Prefaţă la Amintiri despre viitor

***
Prefaţa noii ediţii

Cu douăzeci şi patru de ani în urmă - la sfârşitul lui februarie 1968 - a apărut la Editura Econ din Düsseldorf cartea mea de debut, Amintiri despre viitor (Erinnerungen an die Zukunft). O scrisesem deja cu doi ani înainte, însă scrisorile de refuz ale diverselor edituri aterizau cu regularitate pe biroul meu. "Din păcate, nu se încadrează în programul nostru editorial...", "Cu mult regret...", "Nu dorim să pornim pe această cale...", "Vă recomandăm o editură ezoterică..."

Ulterior, am fost deseori întrebat cum mi-a reuşit totuşi "minunea" de a plasa controversata carte la o editură de renume, specializată pe literatura de non-ficţiune. Astăzi pot mărturisi: datorită unui ajutor din afară şi păstrând tăcerea asupra unui amănunt.
În vara anului 1967 l-am cunoscut pe dr. Thomas von Randow, care ocupa la vremea respectivă postul de redactor ştiinţific al săptămânalului Die Zeit. A răsfoit manuscrisul frumos dactilografiat, a admirat uimit nişte fotografii reuşite şi mi-a spus apoi:
- Nu e pentru noi. Trebuie publicat sub forma unei cărţi.
- Şi cum găsesc eu o editură?

Dr. von Randow şi-a făcut de lucru cu pipa şi m-a privit apoi în ochi:
- Cunosc eu un editor. Dacă doriţi, îl sun, dar nu vă promit nimic.

A pus imediat mâna pe receptor şi a cerut să i se facă legătura cu domnul Erwin Barth von Wehrenalp, directorul Editurii Econ. Am simţit cum mi se urcă sângele la cap, pentru că ştiam ceva ce dr. von Randow nu avea de unde şti. Econ îmi respinsese deja manuscrisul. Prin urmare, nu e de mirare că discuţia la care am asistat nu avea să-mi mai iasă niciodată din minte:
- Am în faţa mea un tânăr elveţian care a scris o carte total trăsnită. Numai că tipul nu este trăsnit. Poate n-ar fi rău să ascultaţi ce are de spus.
Interlocutorul de la celălalt capăt al firului a vrut să ştie dacă mă pot înfiinţa chiar a doua zi în biroul său. Cum să nu pot?! Mi-am spus că directorul unei mari case editoriale nu ştie probabil ce au decis deja demult subalternii săi.
După un prânz în compania unui lector mai tânăr, afacerea era încheiată. Manuscrisul mai trebuia prelucrat pe alocuri şi urma să apară în primăvara anului 1968. Asupra unui singur aspect ne-am certat:
- Amintiri despre viitor e un titlu imposibil! Nu se poate să-ţi aminteşti ceva despre viitor!

Eu m-am încăpăţânat şi am refuzat orice altă propunere de titlu...
Am descris în cele din urmă ce înţelegeam eu prin a-ţi aminti despre viitor într-o scurtă prefaţă, care însoţeşte şi prezenta ediţie. Cartea a declanşat o avalanşă. După doi ani de la prima ediţie apărea pe piaţă cea de-a treizecea ediţie, cu un tiraj de şase sute de mii de exemplare. Filmul omonim a fost turnat în 1969 şi difuzat de către canalele de televiziune americane în toamna anului 1970. În America s-a răspândit un nou virus: "dänikenita" (conform New York Times). Tema a devenit subiect de discuţie la nivel mondial: au fost vizitaţi strămoşii noştri de extratereştri? În trei ani de la prima ediţie, cartea se vânduse în douăzeci şi opt de limbi şi apăruse în treizeci şi şase de ţări. Astăzi, la aproape un sfert de secol, Editura Bertelsmann reeditează versiunea veche şi nemodificată.

Valul de succese a adus cu sine şi un val de critici. Profesorul Ernst von Khuon a reunit textele a şaptesprezece oameni de ştiinţă în cartea Waren die Götter Astronauten? (Au fost zeii astronauţi?). Unele dintre texte îmi respingeau în mod categoric ideile, altele aveau o atitudine favorabilă. De atunci şi până astăzi au răsărit din pământ, în toate colţurile lumii - ca după o ploaie caldă -, "cărţi potrivnice". Printre ele se numără şi câteva stârpituri. Am fost acuzat de "plagiere" şi "nerespectare a principiilor ştiinţifice", de "atitudine ostilă faţă de religie" şi "ignorare a faptelor demonstrate ştiinţific". Ce a rămas după douăzeci şi patru de ani? Chiar am scris numai prostii?

