Madlene

Cât de importante sunt pentru amintirile noastre despre o persoană, obiect sau loc schimbările - chiar şi infinitezimale - înţelegem abia când, sedimentate, ele se transformă în mutaţii desfigurante. De-a lungul timpului, bunăoară, ajungem să observăm că intrarea în cutare interior medieval nu se mai face urcând trepte, ci coborându-le. Or, acelaşi loc văzut de la înălţimi diferite, apare ochilor noştri ca fiind altul. Prin urmare, nu trăim de fapt în acelaşi loc şi asta este valabil de la zi la zi. Îmi amintesc o observaţie similară făcută de scriitorul Alexandru George despre Bucureşti, care nu mai sunt, nu mai pot fi percepuţi ca fiind aceiaşi, devreme ce - de la praful cosmic la succesivele asfaltări (doar) ale bulevardelor principale - înălţimea de la care privim aparent aceleaşi peisaje se schimbă.

Modul în care ne relaţionăm cu peisajul - natural sau edificat - este în proporţie covârşitoare îndatorat văzului, informaţiilor pe care el ni le furnizează. Lumina, formele, textura materialelor - toate sunt informaţii primite prin ochi. Cu toate acestea, celelalte simţuri sunt şi ele implicate, în proporţii mult mai mari decât ne-a învăţat să credem modernitatea. Deja amintita calitate a suprafeţelor este în sens abstract experiată prin văz, dar în mod direct simţim prin intermediul tactilităţii lisul sau rugosul, aşa după cum calitatea calorică a luminii unui loc ne este furnizată tot de epidermă. Or, informaţia tactilă are în mod direct legătură cu angajamentul corporal în raport cu un anumit loc, cu luarea sa nemijlocită în posesie. Vă amintiţi interiorul de blană al navei cosmice din Barbarella, în care torcea cosmonauta Jane Fonda?

Textura unei suprafeţe ponderează informaţiile "obiective" pe care le avem în legătură cu ea: dimensiune, culoare - toate se schimbă în funcţie de modul în care lumina cade pe respectiva suprafaţă. Lucrul acesta îl ştiau cel mai bine poate impresioniştii de felul celui care alerga între şevalete spre a surprinde "exact" rezultatul impactului dintre lumină şi faţada catedralei din Rouen. În plin soare, umbrele portalului dezvăluie nemilos porozitatea pietrei odinioară albe, în vreme ce amiaza, înclinând unghiul razelor, o flatează în felul în care pudra ascunde vestigiile vârstei de - nemiloasă - camera de luat vederi. Formele cu aceleaşi dimensiuni şi culori par diferite dacă diferă materialele sau chiar numai textura lor. Reţinem atingerea diferită a mâinii unui prunc sau a celei pergamentoase, de bătrân. Dar acelaşi bloc de marmură pare - lustruit - mult mai amplu decât în stadiul său rugos, abia desprins din carieră. Luciul unei statui - o ştim de la Brâncuşi - invită la mângâiere, pentru că ştim că o presupune. Priviţi modul în care, ascunse sub jegul şi fumul "civilizaţiei" noastre, casele de odinoară ies din nou la iveală după restaurare, ca şi când ar umple din nou locul, redevenind - din parte estompată a peisajului - primadone. Eu unul sunt încântat să văd carnaţia pietrei de pe faţada Şcolii de Arhitectură exact aşa cum a gândit-o Cerkez acum aproape optzeci de ani şi cum nu a mai fost nicicând de atunci şi până acum. Albă, consistentă, clădirea veche a facultăţii mele pare mai mare şi mult mai prezentă în piaţa cu fântână. Relaţia ei cu clădirea Universităţii s-a schimbat, într-un mod care o flatează, prin comparaţie cu griul de neocolit al acesteia din urmă. Clădirea veche a Şcolii de Arhitectură este acum mai "nouă" decât celelalte două corpuri, care închid incinta pe străzile Edgar Quinet şi Academiei. Nădăjduiesc doar ca această ieşire la lumină să fie urmată degrabă de o consolidare propriu zisă, pentru că, altfel, primul cutremur important o va întoarce fără milă în cele din care a fost alcătuită.

Din această fluiditate a locurilor vieţii noastre lipsesc de fapt punctele fixe. Privim piatra cum se descompune, dând timp vieţilor noastre şi făcând loc altor case, viitoare. Ne amintim atingeri, dar şi ecouri ale paşilor noştri care sună într-un anume fel într-un anume loc şi altfel dincolo. Mirosurile sunt şi ele în măsură să individualizeze locurile până într-acolo încât, reîntâlnit după multă vreme, unul anume funcţionează ca trăgaci pentru amintiri ce păreau de mult uitate.

Probabil că nici gustul nu este străin cu totul de experierea spaţiilor. Copil fiind, îmi plăcea atât de mult mirosul pereţilor proaspăt văruiţi din casa bunicilor, încât nu rareori încercam să desprind măcar o fărâmă din ei pentru a o îngurgita. O simplă carenţă de calciu, fireşte; dar şi o amintire atât de temeinică încât până acum orice perete văruit îmi miroase a casa copilăriei într-un mod care invită la "fagocitarea" din respectivei amintiri.