La doar 29 de ani, este angajată de câţiva ani la Teatrul Odeon din Bucureşti, după ce a făcut parte din trupele teatrelor din Constanţa sau Brăila. În stagiunea aceasta o puteţi vedea în Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva, Viaţa e vis, Câtă speranţă. A lucrat cu regizori importanţi din România şi are ce-i trebuie pentru a fi artist: "disponibilitate şi bucurie". Hotărâtă să nu rateze nicio întâlnire şi aspirând la "desăvârşire", Nicoleta Lefter spune că încă nu ştie cine e, că încă e "pe drum". În căutările ei permanente se lasă purtată, ca şi Nina Zarecinaia, pe care a jucat-o la Brăila, de credinţă.
Dana Ionescu: Cum a fost anul trecut pentru tine?
Nicoleta Lefter: Profesional: Am lucrat la spectacolul Viaţa e vis, cu Dragoş Galgoţiu, spectacol după piesa lui Calderon de la Barca. Am repetat în paralel la Rabbit Hole spectacolul Marianei Cămărăşan de la Teatrul Act, apoi Natură moartă cu nepot obez, la Odeon, în regia lui Eugen Făt. Am mai avut câteva filmări pentru creaţii studenţeşti şi pentru un film la care lucrează Cristi Mungiu acum, am mai pozat pentru un fotograf suedez, Cato Lein. Alături de coregrafa Andreea Novac, am început lucrul la un one-woman show despre tandreţe, după Jurnal de doliu, cartea lui Roland Barthes. De ceva timp, mă interesează foarte mult corpul, cum se transformă el în mişcare, prezenţa lui în spatiu şi în relaţie cu contextul.
D.I.: Tandreţea este o temă care te tentează?
N.L.: Suntem fiinţe vii şi, într-un fel, uităm asta. Suntem ca nişte plante, care se usucă, dacă nu sunt udate din când în când... avem nevoie de tandreţe. Nu poţi să ţii masca 24 de ore din 24, trecem pe lângă noi sau ne trăieşte viaţa, în loc să o trăim noi pe ea. În spectacolul la care lucrez acum se vorbeşte despre singurătate şi tandreţe, e acolo o frază care îmi place foarte mult: "singurătate e să nu ai cui spune: iată m-am întors sau mă întorc la cutare oră." Sper ca spectacolul să fie gata până în martie şi să-l jucăm în spaţii mici, intime, chiar şi într-un birou, căci totul e construit minimalist.
D.I.: Dar în cluburi, unde n-ai jucat niciodată?
N.L.: Mi-e foarte frică să joc în cluburi sau baruri. Iar proiectul despre care vorbim nu se potriveşte într-un spaţiu în care oamenii stau de vorbă şi beau. Şi nici nu sunt genul de artist care să pocnească din degete şi să atragă atenţia. Eu ştiu să fac oamenii să râdă la mine acasă sau la prieteni, dar nu am încercat niciodată într-un club. Însă îi apreciez pe cei care reuşesc s-o facă. Cu siguranţă că, dacă mi s-ar propune şi aş avea încredere în regizorul respectiv, nu aş refuza, nu refuz nimic, merg oriunde sunt chemată, stau, încerc şi, dacă nu merge, mă retrag, dar nu ratez nici o întâlnire în mod conştient.
D.I.: Ce-ai vrea să ţi se întâmple în 2012?
N.L.: Până acum doi ani, calculată ca o Fecioară ce sunt, îmi făceam planuri, acum mă las surprinsă. Mulţumesc în fiecare zi pentru ceea ce mi se dă. Însă am un scop, e clar, şi el mă conduce. Vreau să lucrez mai mult, să evoluez, atât ca artist, cât şi ca om.
D.I.: Ăsta e scopul sau mijlocul?
N.L.: Scopul este să devin un artist desăvârşit. Mijlocul meu e dăruirea, munca.
D.I.: Ce înseamnă "artist desăvârşit"?
