Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Un artist trebuie totdeauna să meargă împotriva curentului


Monica Andronescu, un interviu cu Andrei Şerban

30.12.2011
Adevărul literar şi artistic, decembrie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Creator al unor spectacole fără egal pe scenele României şi ale lumii, Andrei Şerban vorbeşte despre întoarcerea la el însuşi pe care i-o prilejuieşte Crăciunul.

M-am întâlnit cu Andrei Şerban într-o dimineaţă însorită, în piaţa Matei Corvin din Cluj, în faţa catedralei. Andrei Şerban se află în repetiţii cu
Hedda Gabler, pe scena Teatrului Maghiar din Cluj, premiera urmând să aibă loc spre sfârşitul lunii ianuarie 2012. Dar discuţia pe care am avut-o exact cu o săptămână înainte de duminica de Crăciun a fost legată mai puţin de teatru şi mai mult de căutările şi de acele întoarceri către sine pe care Sărbătoarea Naşterii lui Iisus le aduce cu ea. După un traseu extraordinar prin toate teatrele lumii, pe cele mai importante scene din Europa, America sau Asia, Andrei Şerban vorbeşte despre succes şi despre natura lui "iluzorie". Nu o poveste despre viaţa lui, începută în Facultatea de Teatru din Bucureşti şi continuată pe scenele unde s-a scris istoria teatrului în ultimii 40 de ani, ci o poveste despre călătoria lui către sine, ca-n fiecare an, înainte de Crăciun.

Monica Andronescu: Aţi vrut să vorbim despre Crăciun...
Andrei Şerban: Da, pentru că în preajma Crăciunului, fiecare are tendinţa să se oprească şi să se gândească puţin la anul care a trecut şi să-şi facă o listă de dorinţe pentru la anul... E un moment de reflecţie, iar în limba engleză cuvântul exprimă cel mai bine ideea de sărbătoare: "holy day" - "ziua cea sfântă". E un prilej de re-naştere, de început... Povestea Mariei care era însărcinată te face să te gândeşti la naşterea omului nou, ca şi cum în tine însuţi se naşte un nou om. Iar asta se leagă de ceva foarte adânc şi foarte vechi, de ideea de transformare.
Faptul că trăim azi într-o situaţie de criză economică şi că toată lumea e agitată şi speriată de ce se va întâmpla, că toată lumea se gândeşte la bani... e un simptom. De fapt, uităm programat că ceea ce contează cu adevărat este potenţialul uman. Iar noi, în teatru, cu asta lucrăm, este materialul nostru... Ceea ce facem noi acolo este o şansă, ca să-i redăm omului potenţialul pentru care a fost născut. Ideea de sărbătoare, de ritual, este complet pierdută azi, în teatru şi-n societate. Postmodernismul a desacralizat arta, a tăiat ideea unei legături cu o altă dimensiune, cu o altă realitate. Iar eu simt că noi avem nevoie acum în teatru de o afirmare, de o recunoaştere a unor valori pozitive, în loc să aducem în artă ceea ce viaţa ne arată tot timpul.

M.A.: Vreţi să spuneţi că prin teatru s-ar putea reface drumul spre ritual şi spre sacru?
A.Ş.: Nu, nu se mai poate regăsi. Dar cred e important ca într-un moment precum Crăciunul să ne oprim să căutăm direcţia. Ce-mi doresc, în teatru, este să încercăm să ne reconectăm la acele sfori invizibile care te duc spre o altă realitate.

M.A.: Deci asta căutaţi atunci când creaţi un spectacol?
A.Ş.: Asta ar trebui să caut şi uit foarte des. Când privesc înapoi şi văd cât de mult am uitat îmi dau seama că acum, de Sărbători, am o altă şansă să-mi amintesc care e menirea mea. Deşi sunt convins că la anul voi uita iar...

M.A.: Şi, când "uitaţi", ce se întâmplă?
A.Ş.: Cad în zona a ceea ce este vizibil, în banalitatea vieţii în care sunt prins, la fel ca toată lumea. Rămân în închisoarea vieţii în care trăim. Şi îmi dau seama că în artă ar trebui să găsim o cale de eliberare. E vorba de acea minunată expresie biblică a "omului nou", din păcate adoptată şi total distrusă de şablonul comunist. De Crăciun mă gândesc cum să mă eliberez de omul vechi şi să încerc să găsesc omul nou.