Despre hărţile amiralului turc Piri Reis, care mai pot fi şi astăzi admirate în Palatul Topkapi din Istanbul, am scris: "Coastele Americii de Nord şi de Sud sunt reproduse cu cea mai mare exactitate." Această afirmaţie era eronată; de fapt, contururile Americii de Nord şi de Sud nu sunt de recunoscut decât la un nivel rudimentar. Acceptarea acestei corecturi nu diminuează însă caracterul senzaţional al hărţii lui Piri Reis, care reproduce cu exactitate coasta Antarcticii, aflată şi astăzi sub un strat de gheaţă veşnică.

Am scris, de asemenea, că insula Elefantina de pe Nilul Superior poartă acest nume deoarece, văzută de sus, are forma unui elefant. Era o informaţie greşită. În altă parte am enunţat speculaţia conform căreia Poarta Soarelui menţionată în Epopeea lui Ghilgameş ar putea fi identică cu Poarta Soarelui din Tiahuanaco de pe platoul înalt din Bolivia. O prostie! Poarta Soarelui din Tiahuanaco a primit acest nume abia în secolul trecut. Nimeni nu ştie cum se numea cu mii de ani în urmă.

Am mai scris: "Un miracol este fantasticul colier în cinci şiraguri, din jad verde, descoperit în piramida funerară din Tikal, Guatemala! Un miracol, deoarece jadul provine din China." Era un fals "miracol": jadul provenea din America Centrală.
Referitor la viitor am scris: "Planul de zbor către Marte a fost conceput. Nava spaţială către Marte a fost proiectată. Nu mai trebuie «decât» să fie construită." La vremea aceea, afirmaţia - consemnată în 1966! - era corectă. Numai că la "planul de zbor către Marte" s-a renunţat din motive financiare.

Este dreptul oricărui novice să fie mai dezinvolt, de bună-credinţă şi mai puţin critic faţă de sine decât persoanele mai în vârstă. M-am lăsat deseori purtat de valul entuziasmului, ori am luat drept bune informaţii primite la mâna a doua. Alteori, m-am bazat pe informaţiile unui anumit autor ştiinţific, pentru a mi se explica ulterior că părerile acelui domn inteligent fuseseră de mult infirmate. În baza părerii contrare, afirmaţiile mele au fost imediat etichetate drept "infirmate". Când aceste "infirmări" nu au constat, în unele cazuri lipsite de seriozitate, în altceva decât în afirmaţii contrare. Deosebit de grave au fost situaţiile când s-au "infirmat" idei atribuite mie, dar pe care eu nu le exprimasem sau notasem nicăieri.

Erorile acestea - reale sau presupuse - din Amintiri despre viitor nu au răsturnat însă nici teoria de bază, nici construcţia ideatică a cărţii. Aud voci care protestează, care susţin că acest Däniken a fost "de mult desfiinţat din punct de vedere ştiinţific". Vreau să aduc câteva exemple şi în acest sens. Exemple care au fost adunate de către expertul în ştiinţele naturii dr. Johannes Fiebag şi publicate în Ancient Skies, nr. 6/1991:
"Să luăm exemplul profesorului german Herbert Wilhelmy. Wilhelmy a studiat geografie, geologie, economie şi etnologie şi a ocupat din 1942 funcţia de profesor la universităţile din Kiel, Stuttgart şi Tübingen. Este considerat, pe bună dreptate, un «om de ştiinţă universal», iar cartea lui, Welt und Umwelt der Maya, se numără printre lucrările fundamentale despre cultura Maya.

Să privim însă mai atent un capitol al acestei cărţi (capitolul XIII): «Influenţe externe asupra civilizaţiei Maya - Speculaţii cu privire la navigatori timpurii şi astronauti». Wilhelmy scrie că zeii-astronauţi ai lui Däniken au venit «acum mai bine de zece mii de ani din cosmos, în nave spaţiale uriaşe», iar Erich von Däniken asociază «cu aterizarea lor pe Pământ... peninsula Yucatan, în două locuri din cărţile sale» (este vorba despre Palenque şi La Venta). Deja din această propoziţie devin evidente deficienţe grave în modul de lucru al lui Wilhelmy. În anul 1981, autorul nu citează decât Amintiri despre viitor şi Întoarcerea la stele - cărţi apărute în 1968, respectiv 1969 (!). Nivelul de cunoaştere al lui Wilhelmy rămâne acelaşi şi în a doua ediţie revizuită, din 1989. Cărţile scrise mai târziu de către Däniken şi alţi autori, în special cartea lui Däniken despre cultura Maya apărută în 1984, Der Tag an dem die Götter kamen (Ziua în care au venit zeii), îi sunt complet necunoscute. În niciun alt domeniu ştiinţific nu ar fi admisibil să se citeze numai lucrări vechi de douăzeci de ani şi să nu se ia în considerare apariţiile ulterioare...

