Orfani în Brooklyn

Jonathan Lethem
Orfani în Brooklyn
Editura Leda, 2011
Traducere din limba engleză Irina Negrea

*****
Prezentare autor
 

Intro

"Cel mai bun roman poliţist din ultima vreme... Puneţi nişte Raymond Chandler, Oliver Sacks şi un strop de Irvine Welsh într-un blender. Apăsaţi pe buton, aşteptaţi relaxaţi - şi ceva asemănător acestui fantastic Orfani în Brooklyn va fi rezultatul unui regal literar / culinar hibrid." (Maxim)
                                             

***
Fragment
 

Păşeşte înăuntru
 

Contextul e totul. M-am costumat şi-o să vedeţi. Mă fac măscărici la bâlci, telal la târg, actor total, vorbesc în dodii, perorez nepotolit de la tribună. Am sindromul Tourette. Gura mea nu se lasă, deşi îndeobşte murmur sau şoptesc în barbă de parcă aş citi cu glas tare, mărul lui Adam îmi saltă sub piele, muşchiul maxilarului îmi zvâcneşte sub obraz ca o inimă miniaturală, sunete înăbuşite, cuvinte amuţite în năluci de grai, teci golite de suflu şi ton. (Dacă aş fi un răufăcător vânat de Dick Tracy, ar trebui să fiu gângav ca Mumbles.) În această formă diminuată cuvintele irup din preaplinul minţii mele, revărsându-se peste suprafaţa lumii, gâdilând realitatea asemenea degetelor pe o claviatură de pian. Mângâind, zgândărind. Sunt ca o armată invi zibilă într-o misiune de menţinere a păcii, o hoardă paşnică. Nu, cuvintele nu vor să facă rău; doar înduplecă, tălmăcesc, nete zesc. Pretutindeni îndreaptă imperfecţiunile, reaşază la loc firele de păr, reaşază raţele în cârdul lor, înlocuiesc bucăţile de gazon smulse. Numără şi lustruiesc argintăria. Le bat uşor la fund pe bătrânele doamne, făcându-le să chicotească.

Doar că - aici e hiba - atunci când cuvintele mele întâlnesc prea multă perfecţiune, când suprafaţa sclipeşte deja impecabil, când raţele sunt deja aranjate ordonat, iar
bătrânele doamne s-au îmbunat, atunci mica mea armată se răzvrăteşte, sparge vitrinele. Realitatea are nevoie de o scrijelitură ba ici, ba colo, covorul are nevoie de un defect.

Cuvintele mele încep să smulgă nervos firele din urzeală, căutând să domine, un punct slab, o ureche vulnerabilă. Şi atunci mă apucă o nevoie impe rioasă de a striga în biserică, în camera copilului, în cinematograful ticsit de lume.
E ca o mâncărime iniţial. Insignifiantă. Dar mâncărimea aceasta devine curând ca un torent în spatele unui baraj şubrezit. Potopul lui Noe. Mâncărimea aceea înseamnă
viaţa mea. Uite, mă apucă şi - acum. Acoperiţi - vă urechile.
Construiţi - vă o arcă.
"Mănâncă - mă!" răcnesc eu.
 

*

 
"Amguurapblhină", a molfăit Gilbert Coney, ca reacţie la izbucnirea mea, dar fără nici să întoarcă măcar capul. Abia am reuşit să desluşesc cuvintele - "Am gura plină" -, deopotrivă un adevăr şi o glumă, stângace însă. Obişnuit cu ticurile mele verbale, nici nu se mai sinchisea de obicei să comenteze. Acum a împins punga de hamburgeri White
Castle în direcţia mea pe scaunul maşinii, foşnind hârtia.
"Ia-ş'bagălazjgheab."

Coney nu merita să - i acord vreo atenţie deosebită. "Mănâncă-mă-mănâncă-mă", am zbierat piţigăiat din nou, evacuând încă o parte din presiunea acumulată în capul meu.
Pe urmă, am fost în stare să mă concentrez. M-am servit cu unul dintre hamburgerii aceia micuţi. Despachetându-l, am ridicat capacul chiflei ca să examinez grătarul de găurele din miezul pâinii, mâzga lucioasă de ceapă tocată. Asta era o altă compulsie. Când vedeam un White Castle, trebuia întotdeauna să mă uit în el, să evaluez contrastul dintre chifteaua plată fasonată mecanic şi grămăjoara de maglavais prăjit. Chaos şi Kontrol. Apoi, am făcut mai mult sau mai puţin cum îmi sugerase Gilbert - am îndesat în gură hamburgerul întreg. Şi, în timp ce vechiul slogan Cumpără-i la pungă îmi zumzăia adânc prin cap, iar fălcile mele munceau să macine bunătatea de burger în bucăţi ingerabile, m-am întors iarăşi să mă holbez afară, pe geam, la casă.

