Nu mai pot! Urgenţa muncii pentru democraţie

Aş fi vrut, deprimat cronic, socio-depresiv reflex, izolat, rupt, să scriu despre artă, expoziţii, din Bucureşti sau Paris (Fluxus sau Arhivele Walter Benjamin). Să caut resturile umanului viu, reactiv, creator (reactor!), în artă, prin muzee, în speranţa că "sămînţa nu moare niciodată".
 
Aş fi vrut, de pildă, să scriu despre simultaneitatea dintre deprimarea filosofiei şi voioşia artei, de ce sînt necesare şi inevitabile ambele şi în tandem.
 
Dar cînd, la capătul unei suite scurte, aproape halucinante, de evenimente, ca o secvenţă de film, de o mecanică aproape onirică, absolut imprevizibilă, ca o răsucire de gît, vineri (13 ianuarie 2012) seara, au putut fi văzuţi români ieşind în stradă şi protestînd, escaladînd recuperator, deocamdată doar la nivel de verbalizare-conştientizare împreună, de fapt manifestînd pentru drepturile lor şi exprimînd, marcînd atingerea şi depăşirea unei limite, totul trebuie lăsat deoparte şi abordat direct, imediat, la cald, de urgenţă, oricît de modest, dar cu speranţă şi deschidere.
 
Căci, să ne recunoaştem candoarea şi suferinţa, privarea, această ieşire în stradă, această demonstraţie este în sine şi ca atare un eveniment.
 
Niciun model străin, niciun "Occupy", nicio "Indignados" nu au reuşit să scoată, mimetic, viral, contaminant, români în stradă. Modelele, contaminarea, alterglobalizarea nu funcţionează, la noi, profund, rămîn simple fenomene culturale, simple semne mediatice. Dar undeva, marginal, periferic, pesemne că se depun, creează aşteptare şi obişnuinţă. Cu toată comunicarea în care sînt scăldaţi şi bălăciţi, românii (şi iată o caracteristică, fie şi "negativă", care ne mai poate face să vorbim de o identitate colectivă), românii adică noi, împreună, continuăm să ne purtăm izolat, marginal, ultim, prin recursuri de "ceasul al doisprezecelea", "revoluţionar"-disperate: nu reacţionăm, nu ne răsculăm (atît cît o facem) decît din raţiuni proprii, la nevoie, nu din conştiinţă.
 
Sărim direct la soluţii de ultim recurs, fără să fi parcurs, "raţional", şirul şi arsenalul de posibilităţi, permiţînd să ni se facă rău, lăsînd să fim deposedaţi, atacaţi, hărţuiţi. Ca şi cum nu ar fi vorba de noi înşine, ci, tocmai, de nişte străini sau chiar duşmani ai noştri. Şi tocmai de aceea ca alţii şi prin alţii ne recuperăm pe noi înşine, redevenind "noi înşine".
 
Nimic nu pare a putea fi, la noi - în sens politic -, provocat sau construit. Reacţia noastră este în continuare una organică şi, structural, întîrziată, depinzînd de evoluţii şi acumulări lente şi lungi, şi de momente imprevizibile, care nici măcar nu pot fi considerate ocazii.
 
Reacţionăm întotdeauna mult după, mult prea tîrziu, in extremis, deci extrem. Iar reacţia noastră poate condensa întreaga suită neefectuată de acţiuni. Istorie trăită spasmodic, concentrat, în salturi de recuperare de sine.
 
Iar această anduranţă şi aparentă "adormire", "suportanţă" a românilor, de ieri şi de azi, poate funcţiona şi ca o viclenie, îi poate trage pe unii politicieni (conducători), fals şireţi, pe sfoară, lipsa noastră de feedback democratic, politic, îi poate induce, fatal, în eroare: aşa s-a întîmplat, acum, cu Traian Băsescu, care nu ştiu dacă înţelege ce i s-a întîmplat, ce i se întîmplă, ce i se va întîmpla, probabil.
 
Şi escaladarea, explozia, recuperarea se fac auzite: de la protestul provocat de demiterea doctorului Arafat s-a ajuns rapid (numai amînarea, întîrzierea produc asemenea viteze) nu doar la "Jos Băsescu!", cu varianta mult mai plastic-folclorică "Ieşi afară, javră ordinară!", care întoarce (traduce, redă, exprimă, dă înapoi) în cuvinte, cum ar spune Arghezi, sub formă de insultă, de jignire, continua, intolerabila hărţuire politică a populaţiei, ci, pe puncte, explicit politic, la "Anticipate, nu comasate!" (alegeri).
 
În stradă, scriind "Băsescu = Ceauşescu", românii îşi recreează starea, post-limita revoluţionară, singura, din cîte se pare, aducătoare, pe aici, de acţiune. Se repun, colectiv, în starea de necesitate, de revoltă.
 
"Nu mai pot!", "Nu mai suport!", "Nu se mai poate!" De ce întotdeauna trebuie să nu mai putem ca să putem? De ce numai acumularea, care poate înteţi pofta de sînge a conducătorilor, poate duce la răscoală? De ce doar răscoală, şi nu acţiune?
 
