Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Sunt doar un chiriaş, compozitorul e proprietarul


Ana-Maria Onisei, un interviu cu Christian Badea

20.01.2012
Adevărul literar şi artistic, decembrie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dirijorul român Christian Badea, stabilit la New York, unul dintre elevii lui Leonard Bernstein, spune că a fost întotdeauna foarte atent să înţeleagă ce vrea să spună partitura.

Christian Badea vorbeşte fără emfază, într-o pereche de blugi şi-o scurtă din piele care nu aduc cu nimic din seriozitatea fracului unui concert. A părăsit România în 1974, cu o bursă Enescu, şi s-a stabilit la New York. A fost dirijor invitat al Metropolitan Opera timp de zece ani, unde a dirijat peste 160 de spectacole.

Trăsăturile jucăuşe şi părul tuns scurt, parcă apretat, îi dau un aer tineresc, fără să-i reducă din seriozitate. De mai bine de cinci ani, face drumuri între scenele lumii şi România, unde susţine concerte şi masterclassuri (cursuri de perfecţionare interactive, pentru artişti). S-a întors în ţară la începutul lui septembrie, ca să deschidă Festivalul George Enescu, şi a concertat, cel mai recent, pe 8 decembrie 2011, la Ateneu, când a dirijat orchestra Filarmonicii.

Sub comunism, a studiat la Conservatorul din Bucureşti cu discipoli ai lui Enescu şi ai lui David Oistrakh. Astăzi, revine în România pentru că vrea să dea înapoi ce-a primit cum îi place să spună, fără sentimentalisme. "Ajungi la un moment dat la o vârstă, la o experienţă şi la o anumită notorietate. Şi îţi dai seama că trebuie făcută o treabă. Şi asta e treaba: să ajut."

Ana-Maria Onisei: Aţi părăsit România în anii '70 şi v-aţi stabilit în SUA. La ce vă gândiţi când vă întoarceţi în ţară?
Christian Badea: Când am venit prima dată, în 2006, după 32 de ani de absenţă, aveam un sentiment  special. Nu ştiam la ce să mă aştept... Acum, când ajung în România, ştiu că sunt multe de făcut şi n-am destul timp.

A.M.O.: Vă mai amintiţi cum era atmosfera la Conservator, la Bucureşti? Să studiezi vioara în perioada comunistă nu era tocmai cel mai la îndemână lucru.
C.B.: Bună întrebare. E adevărat: nu se găseau lapte, carne, dar se făcea foarte bine muzică! Am avut nişte profesori extraordinari. Primul meu profesor - am început să fac muzică de cameră la 12 ani - fusese unul dintre elevii lui Enescu. Profesorul meu de vioară, Ştefan Gheorghiu, studiase cu David Oistrakh. Când am ajuns la New York, la Juilliard School, am fost avertizat că e o şcoală foarte competitivă, că procentajul de acceptare e de vreo 4-5%, şi-am zis: Da, bine, dar să vedeţi ce competiţie era la noi la şcoala de muzică! Se cânta un repertoriu foarte greu, se studia ore întregi. O dată la doi ani, mai auzeai de la un profesor: Ai făcut bine! Era o atmosferă exigentă. La Conservatorul din Bucureşti, erau cinci locuri la vioară şi o sută de candidaţi...

A.M.O.: Totuşi, când aţi ajuns la Juilliard School n-a trebuit să luptaţi ca să demonstraţi că sunteţi bun, să vă impuneţi? Nu eraţi decât un român în America.
C.B.: Am plecat cu ideea că acolo, întotdeauna, ei sunt mai buni. Aveam un sentiment de modestie, de inferioritate, chiar de jenă. Până când mi-am dat seama că mă tratau de la egal la egal, cum mi s-a întâmplat cu Leonard Bernstein.

A.M.O.: Veneaţi de la Bruxelles, unde aţi absolvit Conservatorul Regal la clasa de dirijorat, după ce aţi plecat din România cu o bursă Enescu, pentru a studia vioara.
C.B.: Mi-am plătit singur drumul de la Bruxelles până la New York. Înainte de audiţia de la Juilliard School, am fost la decanat şi-am întrebat: Câţi candidaţi sunt? 45, mi s-a răspuns. Şi locuri? Unul. Ce era să fac? Am decis să dau audiţia, dacă tot venisem până acolo. Vorbeam o amestecătură de italiană şi engleză. Decanul vorbea o engleză cu un accent texan, foarte greu de înţeles. Mi-a zis, imediat după audiţie: Neapărat să vii aici! Da, am răspuns, dar nu am niciun ban. Şi m-au ajutat nu numai cu taxa de înscriere, care era piperată, dar şi cu banii pentru trai. Mi-au dat o bursă completă, ceea ce, am înţeles mai târziu, nu prea se întâmpla. Aveam un paşaport de student român şi nu puteam să lucrez, fiindcă dacă mă prindeau, mă deportau în România, nu la Bruxelles. (râde)

A.M.O.: Aţi avut emoţii când aţi debutat ca dirijor?
C.B.: Am avut emoţii doar ca solist, când cântam la vioară. Ca dirijor n-am avut niciodată trac. M-am gândit: Înseamnă că asta trebuia, de fapt, să fac.

