In memoriam Leon Volovici (II)

Citiţi prima parte a acestui articol aici.


Leon este, mai întâi de toate, un "Om" (mai exact şi mai complet - "mentch", în limba idiş pe care-o iubesc, deşi n-o stăpânesc), evreu din "dulcele târg al Ieşilor" şi care-şi asumă evreitatea cu demnitate blândă, intelectual adevărat, dar fără fasoane, amator de taclale ("a evoca oameni şi întâmplări"), cu o pantagruelică poftă de vorbă, "provocator" de înaltă profesionalitate al destăinuirilor altora, dar care ştie şi să asculte, "mai ales dacă e povestea unui om".

În pofida temperamentelor noastre, aş zice, total diferite şi - foarte - complementare, dacă nu compensatoare, ne-au apropiat nu doar pasiunea comună pentru literatură, ci şi - poate, mai întâi - experienţa de viaţă asemănătoare, acumulată cam în aceeaşi perioadă de timp în România "tristă, plină de umor", simpatiile şi aversiunile, prietenii comuni - Norman Manea, Virgil Duda, Lucian Raicu, Sonia Larian, Florin Mugur, Costel Safirman - şi duşmanii comuni: minciuna şi prostia.

Uşurarea şi umorul nostru sunt de tip diferit, se pare, însă, că odată cu vârsta, ne-ntâlnim şi pe-un tărâm în care altădată, în trecut, ne interziceam să călcăm - sentimentalism pur, abia mascat de-un zâmbet, din pudoare: "eram şi eu mirat... de simpatia cu care îl evocam pe tatăl meu... Privirea mea de-acum... îl percepe cu totul altfel şi relaţiile dintre noi sunt pe cale de a se îmbunătăţi simţitor"...

Leon mărturiseşte că nu a considerat a avea vocaţie de prozator şi mă văd nevoit, cu toată prietenia, să-l contrazic, invocând în sprijin câteva scene şi portrete din cartea lui sus-amintită: cea privind colega din anul I de facultate provenită dintr-o familie de ţărani legionari din Vrancea, cea privind şeful de cuib legionar vecin de pat la Sanatoriul de lângă Braşov, însemnările de călător străin în Polonia sau mica bijuterie "Mâinile".

De ziua lui, îl rog să primească frăţeasca îmbrăţişare a unui om cu mult mai june prieten care-l admiră pentru multe, îl iubeşte pentru câteva şi-l sărută pe frunte pentru faptul că există printre noi.


În Iaşul copilăriei şi adolescenţei noastre mi-a fost dat să te întâlnesc nu la Casa Pionierilor, nu la Liceul Naţional, nu în vreuna din zecile de sinagogi încă existente pe atunci, nu la vreo adunare U.T.M., nu la via lui Cortez sau la cea a lui Calmanovici, nu la vreo întrunire tovărăşească, nu la o bar-miţvă nici la vreo nunta cu cleizmeri sau lăutari, nu la Filarmonică, Operă, Teatrul Naţional, nici la o plimbare pe Lăpuşneanu sau la Copou: nici măcar la Pomul Verde.

În schimb, în Ierusalim, pe pământul miracolelor te întâlnesc, ba chiar ne întâlnim, pretutindeni: la Universitatea Ebraică - la Ditza Goshen, la Cinemateca cu Costel Safirman şi sutele voastre de invitaţi, la simpozioane, conferinţe, aniversari, comemorări, festivaluri de cinema şi teatru, oaspeţi din străinătate şi din ţară, evenimente familiale şi agape prieteneşti...

... Astăzi, la apogeul talmudicei tale vârste a înţelepciunii deschid Talmudul la capitolul AVOT 5, 15: "... Există patru varietăţi (categorii) printre cei care se aşează în faţa înţelepţilor: ei seamănă fie cu un burete, fie cu o pâlnie, cu o strecurătoare sau cu un ciur. Buretele absoarbe totul. Pâlnia primeşte printr-un capăt, se goleşte prin celălalt. Strecurătoarea lasă să curgă vinul, dar reţine drojdia. Ciurul evacuează tărâţa şi reţine făina de calitate." Sunt privilegiat că mi-a fost dat să cunosc şi să mă simt aproape de un om ca tine, care întruneşte toate însuşirile celor patru categorii...


Cred că atunci când, peste ani, i se va ridica un bust lui Leon Volovici, la universitatea din Ierusalim sau la aceea din Iaşi (sau la amândouă) pe placa purtând numele său ar trebui scrisă expresia non multa sed multam.

Istoricul literar Leon Volovici, proaspătul septuagenar, a scris şi mai ales a publicat până la ora de faţă puţine cărţi; de pot fi numărate uşor pe degetele de la cele două mâini.

Dar, ciudat lucru, numele lui evocă o operă de mari dimensiuni. De unde vine această imagine, invers proporţională cu realitatea? De unde senzaţia că opera lui este nu numai, aşa cum ştie tot cunoscătorul, inteligenţa, consistenţa, documentată la sânge, densă..., profundă dar şi că scrierile lui esenţiale ocupă două rafturi de bibliotecă?

De unde impresia că, dacă vrei să te duci acasă cu tomurile lui ai nevoie de un sac de cartofi a cărui greutate îţi striveşte spinarea? De unde impresia aceasta de masivitate, ca la oglinzile speciale din parcurile de distracţie unde, privind, descoperi uimit că persoana de lângă tine apare de trei ori mai voluminoasă decât este ea, de fapt?

Una din legile dialecticii spune că, în anumite împrejurări, cantitatea se transformă în calitate.

Leon Volovici a realizat performanţa rară (dacă nu chiar miracolul) de a preschimba calitatea în cantitate.

(Jurnalul săptămînii e o publicaţie ce apare în Tel Aviv)