În FEBRUARIE m-am pus pe aşteptat. Şi am tot aşteptat. Aşteptarea nu părea să aibă sfârşit. Am început să aştept un milion de lucruri deodată. Am sperat că nu îmi voi pierde speranţa.
În MARTIE am fost nevoită să încep să mănânc carne din nou din cauza rezultatelor proaste la analize. Aşteptarea continua. Primăvara încă nu era acolo unde trebuie. Încă îmi lipseau multe lucruri.
În APRILIE am văzut un bărbat cu o chitară şi am scris despre el.
În MAI ceva-ceva a început să se întâmple, fără să ştiu dacă ceva bun sau ceva rău era pe drum, dar am urmat semnele indicatoare şi am lăsat lucrurile să se întâmple. Deşi nu se întâmplase încă nimic, eram conştientă de ceea ce avea să urmeze şi am fost de acord.
În IUNIE nimic nu era clar, totul persista în acea ceaţă care nu putea fi sub nici o formă şi în nici un fel împrăştiată. Totul se simţea nelalocul său.
În IULIE am citit Luni de fiere de Pascal Bruckner. Ştiu că am făcut-o târziu după criteriile unora, dar cred că l-am citit exact când am avut capacitatea să îl înţeleg.
În AUGUST am făcut 39 de ani, şi trebuie să precizez că un om face o singură dată în viaţă 39. Patruzeci face de mai multe ori, şi de foarte multe ori şaisprezece.
În SEPTEMBRIE totul a început să se simtă abraziv şi insuportabil. Lumea a început să se rostogolească. Dar am citit Feuchtgebiete de Charlotte Roche şi m-am simţit un pic mai bine. Am văzut un lac. Sau am visat un lac.
În OCTOMBRIE am căzut pe gânduri, am înţeles că multe lucruri pentru care nu aveam dovezi erau exact aşa cum mă temusem că sunt. Am adunat rămăşiţe de amintiri şi am scris Această femeie. Mi-am luat la revedere de la o bună prietenă.
În NOIEMBRIE am văzut o fantomă. Cu toate acestea mi-am cumpărat bilete la piesa lui Radu Afrim Das Ende des Regens şi nu mi-a părut rău deloc.
În DECEMBRIE m-am dus într-o dimineaţă pe câmp şi am făcut o mulţime de fotografii. Ca premiu am avut o raţă sălbatică pe care-am fotografiat-o în toate poziţiile. Stătea, era o divă. Mi-am luat un cozonac şi m-am întors acasă. Cozonacul mi-a căzut într-o baltă, dar l-am mâncat aşa ud. În aparat uitasem să pun cardul. N-am nici o fotografie.
Îmi iau la revedere fără nici cel mai mic regret de la 2011, cu cea mai mare uşurinţă, răsuflând uşurată că s-a terminat şi privind înainte, inventându-mi nenumărate vieţi alternative. De exemplu, aş vrea să fiu pisică, deşi atunci nu m-aş mai înţelege deloc cu căţeluşa mea Pixie, căci ea fugăreşte toate pisicile. Îmi asum riscul.
***
PS: Topurile anului 2011 şi / sau dorinţele voastre pe 2012 le aşteptăm la [email protected] (în word, cu diacritice). Unele dintre cele primite vor fi publicate pe LiterNet.