A.M.O.: Nici când aţi dirijat Antoniu şi Cleopatra la Festivalul din Spoleto în Italia? Aţi colaborat cu compozitorului operei, Samuel Barber.
C.B.: A fost un moment foarte important pentru mine. Imaginaţi-vă ce sentiment ar avea un muzician dacă Verdi, Mahler sau Beethoven ar fi în sală! Întotdeauna am fost foarte atent să înţeleg ce vrea să spună partitura. De multe ori, interpreţii sau dirijorii îşi spun: Partitura e un fel de pânză a pictorului, pe care eu îmi pictez personalitatea. Dar nu e aşa. De fapt, ca dirijori, noi dăm doar o anumită lumină, care are de-a face cu personalitatea noastră. Însă, dirijorul e doar un chiriaş. Compozitorul este proprietarul. Încerci să descifrezi o partitură şi toate mesajele care sunt acolo. Şi, de abia după vreo 20 de ani, îţi dai seama cât de puţin ai ştiut atunci la început, cât ai învăţat, şi cât de mult te-ai apropiat de esenţă. E ca în filozofia Zen, când discipolul îşi întreabă maestrul: Când o să ajung? Şi maestrul spune: Când o să ajungi, o să ştii!

A.M.O.: Aţi studiat cu Herbert von Karajan şi cu Leonard Bernstein. Ce v-a transmis fiecare?
C.B.: Von Karajan era un om al cuvintelor puţine. Nu stătea să-ţi spună cum să baţi măsura de 4 / 4. Dar ce-a spus, n-o să uit niciodată. Bernstein era cel mai bun profesor din lume. Avea talent de pedagog şi generozitate. Nu venea şi spunea: Eu sunt Bernstein, voi sunteţi mici şi proşti! Avea o metodă socratică. Punea întrebări, dialoga... Te duceai acasă şi dialogul continua în cap. Îţi găseai singur răspunsul, ceea ce e foarte important. Nimeni nu are nevoie de o copie, oricât de bună, a lui Bernstein, von Karajan, Giulini sau a oricărui alt mare dirijor.

A.M.O.: Din tot ce aţi învăţat despre dirijat, ce aţi alege să împărtăşiţi publicului?
C.B.: O indicaţie a marelui compozitor şi dirijor Richard Strauss: Să nu te uiţi niciodată încurajator la instrumentele de alamă. (râde) Dirijam la Viena Otello, de Verdi. Orchestra excepţională, solişti foarte buni. Spectacolul decurgea frumos. Eram relaxat, nu se putea întâmpla nimic rău. La un moment dat, urma un pasaj cu nişte corni care trebuiau să cânte un forte. M-am uitat spre ei şi-am făcut un gest amplu, entuziast, zâmbind. Ei mi-au răspuns cu un val de sunet care a acoperit toate celelalte instrumente. Şi atunci, parcă am auzit vocea lui Strauss: Măi prostule, ţi-am zis să nu te uiţi încurajator la alămuri! 

Românii sunt un fel de Roşia Montană a talentului muzical

A.M.O.: Astăzi aveţi dirijori contemporani pentru care să mergeţi la concerte, să fiţi în sală ca parte din public?
C.B.: Din ce în ce mai puţini. Am respect pentru muzicieni ca Daniele Gatti, care e un dirijor bun. Pentru Haitink (n.r. - Bernard Haitink), care are abordări aparent simple, dar în acelaşi timp mature şi foarte bine gândite. Dar, din păcate, astăzi, din ce în ce mai puţini dirijori au o anumită profunzime a interpretării. Mă deranjează că s-au pierdut multe şi din caracteristicile personale ale orchestrelor şi chiar ale şcolilor. Nu prea se mai poate vorbi, de exemplu, despre o şcoală franceză, sau despre o şcoala italiană, nici în dirijorat, nici în interpretarea orchestrelor.

A.M.O.: Se întâmplă acelaşi lucru şi cu orchestrele româneşti?
C.B.: Când am făcut primul masterclass de dirijorat în România, în 2008, la Conservatorul din Bucureşti, repetam Şostakovici, Simfonia a X-a. La un moment dat, le-am cerut instrumentiştilor un anumit sunet. După câteva încercări, a ieşit un sunet impresionant care ne-a emoţionat şi chiar ne-a speriat, şi pe mine, şi pe ei. Era un sunet pe care ei nu ştiau că-l pot obţine. Eu ştiam că el există. Am o teorie - mitologic, teritoriul unde se află România e cel unde s-a născut muzica, e teritoriul lui Orfeu. Avem aici o muzică populară - vorbesc de cea adevărată - care vine din negura timpurilor şi dintr-un ADN specific. Sunetul acela despre care vorbesc e ca un filon genetic preţios. Ca într-o mină de aur, printre toate pietrele pe care le vezi, apare ceva sclipind. Şi ştii că e semnul filonului de diamante sau de aur. În cazul nostru, este sunetul şi predispoziţia de a face muzică cu sufletul - puţini au această capacitate pe care o avem noi, românii.