Mâncarea are darul să mă potolească efectiv.
Venisem să ţinem sub supraveghere la numărul 109 de pe East 84th Street o vilă stingheră, pironită între doi zgârie-nori unde, pe lângă portarul de la intrare, venind şi plecând din hol diverşi curieri biciclişti cu pungi calde de mâncare chinezească zburau ca nişte molii istovite într-o lumină ternă de noiembrie. Era ora cinei în Yorktown. Gilbert
Coney şi eu luasem măsuri, pentru a ne putea alătura festinului, şi făcusem un ocol prin Harlemul spaniol ca să ne cumpărăm burgeri. Nu a mai rămas decât un singur restaurant White Castle în Manhattan, pe East 103rd Street.

Dar nu este la fel de bun ca unele dintre localurile de la periferie. Nu mai ai posibilitatea să urmăreşti cum îţi prepară ceea ce ai comandat şi, sincer să fiu, am început să mă întreb dacă nu cumva au ajuns să bage chiflele la cuptorul cu microunde, în loc să le încălzească la bain-marie. Luân-du-ne prada de mini-hamburgeri astfel compromişi şi nişte cartofi prăjiţi, ne-am întors în centru şi am oprit în dreptul unei alte maşini, în faţa adresei-ţintă, până când se elibera vreun loc de parcare. Nu a durat decât vreo două minute, suficient însă pentru ca portarii de la cele două blocuri să ne şi miroasă, intuind că eram nişte intruşi şi, oricum, băgăcioşi. Venisem cu un Lincoln, care nu avea plăcuţe de înmatriculare cu seria "T", şi nici etichete adezive sau alte abţibilduri din care să fi reieşit că ar fi o maşină pentru servicii de transport. În plus, eu şi Gilbert eram nişte huidume amândoi. S-au gândit probabil că suntem copoi. Nu conta. Noi clefăiam şi pândeam.

Nu-nsemna că am fi avut habar ce căutam acolo. Minna ne trimisese fără să explice motivul, ceea ce era destul de obişnuit, deşi nu acelaşi lucru se putea spune despre adresă. În general, comisioanele de la Minna Agency ne ţineau ţintuiţi în Brooklyn, arareori mai departe de Court Street, de fapt. Carroll Gardens şi Cobble Hill formau împreună un fel de tablă de joc cu linii încrucişate, simbolizând alianţele şi inamiciţiile lui Frank Minna, iar eu, Gil Coney şi ceilalţi agenţi eram jetoanele - ca nişte piese de Monopoly, mă gândeam eu uneori, automobile şi terrieri din plumb (nu jobene, categoric) - care erau mutate pe tabla aceea de joc. Aici, în Upper East Side, trecusem dincolo de harta noastră obişnuită, Automobilul şi Terrierul în Candyland sau poate în birou cu colonelul Mustard.

- Ce scrie acolo? a zis Coney, împungând aerul cu bărbia lui slinoasă înspre intrarea în vilă.
M-am uitat şi eu.
Yorkville Zendo, am citit pe plăcuţa de bronz de pe uşă, iar mintea mea înfierbântată a procesat cuvintele şi a zăbovit cu interes asupra celui mai ciudat. "Mănâncă - mă Zendo!" am mormăit eu printre dinţii încleştaţi.
Gilbert a crezut, foarte just, că era reacţia mea tipică de a mă arăta consternat în faţa lucrurilor nefamiliare.

- Mda, chiar aşa, ce - i cu Zendo ăsta? Ce înseamnă de fapt?
- Poate vine de la "Zen", am zis eu.
- Nu ştiu ce-i aia.
- Zen, ca în budism, am spus eu. Maestru Zen, haide că ştii.
- Maestru Zen?
- Haide măi, ca maestrul kung-fu.
- Hmpff, a pufnit Coney.