A doua greşeală a lui Wilhelmy este că porneşte de la premisa potrivit căreia perspectiva lui asupra lucrurilor este singura perspectivă corectă. El «demontează» cu o atitudine critică descrierea lui Däniken a unui monolit sculptat din La Venta (Villahermosa, Mexic). Despre acesta, Erich von Däniken a scris: Acolo se află un monolit sculptat cu grijă, pe care este înfăţişat un şarpe, ori mai degrabă un dragon. În interiorul animalului şade un om... Tălpile apasă nişte pedale, mâna stângă se află pe o manetă... Capul este protejat de o cască strâmtă... În dreptul buzelor se află un aparat care poate fi identificat drept microfon...

Wilhelmy comentează: «Ilustraţia lui Däniken are din păcate deficienţe tipografice care nu permit, spre deosebire de obiectul original, care se găseşte la Villahermosa, să se recunoască faptul că nu este vorba despre un dragon, ci despre un şarpe uriaş, care veghează un sarcofag sau o cameră funerară, în care şade ghemuit un mort.»
Anumite caracteristici - de exemplu, inelele de pe coadă - indică într-adevăr că este vorba despre un şarpe uriaş. Dar cum se poate stabili cu exactitate că este înfăţişat un mort? Tot «deficienţe tipografice» din publicaţii ştiinţifice să-i fi determinat şi pe alţi arheologi să îl recunoască în această făptură pe cunoscutul zeu Kukulkan? Pentru ei, nu e nicidecum «mort» şi nu se află într-o «cameră funerară», ci e cât se poate de viu şi leagănă în mână o cădelniţă.

Unele ziare se grăbesc şi ele - în pofida acestor erori evidente de argumentare - să preia această «infirmare» binevenită. Hans Schönfeld, de pildă, scrie în Berliner Zeitung (din 13.12.1989): «Pentru autorul de science fiction (este vorba despre Erich von Däniken), situaţia se îngroaşă. În baza dovezilor sale, el porneşte de la premisa că astronauţii extratereştri ne-au vizitat planeta cu peste zece mii de ani în urmă. Însă monolitul cu dragon descris de el are o vechime între două şi trei mii de ani!» - Ziarul nu a publicat rectificarea lui Erich von Däniken ("De ce datez monolitul din La Venta la zece mii de ani?"). Autocorectările nu par uzuale nici aici (la Wilhelmy), nici acolo (în Berliner Zeitung).

Reprezentativ pentru modul greşit de argumentare este şi un alt caz, pe care îl prezintă Wilhelmy cititorilor săi: Palenque. «Piatra funerară din Palenque» a fost deja de multe ori menţionată şi interpretată în diverse feluri. Wilhelmy îşi prezintă însă propria interpretare (că ar fi vorba despre zeul porumbului Yum Kax) drept «dovedită». În schimb, despre Erich von Däniken afirmă că şi-ar manipula sugestiv cititorii, deoarece «priveşte piatra dinspre latura greşită, mai exact dinspre latura mai lata... Modul de amplasare a pietrei în camera funerară strâmtă, precum şi întreaga combinaţie de motive a basoreliefului nu lasă însă nicio îndoială că piatra trebuie privită dinspre latura mai îngustă. Imaginile de pe basorelief nu au sens decât privite din această perspectivă.»

Dacă n-ar fi vorba despre lucruri serioase, am putea izbucni într-un râs homeric. Pentru că cel târziu de la zborul primului om în spaţiu ar fi trebuit să-şi dea seama şi Wilhelmy că, din perspectiva susţinută de el, basorelieful aminteşte încă şi mai mult de un astronaut care zboară în spaţiu. Cine manipulează pe cine?

