În orice caz, televiziunii acesteia îi datorez pasiunea pentru a face film de arhitectură. În 1992, am umblat năuc să fac, şi chiar am făcut cu regizorul Nicolae Mărgineanu, filmul Arhitectura şi Puterea, după cartea mea eponimă. Filmul a avut o bună carieră internaţională, câştigând două festivaluri de specialitate (FIFAL4 în 1994 şi încă unul în Sendai, Miagyi, Japonia, pare-mi-se chiar locul unde a fost tsunami-ul din 2011). Apoi am făcut Palate regale cu Sorin Ilieşiu în 1994 şi, tot cu el, un film obscur pe nişte imagini de arhitectură pe care le filmase el nu ştiu în ce împrejurări. Şi, în 1996, 235 Times Bucharest, despre concursul internaţional de urbanism Bucureşti 2000, pentru Uniunea Arhitecţilor. Nu ştiu ce s-a mai ales de acel film, cert este că, în 2011, când am pus câţiva studenţi să îl caute la UAR, nimeni nu ştia de el nimic. Vocaţia memoriei documentelor la noi... Probabil că am vreo copie pe vreo casetă VHS pe undeva.
1992 este un an important pentru mine, pentru că am făcut filmul Arhitectura şi Puterea, am publicat prima carte de arhitectură (Arhitectura şi Puterea, Agerfilm, Bucureşti, 1992) şi prima carte adevărată de poezie (Partidul Poeţilor, PortoFranco, Galaţi, 1992). Şi am plecat la Oxford un an de zile. Am câştigat o bursă FCO / Soros de cercetare. Iniţial, era cât pe-aici să nu plec, pentru că Universitatea Oxford nu are facultate de arhitectură. Eu voiam să studiez relaţia dintre politică şi arhitectură în regimurile dictatoriale ale secolului al XX-lea, ceea ce am şi făcut pentru vreo zece ani după aceea, pornind de la România către Europa. Or, până la urmă a venit la interviuri şi un profesor de istorie contemporană de la St. Edmund College şi, la un interviu cu el, mi-a promis că îmi caută, totuşi, un advisor acolo. Şi l-a şi găsit, pe Zbynek Zeman, de la acelaşi colegiu. Aşa că în toamna lui 1992 am şi ajuns la Oxford, pare-se într-o companie selectă (Mihai Răzvan Ungureanu, Silviu Lupaşcu). A fost o experienţă de viaţă foarte interesantă în primul rând. Într-o dimineaţă m-am trezit cu totul afară din limba română. Nu ştiu cum altfel să explic. M-am trezit şi priveam limba maternă ca din afară. Am avut apoi de multe ori senzaţia asta ciudată, la trezire, că nu ştie creierul în ce limbă să demareze, în engleză sau în română. Uneori ajunsesem să şi visez că vorbesc în engleză. În fine. Practic, îmi petreceam zilele la Bodleyan Library, e una dintre cele mai mari biblioteci din lume. Îmi amintesc şi acum masa la care citeam de obicei. Am fişat sute de cărţi, am şi copiat destule, nu mă mai săturam. Informaţie!
(va urma)