Cum se văd pe ei înşişi românii, în ce ne recunoaştem atunci cînd ajungem, extraordinar, să strigăm "Arafat, un român adevărat"? Ce-o fi în capul nostru?
 
Avem nevoie de exemple, de modele, chiar dacă nu pentru a le urma efectiv, ci pentru a avea ce admira şi cu ce ne mîndri, printr-un fel de transfer şi de delegare morală care ar putea fi considerate leneşe, demisionare, cînd de fapt poate că sînt doar oneste.
 
Strîns şi aspru judecînd însă, cred că se poate raţiona astfel: faptul că oamenii nu ies în stradă mai des, natural, la timp, nu după, cînd e prea tîrziu şi există motivaţie şi alibiuri pentru a se recupera, a-formal, tot ce s-a pierdut (care însă pierdut rămîne, ca viaţă trăită jalnic, la limită), dincolo de faptul că acum a fost vorba de sănătate, reprezintă un test negativ, dar nu pentru popor, ci pentru ceea ce ne iluzionăm, narcisic, să numim elite, un test negativ al faptului că nu există, sau sînt extrem de rare, cauzele incarnate de oameni, personalizate. Nu atît de lideri, aşa cum s-ar putea crede, e vorba, cît de profesionişti, de experţi angajaţi, de "tehnocraţi" capabili nu doar să-şi dea cu părerea, să evalueze, să analizeze, să ştie, ci să creeze, să construiască, să facă. Dacă lumea nu iese este pentru că nu are valori nu obiective, ci incarnate în care să creadă, pe care să le admire, pe care să se bazeze, care să le descarce, să le răscumpere, moral-simbolic, mizeria crescîndă a vieţii, puţinătatea existenţială, "asceza" provocată. Oamenii vor să se preţuiască obiectiv, dar viu, incarnat. În alţii.
 
Şi tocmai aici e problema. Ca să nu ajungem mereu în aceeaşi situaţie de a nu mai putea, trebuie să ieşim în stradă mai des, să rămînem, simbolic, în stradă, adică să muncim democratic, să muncim pentru democraţie, să învăţăm, în sfîrşit, că politica e doar economie politică, şi că în democraţie trebuie cu toţii să fim experţi, tehnocraţi creatori, "tehnocreatori", adică cetăţeni. Cetăţenia e o condiţie activă, meseria cea mai comună prin care trebuie să ne producem nici mai mult, nici mai puţin decît înseşi condiţiile de viaţă ca atare. Democraţia e condiţie de viaţă, locul vieţii, tocmai de aceea trebuie produsă, trebuie să muncim pentru ea. Numai în democraţie se poate trăi.
 
Ca să ne apărăm viaţa, trebuie să devenim cu toţii experţi în democraţie, profesionişti ai democraţiei, subiecţi democratici (nu există, în sens de admisibilitate, decît subiectivitate democratică, doar democratic există subiectivitate, pentru că subiectivitatea e inter-subiectivare), numai asta ne poate uni, numai asta trebuie să avem în comun.
 
Faptul că am răbufnit democratic în legătură cu necropoliticapitalismul (transformarea sănătăţii, a vieţii în marfă) puterii de dreapta, altfel spus că am ieşit în stradă ca să ne apărăm condiţiile de îngrijire a sănătăţii, în special serviciul de urgenţă, nu este o întîmplare. Democraţia este urgenţa şi sănătatea.
 
Erou fără voie, dar deloc întîmplător, doctorul Arafat trebuie interpretat ca simbolul legăturii dintre democraţie şi viaţă, o legătură care a fost adusă în stare de urgenţă. Cînd laşi să moară, să-ţi fie abuzată, violată, ucisă această legătură, e normal ca ea să aibă nevoie de descarcerare şi reanimare profesionistă.
 
Democraţia ţine, acum, de medicină de urgenţă. Deoarece este pretutindeni asasinată, transformată în marfă, coruptă capitalist, vîndută ca ultimă resursă.
 
Iar şi iar, după ce stoarce lumea de resurse, capitalismul ajunge la sursă, năpustindu-se asupra viaţii înseşi. A cărei unică resursă şi condiţie este democraţia.
 
Democraţia trebuie întoarsă împotriva capitalismului care s-a întors împotriva ei, trădînd-o şi vînzînd-o după ce avusese, istoric, nevoie de ea, profitînd şi abuzînd de vitalitatea ei.
 
Vrem să trăim şi să ne vedem de viaţă şi nu reacţionăm, normal, decît atunci cînd viaţa ne este pusă, politic, în pericol. Dar va trebui să începem să învăţăm că singura condiţie a vieţii este democraţia, că viaţa nu este, ca atare, posibilă decît în democraţie. Care trebuie permanent reinventată, salvată prin reinventare, prin creativitate democratică.
 
De urgenţă!  
 
Împotriva capitalismului-criză, democraţia de urgenţă.