Merită amintit aici un ultim aspect, care ne poate arăta cât de critic îi priveşte un om de ştiinţă consacrat pe alţii, dar cât de îngăduitor este faţă de propria persoană. Wilhelmy scrie: «Pentru faptul că literatura de specialitate îi este prea puţin cunoscută [lui Erich von Däniken] este suficient un exemplu. El vorbeşte despre fântâna sacra din Chichén Itzá şi despre cea de-a doua fântână, aflată nu departe de prima, din care locuitorii centrului de ceremonii luau apă pentru nevoile lor de zi cu zi: Asemănarea este izbitoare... până şi nivelul apei... Ambele puţuri datează fără îndoială din aceeaşi perioadă şi îşi datorează probabil existenţa căderii unor meteoriţi.» Vălul misterios care acoperă la von Däniken o situaţie de mult lămurită este propria lui scorneală. Puţurile nu au apărut în urma căderii unor meteoriţi, ci a prăbuşirii tavanelor unor peşteri carstice, care sunt larg răspândite în nordul peninsulei Yucatan... Încă din 1910 se ştie cum s-au format puţurile, cele mai importante lucrări despre civilizaţia Maya prezintă în mod corect acest fenomen lămurit fără echivoc de către ştiinţele naturii...»

Ştiut şi lămurit pare un singur lucru: faptul că până şi nişte oameni de ştiinţă respectaţi se pot înşela cu atât mai grav, cu cât îşi susţin din răsputeri şi în gura mare tezele. «Rectificarea» lui Wilhelmy demonstrează acest lucru într-un mod exemplar. Despre ce este vorba?

Cu şaizeci şi şase de milioane de ani în urmă, la trecerea de la cretacic la terţiar, dinozaurii, şi odată cu ei trei sferturi din fauna cunoscută din vremea aceea, au dispărut. Sfârşitul a fost aproape fulgerător. Astăzi, majoritatea geologilor care se ocupă de acest subiect sunt de părere că mediul înconjurător a fost deteriorat pentru câteva mii de ani de căderea unui meteorit gigantic (particule de funingine în aer, scăderea temperaturii, ploaie acidă provocată de roci evaporate etc.) în asemenea măsură, încât s-a ajuns la această «cezură» în evoluţia faunei. Multa vreme nu s-a găsit însă posibilul loc de impact al acestui meteorit gigantic cu suprafaţa Pământului.

La începutul anului 1991, locul de impact pare să fi fost găsit. Unde? În peninsula Yucatan! Geologii descoperiseră deja în Caraibe nişte depuneri impresionante de pulbere şi roci topite în stratul intermediar dintre cretacic şi terţiar. Acestea sugerau că respectivul crater era pe undeva prin apropiere. Se presupunea că se află pe fundul mării sau la sud de Cuba. Apoi, în 1987, au făcut senzaţie nişte imagini de satelit ale NASA, cu ajutorul cărora urma să se reconstituie sistemul de aprovizionare cu apă al mayaşilor. Cu această ocazie s-a descoperit un semicerc de cca. două sute de kilometri, format din puţuri (depresiuni carstice sau doline). Astăzi, geologii sunt siguri că acest semicerc (căruia îi aparţin şi fântânile din Chichén Itzá) reprezintă marginea structurii gigantice de impact. În rocile aflate dedesubt şi complet fărâmiţate, apele pot circula mai bine, stratul calcaros depus abia după impact se dizolvă şi aşa apar puţurile. Astăzi, craterul Chicxulub (denumit astfel după mica localitate aflată în apropierea oraşului Merida, în centrul structurii de impact) este considerat candidatul numărul unu în căutarea cauzelor dispariţiei dinozaurilor. Spre deosebire de ceea ce susţine Wilhelmy, Erich von Däniken avusese aşadar dreptate (el scrisese că ambele puţuri îşi datorează probabil existenţa căderii unor meteoriţi, nu că sunt cratere de meteoriţi). Bineînţeles că nici măcar un «învăţat universal» ca Wilhelmy nu putea bănui ce se vor dovedi într-o bună zi a fi aceste fântâni. Acesta este însă un exemplu clasic pentru cât de repede se pot dovedi a fi greşite nişte cunoştinţe pe care le consideram atestate şi, pe de altă parte, pentru faptul că supoziţiile speculative - chiar şi cele ale unor non-experţi - pot fi în cele din urmă cel mai apropiate de adevăr."
Acesta este fragmentul citat din lucrarea lui dr. Johannes Fiebag.

