Pro bono

Dragi colegi mai tineri,
 
În primul rând, ca arhitecţi, veţi avea responsabilitatea juridică şi contractuală faţă de client, căruia trebuie să-i fiţi consultant în îndeplinirea ideilor acestuia. Cei care cred că rolul clienţilor este să le finanţeze delirul auctorial sunt nişte triste figuri. De regulă, vă vor spune că nu au fost înţeleşi, sau, şi mai bine, că nu au vrut să facă compromisuri sau să se prostitueze. A nu construi, pentru ei, devine cea mai înaltă virtute şi dovada însăşi a moralităţii lor. Nu-i credeţi. De fapt, dacă au avut vreodată clienţi reali, nu au fost capabili de minime eforturi de negociere, de dialog, de diplomaţie. O casă reuşită e o casă negociată şi, cu excepţia cazurilor - rarissime, dar foarte interesante - când arhitectul îşi proiectează chiar casa visurilor (sau coşmarurilor) proprii, în rest nu trebuie să uitaţi că produsul final - de la casa domnului la Casa Domnului - nu sunt ale voastre, ci ale lor. Pe ei trebuie să îi reprezinte ca deziderat social, economic, de imagine şi, odată cu ei, pe voi, care aţi fost - sau nu, să ridicaţi clasa produsului final peste clasa clientului, acolo unde e posibil.
 
Pentru că, fiind reprezentanţi ai clientului dumneavoastră, veţi avea ocazii fericite, în care clientul dumneavoastră este unul necunoscut, sau colectiv. Fie că faceţi dezvoltare imobiliară, că proiectaţi un monument de for public sau chiar o instanţă a spaţiului public propriu zis, veţi proiecta pentru o comunitate plurifaţetată, dar necunoscută. Nu veţi cunoaşte, individual, decât cel mult pe liderii acelei comunităţi (primar, preot, finanţator). Cum veţi şti atunci să daţi glas şi chip imaginii dezirate despre sine pe care o are respectiva comunitate? V-o veţi construi mental - sunteţi, printre altele, intelectuali. O veţi recompune, faţetată, din nenumărate altele. Veţi şti, probabil, să ridicaţi nivelul de auto-reprezentare al unei comunităţi până aproape de maximum: acolo unde se află modul în care comunitatea însăşi doreşte să fie privită, iar nu modul în care - realitate sau ficţiune - o privesc alţii, pentru că, în acest din urmă caz, de regulă rezultatul va fi o insultă. Dar, totodată, nu trebuie să reprezentaţi o comunitate dincolo de capacitatea ei de auto-reprezentare, pentru că obiectul final nu va mai fi vreodată acceptat de comunitate ca fiind al său. Din cauza acestei rupturi între obiecte edificate şi comunitate avem şi squatting, avem şi refuz al aprecierii monumentelor ca fiind chiar ceea ce sunt: condensatori ai memoriei colective, avem şi lipsa de priză la contemporaneitate. De îndată ce va fi posibil, o comunitate fals reprezentată de edificiile sale colective le va abandona sau le va distruge.
 
Prin urmare, da, sunteţi datori spaţiului public şi comunităţilor din care proveniţi şi / sau celor pentru care lucraţi. Spre pildă, trebuie să ştiţi că, în perioada interbelică, aceea din care ne-au provenit şi edificii de bună calitate şi mai multe cărţi de calitate, inclusiv despre arhitectură, decât s-au scris în perioada echivalentă, de după 1989, era de bon ton ca arhitectul, altfel un domn din clasa mijlocie, să lucreze pro bono pentru zisa comunitate. Aşadar, acestei dăruiri de timp şi de vocaţie îi datorăm, spre pildă, bisericile de piatră, atât de elegante ale lui Traianescu, de pe Valea Prahovei (Sinaia, Poiana Ţapului, Buşteni, Azuga). Arhitecţii găseau de cuviinţă să creeze cu titlu gratuit pentru concetăţenii lor mai puţin norocoşi decât el, pentru a rezolva o problemă socială (locuinţe colective), sanitară, culturală sau, de ce nu, religioasă. În această capacitate de a dărui veţi găsi, nu rareori, capodopere. Căci nu neapărat în costul unei clădiri stă calitatea ei, ci mai degrabă în inteligenţa proiectării. Or, priviţi, vă rog, lucrările ingenioase ale celor de la Rural Studio (Samuel Mockbee, pe când trăia, şi studenţii săi), de la Architecture for Humanity, sau, la noi, de la Habitat şi Art în România (Fundaţia HAR) pentru a înţelege ceea ce vreau să spun: a proiecta când nu ai nicio resursă la îndemână, pentru un scop nobil - acela de a ajuta pe semenii care au la fel de multă scânteie divină în ei ca şi tine - poate genera minuni. Minuni în sens profesional, în primul rând. Dar asemenea gesturi au şi virtuţi community building, împrejurul lor în timp facerii, dar şi în timpul utilizării şi păstrării lor. Vă invit aşadar la o formă activă de implicare socială: voluntariatul. Las la o parte faptul că, din ce în ce mai mult, vine şi la noi moda de a avea în CV menţionată o asemenea activitate, fără de care în SUA nu te primeşte nimeni să te angajezi într-o slujbă cât de cât importantă. Dar voluntariatul în meseria noastră înseamnă a pune în practică nemijlocit şi caritatea, şi implicarea socială, dar şi expertiza profesională, la cel mai înalt şi mai nemijlocit nivel: acolo veţi putea, cu adevărat, să faceţi altora ceea ce doriţi să vă fie vouă făcut. Nu uitaţi: de câte ori veţi avea ocazia, dăruiţi şi dăruiţi-vă. Ca arhitecţi, de-abia de acolo veţi avea cu adevărat folos sufletesc.