Pentru prima dată în viaţă, la sfârşitul anului precedent, am întâmpinat viitorul cu o listuţă de lucruri concrete pe care să le fac în cursul anului ce stătea să vină, ca să nu mă pot abate de la planuri. Culmea este că ideea chiar a prins; tot ce mi-am dorit s-a-nfăptuit, chiar aşa cum am gândit-o: am publicat o carte tehnică pe care o ţineam în sertar de cinci-şase ani, nesperând că va apuca să vadă vreodată lumina; am îndrăznit să deschid un blog care, într-un cadru restrâns, pe Facebook, a avut un oarecare succes, am călătorit în ţări pe care nu le văzusem, am stat mult mai mult la taclale cu prietenii şi amicii, am recuperat din paşii înapoi făcuţi la slujbă în 2010 şi am citit mai mult decât în anul trecut, deşi nu suficient de mult (după gusturile mele).
Deşi m-am bucurat să-mi ţin noua carte de autor în braţe, cea mai mare bucurie mi-au adus-o articolaşele de pe blog, chiar aşa nătânge şi neterminate cum îmi par ele deseori. Iar bucuria îmi este justificată de îndrăzneala de a le scrie, de subiecte şi de faptul că ele îmi oferă posibilitatea să spun ce gândesc, punându-mă în contact cu lumea. Probabil că, atunci când le public pe blog, simţul ridicolului îmi este puţin amorţit, dar unde duce şi prea marea prudenţă?!
Cel mai mult, mi-a plăcut că lumea mi s-a arătat într-o altă faţă decât cea pe care i-o ştiam. Să fi îmbătrânit eu şi să-mi fi scăzut pretenţiile de la mine şi de la alţii?! Să fi devenit lumea mai bună?! Greu de spus, cert e că cel mai important lucru pe care l-am dobândit anul acesta a fost seninătatea interioară perpetuată alături de încrederea că rolul nostru în a ne determina viaţa nu este deloc neglijabil, dacă reuşim să ne convingem de asta.
Cu alte cuvinte, în anul care tocmai trece am plantat nişte seminţe, iar cu ele s-a-ntâmplat după pilda Semănătorului. Cele pe care le-am văzut crescând m-au umplut de bucurie, iar celor pe care le-am văzut uscându-se le-am urat de bine la întoarcerea în lumea fără întoarcere, consolându-mă că lumea ideilor e mare şi nu toate ideile capătă o şansă.
Şi a fost un an de zile, şi a fost un an de nopţi. Iar când nu am mers alături de noii mei amici virtuali de pe Facebook, am petrecut în compania unor oameni pe care mi-ar fi plăcut să-i cunosc, dacă nu ar fi urcaţi pe piedestalul pe care stau, de obicei, autorii (şi dacă unii n-ar fi devenit poveste între timp). Altfel spus, am epuizat câteva zeci bune de titluri (68) şi am descoperit câţiva autori despre care nu auzisem, ori pe care n-avusesem timp să-i citesc până acum. N-am fost discriminatorie în alegere, trecând de la un gen la altul cu neştiinţa neofitului. Aşa l-am descoperit pe Makine, despre care n-aveam habar şi căruia i-am epuizat tot ce s-a tradus la noi până acum. Dar aşa am ajuns de-am citit şi Bohumil Hrabal, Saramago, Doris Lessing şi Teo Bobe. Într-un final de an, printr-un tur de forţă, am terminat Zen-ul lui Cărtărescu, admirabil scris, răvăşitor prin sinceritate, dureros de adevărat ca descriere a stărilor resimţite de cei care ne aflăm, ca vârstă, la începutul sfârşitului.
Facebook-ul a fost o altă poveste care a ştiut să mă ademenească, în 2011, şi să-mi consume mai mult timp decât ar fi trebuit să-i dăruiesc. Dar şi aici am întâlnit câţiva oameni cu o gândire scăpărătoare, alţi câţiva foarte talentaţi, câţiva doar gureşi, şi mulţi prietenoşi pur şi simplu, în a căror companie îmi place să mă pierd, căci ei ştiu să dăruiască din prea plinul lor şi altora şi să fie tonici. Mai mult, câţiva dintre ei m-au onorat cu încrederea de a-i cunoaşte personal.
În 2011 am fost destul de statică, aproape că era să se aştearnă praful pe mine, de cuminte. Dar tot am apucat să încerc Atlanticul cu piciorul la ţărm lusitan, să urc pe Acropole într-o splendidă zi de decembrie în care, dacă nu m-aş fi uitat în calendar, aş fi putut jura că-i primăvară după azuriul cerului, şi vară după portocalii ce-şi scuturau fructele pe străzile Atenei, să trag o fugă, într-un suflet, până-n impresionantul centru al Zagrebului, ori să admir un Bruges care începuse să sărbătorească Crăciunul de pe la mijlocul lui noiembrie.
Evident că nu i-ar fi stricat mai multă consecvenţă anului trecut, dar nici consecvenţa nu creşte în pomi, să-ntind eu mâna după ea şi s-o culeg. N-am însă de gând să plâng după ziua de ieri, când mi-o pot construi pe cea de mâine după ideile mele de arhitectură de viaţă, dacă pot zice aşa.
Una peste alta, lumea pe care am colindat-o anul acesta a fost pe placul meu şi aştept potecile pe care voi rătăci într-o plăcută reverie în 2012. Şi da, am făcut şi pentru anul 2012 o listuţă, pe care am ţinut-o strâns în mână la miezul nopţii. Apoi am pus-o la păstrare, pentru confruntarea de la anul!
***
PS: Topurile anului 2011 şi / sau dorinţele voastre pe 2012 le aşteptăm la [email protected] (în word, cu diacritice). Unele dintre cele primite vor fi publicate pe LiterNet.