M-a înfrânt, m-a descurajat critica, exagerată şi uneori mincinoasă, din ultimii douăzeci şi patru de ani? Nicidecum. Am învăţat o mulţime de lucruri. Deseori, critica a fost îndreptăţită, a creat relaţii rezonabile între diversele păreri. Şi apoi, nu am fost doar copleşit de critică, au apărut şi cărţi ştiinţifice "pro-Däniken" şi nenumărate articole pozitive, în numeroase limbi. Arhiva mea este bine aprovizionată! E regretabil, totuşi, că unii autori nu vor să scape de prejudecăţile lor. Mă mâhneşte, de asemenea, faptul că unii oameni de ştiinţă - colegi de breaslă sau autori de scenarii -, "împrumută" din cărţile mele, fără să indice cu sinceritate sursele corecte. Eu însumi am scris, de la Amintiri despre viitor până în prezent, alte optsprezece cărţi de non-ficţiune, toate din aceeaşi sferă tematică. Interesul constant al unui public larg pentru seria de benzi desenate Die Götter aus dem All (Zeii din spaţiu) dovedeşte faptul că şi celelalte cărţi ale mele au avut succes, fiecare dintre ele ajungând pe lista de bestselleruri a revistei Der Spiegel. În SUA s-a înfiinţat în 1973 Ancient Astronaut Society (AAS), o organizaţie non-profit, la nivel mondial, care se îndeletniceşte cu aprofundarea subiectelor mele. În prezent, AAS are numai în spaţiul de limba germană patru mii de membri. Profesorul american de filosofie dr. Luis Navia, de la Institute of Technology din New York, a scris:

"Dacă analizăm ipoteza cu o atitudine deschisă, fără idei preconcepute, constatăm curând că nimic din această ipoteză nu contravine nici celor mai stricte reguli ale ştiinţei, nici modului în care înţelegem astăzi universul. Marele merit al lui Erich von Däniken este că a atras atenţia asupra unei multitudini de fenomene arheologice, culturale, istorice şi religioase, care capătă brusc sens, dacă se ia în considerare posibilitatea unor vizitatori extratereştri. Or, tocmai asta aşteptăm noi de la o ipoteza ştiinţifică rezonabilă şi plauzibilă."

Cel care a pus însă punctul pe i a fost expertul în sanscrită prof. dr. Dileep Kumar Kanjilal, şeful Catedrei de Sanscrită şi Indologie de la Sanscrit College din Calcutta: "Texte indiene vechi demonstrează fără echivoc că Pământul a fost vizitat şi influenţat în vremuri demult apuse de către extratereştri."
Aşa este.

(Feldbrunnen / Elveţia, 15 noiembrie 1991)

***

Prefaţă

Amintiri despre viitor - există aşa ceva? Poţi să-ţi aminteşti ceea ce va reveni? Există un ciclu perpetuu al naturii, o contopire perpetuă a timpurilor? Bănuieşte omida că se va trezi din nou la viaţă primăvara, în chip de fluture? Presimte molecula de gaz legea potrivit căreia mai devreme sau mai târziu se va contopi iarăşi cu Soarele? Ştie inteligenţa că este unită cu toate spaţiile eternităţii?

Omul de astăzi e diferit de cel de ieri sau alaltăieri. Omul e mereu nou şi se reînnoieşte continuu pe calea nesfârşită pe care o numim TIMP. Omul va înţelege şi va trebui să îl stăpânească! Fiindcă TIMPUL este sămânţa universului. Şi, dacă nu există sfârşit, există un timp în care se contopesc toate timpurile.
Există amintiri despre viitor. Universul păstrează tăinuit ceea ce noi, astăzi, nu ştim încă. Unele dintre taine vor fi poate elucidate. Astăzi, mâine, cândva. Universul nu ştie ce este timpul, nu are o noţiune a timpului.

Nu aş fi putut scrie această carte fără ajutorul şi încurajarea atâtor oameni. Mulţumesc pentru înţelegere soţiei mele, care m-a văzut rareori pe acasă în ultimii ani. Mulţumesc prietenului meu Hans Neuner, care m-a însoţit în călătoriile mele de o sută de mii de kilometri şi mi-a fost mereu un sprijin valoros. Mulţumesc domnilor Louis Emrich şi dr. Stehlin pentru susţinerea neîntreruptă. Mulţumesc tuturor colaboratorilor NASA din Houston, Cape Kennedy şi Huntsville, care m-au condus prin grandioasele lor centre de cercetare ştiinţifico-tehnică. Mulţumesc domnilor profesori dr. Wernher von Braun, dr. Willy Ley şi Bert Slattery. Mulţumesc nenumăratelor persoane din lumea întreagă care, prin discuţii, sugestii şi un ajutor nemijlocit, au făcut posibilă apariţia acestei cărţi.