N.L.: Definiţia de DEX a expresiei este: "cel care obţine efecte desăvârşite prin arta sa". Există oameni care, la 30 de ani, spun că ei ştiu cum se face, ştiu cum ar trebui să fie, ei şi-au ales şi muzica, şi filmele... şi-au format un gust, au păreri, ştiu cine sunt. Eu nu ştiu cine sunt, eu mai caut. Eu nu apăs pe buton şi îmi iese. Îmi şlefuiesc armele. Sunt încă "pe drum".
D.I.: Aşa zice şi înţelepciunea orientală, că important este drumul, nu destinaţia.
N.L.: Cred că 90% este drumul.
D.I.: Aşa înţeleaptă erai şi când ai intrat la facultate?
N.L.: Nici gând! Eram destul de ignorantă şi superficială. Acum descopăr în fiecare zi ceva, mă minunez de toţi oamenii pe care-i întâlnesc şi încerc şi teoriile lor despre viaţă. Unii ar putea spune că sunt cum bate vântul, ceea ce poate fi şi o calitate, şi un defect. Mihai Fusu, regizorul cu care am lucrat la spectacolul Pescăruşul de la Brăila, îmi spunea mereu că am o mare calitate: sunt de o naivitate incredibilă, dar uneori această calitate este considerată un defect.
D.I.: De ce ai vrut să faci teatru?
N.L.: În Galaţi, oraşul meu natal, nu prea ai ce să faci. Familia mea n-are nici o legătură cu teatrul. Când eram mai mică, eram o exhibiţionistă, veneau prietene la sora mea mai mare în vizită, eu ma dezbrăcam şi le recitam poezii. Încet-încet, o prietenă de-a mamei a zis că ar trebui să fac teatru. Nu ştiu de ce m-am apucat de teatru, în schimb ştiu de ce nu pot să nu fac teatru. În clasa a VIII-a am mers la Şcoala Populară de Artă, apoi am dat examen la Iaşi la Facultatea de Teatru, căci examenul avea loc înainte de cel de la UNATC, şi am intrat. Deşi mă gândeam să vin la Bucureşti sau la Cluj, am rămas acolo.
Am primit daruri, cum a fost de exemplu micul rol din Tinereţe fără tinereţe, în regia lui Francis Ford Coppola, şi uneori mă întreb dacă le-am meritat. Sunt tineri care-şi doresc foarte mult ceva, dar nu li se întâmplă. Asta nu înseamnă însă că nu mi-am dat toată silinţa pentru ce am făcut până acum. Ştiu de la Sergiu Tudose, profesorul meu de actorie de la Iaşi, că este o profesie care nu se poate face fără disponibilitate sau bucurie. Aşa am fost în studenţie şi aşa sunt şi acum.
D.I.: Dar există actori fără disponibilitate sau bucurie?
N.L.: Există cârcotaşi, cărora nu le convine niciodată nimic. Însă nu există actori "buni" şi actori "proşti". Nu e meritul meu când sunt bine într-un spectacol sau când mi se întâmplă lucruri minunate. Tot ce ţine de mine e să aleg să fac cu plăcere. Un actor este "prost" poate în sensul că a ratat întâlnirea (repetiţiile). Noi toţi suntem în stare să facem absolut orice, trebuie doar să ne concentrăm atenţia spre scop. Sora mea locuieşte la Florenţa de foarte multi ani, merg în fiecare an acolo. Într-o vacanţă de vară, pe vremea când eram studentă, m-am dus să lucrez acolo ca să-mi pot plăti chiria la Iaşi. Lucram: de la 09.00 dimineata la 12.00, timp în care pregăteam micul dejun şi făceam curat prin casă, am fost babysitter la nişte prieteni, am călcat rufe, am lucrat la bibliotecă, am împărţit fluturaşi pe stradă, am făcut figuraţie la reclame, doi ani am făcut naveta Iaşi - Constanţa, am fost angajată la teatrul din Constanţa când eram încă studentă. Pot să fac orice, dacă aleg să fac cu plăcere şi dacă am un scop.
D.I.: Ai suferit trecând prin toate astea?
N.L.: Nu, deloc. Poate că uneori nu-mi convenea neapărat situaţia, dar ştiam că am teatrul la care să mă întorc. Şi veneam cu altă energie. Chiar cred că fiecare dintre noi poate face orice, numai că nu-şi canalizează energia în direcţia respectivă.