A.M.O.: Cum se poate obţine acest sunet despre care vorbiţi?
C.B.: Nu iese tot timpul, trebuie lucrat. Trebuie să avem încredere, trebuie să muncim foarte serios şi din când în când să fim încurajaţi, însă există un potenţial enorm. Există filonul, dar trebuie săpat, trebuie şlefuit. E un fel de Roşia Montană a talentului muzical. Şi ce facem? Vindem această Roşie Montană, ca şi pe cea adevărată, în afară. Facem educaţie muzicală tinerilor, îi trimitem peste hotare, pierdem banii pe care i-am cheltuit pe educaţia lor. Iar străinii ne zic: Mersi că ne-aţi trimis toate talentele astea... Sunt foarte mulţi români, extrem de apreciaţi pe toate meleagurile artistice internaţionale - instrumentişti, cântăreţi, profesori. Un exemplu - aproape jumătate din concertmaeştrii orchestrelor din Europa sunt români. E timpul ca această bogăţie de talent să fie valorificată şi apreciată şi în ţara de origine!

A.M.O.: Sunteţi unul dintre românii care au plecat şi-au au făcut o carieră internaţională. Reveniţi, însă, din ce în ce mai des în România. De ce?
C.B.: Nimeni nu are obligaţia să se întoarcă şi să lucreze aici 365 de zile pe an... Nu se poate, mai ales când ai o carieră internaţională importantă. Eu, de exemplu, n-aş putea sta aici un an întreg. Dar e important să contribui, să lucrezi şi în România. Nu e o utopie. E ce se poate face de mâine. Am convingerea că în momentul când românii care şi-au făcut o carieră în străinătate, împreună cu cei mai talentaţi muzicieni de aici, mai ales cei din generaţia tânără, vor contribui la refacerea tradiţiei muzicale româneşti, muzica va fi percepută ca fiind benefică pentru economie şi societate. Cultura, mai ales muzica, este cel mai bun ambasador al ţării şi poate fi chiar o investiţie profitabilă atunci când creezi ceva de genul lui Lincoln Center din New York,  care îţi aduce turişti din afară. Festivalul Enescu, fie şi în Sala Palatului, tot a atras turişti străini.

A.M.O.: Asta e ce iubiţi cel mai mult la România, potenţialul ei?
C.B.: Haideţi să nu fim senti­men­talişti. Ajungi la un moment dat la o vârstă, la o experienţă şi la o anumită  notorietate. Îţi dai seama că trebuie făcută o treabă. Şi asta e treaba: Să dau înapoi ce-am primit, să ajut. Un lucru care mi se pare firesc. Şi ceilalţi colegi fac asta. Nu ne batem cu pumnul în piept. Însă, ca muzicieni, vrem să reînnoim o tradiţie, nu să ne luptăm cu morile de vânt, cu birocraţia. Cu un cadru instituţional care e blocat, regresiv şi negativ. Vrem ca, atunci când ne întoarcem şi atât cât stăm aici, să facem o treabă aşa cum ştim noi că trebuie făcută.

A colaborat cu Bernstein şi YoYo Ma

Numele: Christian Badea
Locul naşterii: Bucureşti
Studiile şi cariera:
 A studiat vioara la Conservatorul de Muzică de la Bucureşti şi a absolvit, mai târziu, cursurile de dirijorat ale Conservatorului Regal de la Bruxelles. Curs de perfecţionare la Mozarteum în Salzburg cu Herbert von Karajan
 A primit o bursă la prestigioasa Juilliard School din New York, unde l-a avut ca mentor pe celebrul Leonard Bernstein
 Cariera de dirijor a lui Christian Badea, care se împarte între muzică simfonică şi operă, cuprinde colaborări de prestigiu în cele mai importante săli de concerte şi teatre de operă din Europa, America de Nord, Asia şi Australia
 Premiul Grammy pentru opera Antoniu şi Cleopatra de Samuel Barber, în 1985
 Printre artiştii cu care a colaborat se numără: Mstislav Rostropovich, Henryk Szeryng, YoYo Ma, Mitsuko Uchida şi mulţi alţii , cântăreţi ca Renee Fleming,  Placido Domingo, Bryn Terfel sau regizori precum Stefan Herheim, Bruce Beresford, Liviu Ciulei şi Werner Herzog
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer