanenţi pe urmele noastre. Şi când cădem în colocviul nostru la Turabo - barul cu salate din buricul târgului - ne deschidem amplu la toate problemele lumii, de la Hanna şi Mark, de la Paul Cornea la Sonia Larian, trecând prin Gibraltarurile noastre până în Mediteranele personale, ajungând la Shimon Peres, Kafka, Philip Roth plus obsedanta Ultimă oră cu Mihail Sebastian. Nu ştiu dacă suntem optimişti sau pesimişti. Faţă de aceste clişee totalitare, suntem - cum ar fi zis Iosif Hechter - într-o disidenţă sufletească. Buna dispoziţie - morală, orală - pe care o produce şi o întreţine Leon e o disidenţă în lumea de azi. Când se întoarce înapoi la Ierusalim, simt că a plecat de lângă mine un tzadik involuntar. Rămâi aşa, Leon, în clubul nostru din care nu se poate ieşi, cum numea iudaitatea marxistul Groucho.

L-am cunoscut tîrziu pe Leon Volovici, cînd el era cetăţean israelian, iar eu "de-abia" român. (Acest "de-abia" a fost utilizat cu exactitate de Mihai Beniuc, care i-a reamintit poetului Dumitru Corbea: "Cînd eu eram comunist, tu erai de-abia legionar!") A urmat o perioadă de "atenţie", de simpatie reciprocă, de mare bunăvoinţă şi căldură din partea lui (şi a Haniei), care a coincis cu vremurile grele ale ruperii noastre de-acolo şi ale încercării de adaptare aici. N-am să uit această pre-prietenie, la o vîrstă cînd consideri că afinităţile elective nu mai funcţionează, iar procesul apropierii afective devine atît de complicat încît dispare speranţa că aşa ceva este încă posibil. Am impresia, judecînd retrospectiv, "în aceste momente solemne", că el a avut răbdarea de a aştepta şi energia unei atitudini de emoţionantă încredere în noi amîndoi. Încă un motiv de a-i fi recunoscător, pe lîngă altele, evidente pentru mine încă de-atunci.

După doar cîteva luni, "s-a ivit ocaziunea" care a schimbat deodată raporturile sentimental-spirituale, sub forma unei atrăgătoare posibilităţi, la care el m-a asociat imediat, de a scoate împreună în Oraşul Sfînt, unde noi de-abia locuiam, o revistă în limba română, minunat intitulata "Atena şi Ierusalim", cu sprijinul logistic al regizorului deja new-yorkez Hary From şi cu colaborarea unor scriitori de elită din toată lumea. Mă şi văd intrînd prima oară într-un restaurant israelian de lux, cu Leon şi cu sponsorul prezumtiv, la invitaţia acestuia din urmă, pentru un prînz scump, cu impresia ameţitoare că am revenit la Capşa tinereţii şi am dobîndit totodată "gloria" pierdută.

Am purces apoi, tot împreună cu Leon, la căutarea unei tipografii moderne şi convenabile financiar, am obţinut un deviz estimativ, am discutat seri de-a-rîndul variante de formă şi conţinut, pînă cînd, spre a nu lungi pelteaua, proiectul a ajuns la potou, adică s-a prăbuşit asurzitor, căci altfel nici nu se putea. Ca într-un roman balzacian, ambiţioasele planuri, dimpreună cu eşecul intenţiei de a cuceri mapamondul, au avut darul divin de a croi o prietenie, care, iată, durează şi acum, după două neverosimile decenii. Ba chiar aş spune că, din punctul meu de vedere, ea s-a tot consolidat.

Pentru că Leon a fost şi a rămas, pentru foarte mofturosul şi "chichiriciosul" (cuvîntul aparţine literar lui Paul Georgescu) care am fost şi, vai, am rămas, un punct nedezminţit de raportare intelectuală, morală şi sentimentală. Am încredere în judecata lui, în sfaturile sale, mai mult nu e de aşteptat de la un prieten sau frate. Nu spun că nu greşeşte niciodată, asta l-ar înfuria şi, pe deasupra... nici nu e adevărat, dar dacă am ajuns să-l iubesc, nu-mi rămîne decît să-mi temperez fierbinţelile, spre a reaminti că ironia şi autoironia sînt armele sale de bază, aşa că aştept să mă corecteze, în zonă memorialisticii de ocazie şi a declaraţiilor patetice, cum a făcut-o şi alteori, cu deja celebra sa întrebare surîzătoare şi caragialiană: "Serios?!"
Notă: Titlul e un citat din Fundoianu.


... Fără nici o îndoială, Volovici nu reprezintă în viaţa mea doar o veche şi bună cunoştinţă, cu care am totdeauna plăcere să stau la taifas, schimbînd noutăţi ori căutînd semnificaţia întîmplărilor şi devenirilor cotidiene. E desigur un excelent partener de dialog, un interlocutor ideal prin comprehensiune, sensibilitate, îndeosebi poate prin ceea ce numim tact, acea aptitudine rară a intuirii stării de spirit a celuilalt, acea măsură a vorbei care ştie să mîngîie fără să flateze şi - cînd se cuvine - să dojenească fără a jigni. Dar, înainte de toate, e un om cald şi apropiat, căruia îi poţi deschide sufletul în momentele de criza şi disconfort, cînd simţi nevoia să-i împărtăşeşti cuiva dificultăţile ori întrebările ce te asaltează. Într-o epocă de frenezie individualistă, Volovici stupefiază prin răbdarea cu care reuşeşte să asculte şi modestia cu care-şi avansează părerile. Să spun că prin natura sa echilibrată şi oroarea de patetism evită exagerările? E adevărat, dar e încă prea puţin; trebuie adăugat că el nu e din principiu un partizan al căii de mijloc, ci un spirit drept şi loial, care nu se lasă amăgit de strălucirea aparenţelor, caută adevărul cu conştiinţa limpede a complexităţii situaţiilor, a gravelor derive la care conduc precipitarea, vanitatea, lipsa de nuanţă. Într-o lume în care curtoazia autentică dispare, înghiţită de politeţea interesată ori de pragmatismul obţinerii de rezultate, Volovici oferă exemplul desăvîrşitei civilităţi în raporturile umane, a fidelităţii în prietenie, a atenţiei faţă de ceilalţi, a responsabilităţii faţă de valori. De aceea, nici nu e de mirare că oamenii i se adresează în situaţii dilematice, cu încrederea că se va pronunţa fără părtinire. De fapt, dacă mă gîndesc bine, el face parte dintre cei care în tinereţe par a stăpîni deja un capital de experienţă şi înţelepciune caracteristic bătrîneţii iar la bătrîneţe denotă o deschidere şi o prospeţime a spiritului, proprii mai degrabă spontaneităţii tinereşti.

La o aniversare - şi cu atît mai mult cînd ea e rotundă şi se încarcă în plus cu simbolica senectuţii - nu mi se va lua, sper, în nume de rău, o declaraţie confesivă şi o urare. Mărturia reproduce (e totdeauna util să revenim la clasici) un mic fragment din Montaigne, care se dispensează de comentariu: "Dacă sînt presat să spun pentru ce îl iubesc, simt că asta nu se poate exprima altfel decît răspunzînd: pentru că este vorba de el, pentru că este vorba de mine. Există dincolo de orice discurs, nu ştiu ce forţă inexplicabilă şi fatala, mediatoare a acestei legături".

Citiţi a doua parte a acestui articol aici.

(Jurnalul săptămînii e o publicaţie ce apare în Tel Aviv)