D.I.: Dar energiile tale cum se simt la Bucureşti, unde eşti de aproape patru ani?
N.L.: La început, mi-a fost foarte greu. Jucam foarte puţin şi nu ştiam pe nimeni. Am venit prin transfer de la teatrul din Brăila. Primele repetiţii în Teatrul Odeon au fost la spectacolul Spovedanie la Tanacu, în regia lui Andrei Şerban.
D.I.: Cum îţi pare teatrul, aşa cum se practică el azi la Bucureşti? Ce-i lipseşte?
N.L.: E divers şi ai de unde să alegi. Dar îi lipseşte, de exemplu, seriozitatea ungurilor de la teatrul din Cluj. După ce-i vezi pe ei jucând, realizezi că se poate şi altfel. Dar sunt spectacole bune şi în Bucureşti şi actori de la care poţi să înveţi.
Şi, dacă tot mă întrebi, aş vrea să se monteze mai multă dramaturgie clasică, reinventată cu mijloace contemporane.
D.I.: Ştiu că pentru parcursul tău au contat enorm câteva spectacole, primul fiind, poate, Deşteptarea primăverii de la Brăila.
N.I.: A fost o etapă foarte importantă. Victor Ioan Frunză este un regizor extrem de subtil şi rafinat, cu un mare respect pentru actor. Oricând aş mai lucra cu el.
D.I.: Dacă tot a venit vorba, Andrei Şerban cum e?
N.L.: După workshop-ul de astă vară de la Ipoteşti, l-am descoperit pe Andrei Şerban cum n-aş putea-o face la repetiţii într-un teatru. A fost o curăţare de clişee, de metode, de tehnici, de preconcepţii, o reîmprospătare de care orice artist are nevoie. Cred că toţi actorii ar trebui să meargă la astfel de workshop-uri din când în când.
D.I.: Dar Radu Afrim?
N.L.: Joc acum în spectacolul pe care-l montează la Teatru Odeon, care va fi gata la jumătatea lui februarie. Pentru mine, el, ca regizor, este mereu o gură de aer proaspăt. Vine, te răstoarnă, te izbeşte cu capul de toţi pereţii, dar iese bine. E dur, cere mult, te provoacă şi aşteaptă, la rândul lui, să fie provocat. Am nevoie o dată la doi ani să lucrez cu Radu Afrim. E foarte occidental, de calibrul lui Castellucci sau Ostermeier, Pipo del Bono, D. Papoioannou. Mi-ar plăcea să-şi facă o trupă particulară şi să fiu şi eu în ea.
D.I.: Crezi în modele care ne influenţează inconştient şi subconştient?
N.L.: Nu am avut nicicând un model. Dar prin mine mişcă, inconştient, forţe, idei, gesturi de la oamenii cu care interacţionez. Dar nu mi-am spus niciodată că aş vrea să fiu ca artistul X, pentru că ştiu că n-am cum să fiu niciodată. Pot, eventual, să încerc să înţeleg cum face şi ce face şi să mai pun în rucsacul meu. Îmi plac foarte mulţi actori - ruşi, asiatici, români, suedezi... Eu vreau să fiu eu şi am încredere în Dumnezeu, în natura, în celulele mele, în prietenii mei, mă construiesc zilnic şi sunt ceea ce sunt. Nu vreau să imit pe nimeni sau să trăiesc viaţa altuia.
D.I.: Cât de departe sau de aproape este Nicoleta Lefter de Nina Zarecinaia?
N.L.: Din păcate, deşi am lucrat cu toate forţele mele, spectacolul de la Brăila n-a fost un succes şi s-a jucat de foarte puţine ori. Acum aş vrea să joc Maşa, dar Zarecinaia este aproape de mine cumva, ce ne apropie este că amândouă ne-am găsit Credinţa. Am văzut de curând Serpico, cu Al Pacino. E acolo o replică ce spune că "faima e cel mai ruşinos şi mai mare păcat." De ce? Pentru că Dumnezeu ştie cine eşti. Aşa că, deşi joc la Odeon şi am "succes" (nu-mi place cuvântul ăsta), sunt un nimeni, un peştişor într-un ocean imens. Toţi suntem aşa.