M.A.: Pentru a evada, prin teatru, din "închisoarea vieţii" cât de important este textul pe care-l alegeţi?
A.Ş.: Foarte rar în dramaturgia contemporană se întâmplă să existe acest paradox al misterului pe care îl are, de exemplu, tragedia greacă. Altfel, scriitura contemporană nu face decât să se oprească la o singură dimensiune. Mă uit spre generaţia tânără şi-i văd că vor să aibă curaj, să spună lucrurilor pe nume, vor să facă un teatru foarte direct, angajat în social, încercând să trezească într-un fel conştiinţele împotriva nedreptăţilor... Dar nu reuşesc să satisfacă nevoia de o altă hrană.

M.A.: Dar publicul de aici şi de acum, din lumea noastră, e pregătit să primească misterul despre care vorbiţi? Precum cel din Trilogia antică?
A.Ş.: Vom afla, în 2012 o să refac Troienele, la Iaşi... Publicul întotdeauna trage în jos. Publicul este o masă de oameni manipulabilă şi întotdeauna o colectivitate este ceva periculos. Fiecare om în parte are o calitate specială şi unică, dar când ne întâlnim devenim şi ne comportăm ca o gloată. Iar când mergem la teatru şi devenim "public" suntem tot ca o gloată. Publicul e o turmă. Şi turma vrea să primească totul la nivelul cel mai jos cu putinţă. Aici este marea problemă. Pentru că publicul vrea să se distreze. A fost o zi grea la serviciu şi vrea să meargă la teatru şi să se amuze sau să plângă la o melodramă. Dar, oricum ar fi, relaţia cu scena să fie cât mai uşoară şi cât mai simplă, la nivelul cel mai primar...
Numai că noi, de partea cealaltă, dacă facem pe gustul publicului, ne distrugem ca artişti. Niciodată nu am vrut să satisfac gustul publicului. Ci dimpotrivă, am încercat să merg împotriva lui. Dar nu ca să-l îndepărtez de la teatru, ci ca să-l provoc, să simtă el vibraţia unei alte realităţi, pe care eu însumi o caut. Grotowski spunea un lucru extraordinar: "Dacă un actor urcă pe scenă doar ca să placă publicului, el face prostituţie". E calea cea mai sigură spre mediocritate şi spre moarte. Un artist trebuie totdeauna să meargă împotriva curentului. "Spectator" e cuvântul care-mi place mie, pentru că este un individ. Cred în indivizi, nu în turmă... Spectatorul poate primi vibraţia unui lucru care are adevăr.

M.A.: Ce înseamnă adevăr pe scenă?
A.Ş.: Adevărul nu este altul pe scenă sau în viaţă. Există adevăr şi minciună... În viaţă sau pe scenă e acelaşi lucru. E ceva ce nu poţi să defineşti, dar îl simţi când se întâmplă. La nivelul intuiţiei, nu al intelectului.

M.A.: Vorbeaţi de Crăciun, de Re-naştere, de Cuvânt. Cât de important este cuvântul în teatru, dat fiind că aveţi o lungă experienţă legate de non-cuvinte, însuşită la şcoala experimentelor lui Peter Brook?
A.Ş.: "La început a fost Cuvântul...", nu aşa sunt cuvintele biblice?! De la Peter Brook până acum a trecut multă apă pe Dâmboviţa şi cred că am evoluat şi eu. Pentru că în timp am început să înţeleg şi să am nu doar un respect, dar şi o mare curiozitate, legat de ce se întâmplă în spatele unui cuvânt. Cuvintele sunt de fapt masca ce ascunde ceea ce credem, ceea ce simţim... Poţi să manipulezi cuvintele, cum spune Shakespeare, dar un fin observator vede că în muzica vocii există un sens. Dacă asculţi foarte atent nu ce spune cineva, ci cum spune, acolo vei descoperi adevărul. De obicei, le spun actorilor: "Nu vă încredeţi în cuvânt! Cuvântul e mască prin care încercaţi să protejaţi ce nu vreţi să spuneţi". Eu, personal, sunt acum mult mai sensibil la cuvânt decât eram în tinereţe. Şi îmi dau seama cât de fragilă este balanţa între adevăr şi neadevăr atunci când vorbim.

M.A.: Ce-aţi descoperit despre dumneavoastră înşivă prin teatru?
A.Ş.: Cât de puţin mă cunosc pe mine însumi. Atunci când eram tânăr credeam nu numai că eu cunosc toate personajele pieselor pe care le pun în scenă, dar şi că mă cunosc pe mine, că ştiu cine sunt... Aveam o aroganţă infinită faţă de tot şi toate. Credeam că sunt buricul pământului şi că deţin cheile succesului în teatru. Acum, după mulţi ani, cred opusul.