Şi aşa, după această scurtă cotitură spre investigaţie, ne-am reluat mulţumiţi mestecatul. Bineînţeles, la capătul oricărei conversaţii, mintea mea fremăta, reeditând cel puţin o variantă domoală a talmeş-balmeşului tipic ecolaliei: Nu ştiu de Zendo, Zung Fu tip Ken, Maestru Feng Shui, Nemernic Fungo, Masturbare Zen, Mănâncă - mă! Dar nu era nevoie de verbalizare, nu acum, nu când aveam atâţia hamburgeri White Castle pe care trebuia să-i deşurubez, să-i inspectez şi să-i devorez. Eu eram la al treilea. Mi l-am potrivit în gură, după care am ridicat privirea spre uşa de la numărul 109, smucind din cap, ca şi cum clădirea s-ar fi năpustit dintr- odată la mine. Lui Coney şi celorlalţi angajaţi de la Minna Agency le plăcea să facă echipă cu mine la acţiuni de supraveghere, întrucât comportamentul meu compulsiv mă forţa să casc ochii la locul sau obiectivul vizat, cam la fiecare treizeci de secunde, scutindu - i astfel pe ei de osteneala de a-şi suci gâtul mereu. O logică similară explica şi popularitatea mea la partidele de ascultare a telefoanelor - sufficient să-mi dai o listă de cuvinte - declanşator la care să ciulesc urechile într-o conversaţie, şi nici că mă mai gândesc la altceva, sărind efectiv ca ars dacă aud şi cea mai vagă aluzie la vreuna dintre acele vocabule, în timp ce, invariabil, aceeaşi sarcină îi făcea pe toţi ceilalţi să adoarmă ca nişte îngeraşi.

În timp ce mestecam al treilea hamburger şi monitorizam intrarea în Yorkville Zendo unde nu se întâmpla nimic, mâinile mele pipăiau frenetic punga de hârtie cu hamburgeri, numărând ca să mă asigur că îmi mai rămâneau încă trei. Cumpărasem o pungă cu doisprezece hamburgeri, iar Coney nu numai că ştia că era obligatoriu să îmi primesc porţia de şase bucăţi, dar în plus ştia că îmi face plăcere şi îmi gâdilă instinctele obsesiv-compulsive de om cu sindromul Tourette, dacă are grijă ca numărul meu să fie identic cu al lui. Gilbert Coney era o matahală de om cu o inimă de aur, presupun. Sau poate era doar un individ educabil. Ticurile şi obsesiile mele îi amuzau mereu pe ceilalţi acoliţi ai lui Minna, dar îi şi uzau, făcându-i straniu de supuşi şi servili.
O femeie a cotit de pe trotuar pe aleea casei dintre blocuri şi s-a dus la uşa de la intrare. Brunetă, păr scurt, ochelari pătrăţoşi, asta a fost tot ceea ce-am putut vedea, înainte de a ajunge cu spatele spre noi. Purta o scurtă din stofă bleumarin. Cârlionţi de păr negru la ceafă, sub o tunsoare băieţească. Douăzeci şi cinci de ani poate, sau poate optsprezece.

- Încearcă să intre, a zis Coney.
- Uite, are cheie, am spus eu.
- Ce vrea Frank să facem?
- Doar să urmărim. Notează. Cât e ceasul?
Coney a mototolit o hârtie de ambalaj de la alt hamburger şi a arătat spre compartimentul de mănuşi. "Notează tu. E şase şi patruzeci şi cinci de minute."

Am apăsat pe capac - încuietoarea de plastic s-a deschis cu un clic cavernos delicios, pe care ştiam că voi vrea să îl repet, cel puţin aproximativ - şi în compartiment am găsit carneţelul. FATĂ, am scris eu, după care am tăiat. FEMEIE, PĂR, OCHELARI, CHEIE. 6:45. Însemnările erau pentru mine, din moment ce trebuia doar să fiu în stare să îi raportez verbal lui Minna. Şi asta numai dacă era cazul. Din câte îl cunoşteam eu, era posibil să ne fi trimis aici ca să speriem pe careva, sau să aşteptăm vreo livrare. Am lăsat carneţelul lângă hamburgeri pe scaun, între noi, şi am pocnit cu palma în uşa compartimentului de mănuşi, închizându-l la loc, după care am mai tras încă şase lovituri cu palma în acelaşi loc ca să-mi aerisesc presiunea din creier, reproducând bufnitura surdă care îmi plăcuse. Şase era un număr norocos în seara asta, şase hamburgeri, şase şi patruzeci şi cinci. Aşa că şi şase lovituri cu palma.
 

*

 
Pentru mine, a număra, a atinge obiecte şi a repeta cuvinte reprezintă toate aceeaşi activitate. De fapt, sindromul Tourette nu înseamnă decât o viaţă întreagă de ordonare.
Lumea (sau mintea mea - totuna) mă desemnează pe mine ea, iarăşi şi iarăşi mereu. Aşa că ordonez la loc.
Ar putea ea să facă altfel? Dacă aţi fost vreodată ea, cunoaşteţi răspunsul.