M.A.: Şi care e relaţia între succes şi adevăr?
A.Ş.: Exact aşa l-am întrebat eu pe un prieten când eram tânăr! "Dacă ai norocul să ai succes, bucură-te de el cât poţi şi nu crede o clipă de el. Bucură-te până la limită, dar nu crede nicio secundă", aşa mi-a spus. Şi este sfatul cel mai bun pe care l-aş fi putut primi, pentru că succesul este foarte bun, în măsura în care-ţi dă încredere. Iar când eşti tânăr ai nevoie de încredere, ca să poţi să continui. Dar e singurul avantaj pe care mi l-a dat succesul: încredere în mine, o situaţie bună, pentru că am avut o carieră importantă şi am fost chemat în foarte multe locuri din lume şi în teatru, şi în operă.
Dar ca artist care vrea să evolueze n-am învăţat nimic din succes. Dacă am învăţat ceva, a fost numai din eşecuri. Nicio cronică bună, nicio laudă, nu m-a ajutat să evoluez. De câte ori am greşit sau am eşuat, am fost rănit, a durut foarte tare, dar din această fricţiune între o anumită suferinţă de a nu reuşi şi o trezire la realitate a ieşit ceva din care am învăţat, pentru că dacă am făcut o greşeală, altă dată n-am repetat-o. Am făcut alta... Succesul e nu numai iluzoriu, e chiar inutil.

M.A.: Hrăneşte orgoliul?
A.Ş.: Nemăsurat. Şi foloseşte foarte mult iubirii de sine şi vanităţii.


M.A.: Cât dăunează iubirea de sine în teatru?
A.Ş.: Noi, artiştii, avem un fel de narcisism foarte dăunător, pentru că nu ne iubim cum ar trebui. Ne iubim greşit. Dacă ne-am iubi într-un mod sănătos, atunci am vedea că, de fapt, ar trebui să nu ne irosim energiile într-o direcţie care nu ajută. Nici nouă, nici sufletului, nici celorlalţi. Ar trebui, în schimb, să avem grijă de esenţa noastră, acel ceva foarte fragil, pe care-l purtăm în noi şi nu ştim.

M.A.: De ce vă e frică atunci când începeţi să lucraţi la un spectacol?
A.Ş.: Când mă apuc de un proiect, de obicei aleg o piesă pentru că n-o înţeleg. Dar am un fel de instinct, ceva iraţional, care mă atrage spre ea. Şi tot procesul de evoluţie, toate repetiţiile sunt în speranţa ca la premieră şi eu, şi grupul care lucrează la această piesă, prin experienţa comună, să ajungem să înţelegem ceva despre viaţă, despre noi înşine, despre calitatea verticală, despre acea altă realitate... Şi teama mea în prima zi de repetiţii este că voi ajunge la premieră şi nu voi înţelege.

M.A.: Pentru cine faceţi teatru?
A.Ş.: Fac teatru pentru ideea de repetiţie. Pentru că atunci când repetăm, când încercăm să găsim, să înţelegem, să descoperim, să clarificăm ce e în piesă, să pătrundem misterul, trăim la o altă intensitate decât cea din metrou sau când trecem strada. Acest exemplu, că se poate trăi altfel, este tot ce contează. Eu pentru asta fac teatru.

M.A.: Dar spectatorul nu este exclus din asta?
A.Ş.: Noi pregătim bucătăria pentru ca invitatul să vină la masă. Şi sperăm ca masa pe care i-o vom oferi să fie la nivelul experienţei pe care am avut-o noi în bucătărie.

Regizorul care a cucerit lumea
Numele: Andrei Şerban
Data şi locul naşterii: 21 iunie 1943, Bucureşti
Studiile şi cariera:
A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti în 1968.
A montat câteva spectacole de mare succes chiar în timpul facultăţii, printre care celebrul Iulius Cezar, pe scena de la Teatrul Bulandra.
În 1969, a primit o bursă la New York, la Teatrul "La MaMa" şi a rămas în America.
A urmat o carieră internaţională remarcabilă, cu spectacole montate pe toate marile scene ale lumii, printre care Lincoln Center, Metropolitan Opera, Covent Garden, Comedia Franceză.
Între 1990 şi 1993 a fost directorul Teatrului Naţional din Bucureşti şi a pus în scenă celebra Trilogie antică, spectacol considerat cel mai bun al ultimelor două decenii în România.
Este profesor la Columbia University School of Arts.
În 2006, i-a apărut la Editura Polirom cartea O biografie.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer