Am văzut Londra pe îndelete, chiar şi acum o ştiu suficient de bine ca să nu mai am probleme de orientare, deşi arhitectural s-a schimbat destul de mult din 1992 încoace. Am fost şi la Cambridge (unde, ulterior, am tot revenit cu luni de cercetare la Martin Centre for Architectural Research şi la facultate, între 1997-1999), cred că am vizitat atunci prima dată şi Paris-ul, traversând cu ferry boat-ul la Denver/Pas de Calais (nu existau încă nici tunelul pe sub Canalul Mânecii, nici Eurostarul, abia în 2010 am văzut gara St.Pancras, de unde pleacă spre Paris). Cred că într-una din vizitele la Cambridge, după câţiva ani, am revăzut Oxford şi am avut un şoc, am revăzut casa la demisolul căreia am locuit, privind de la rădăcină o livadă de meri creţeşti şi colegiul şi apoi am fugit, practic, din oraş cu primul autocar înapoi spre Cambridge, nu mai ţin minte de ce am fost aşa de şocat de revederea locului aceluia, care mi-a plăcut foarte mult şi care m-a reformatat, cum ziceţi voi azi. Practic, m-am reapucat de învăţat la Oxford şi acolo am învăţat să fac cercetare cu adevărat. De prin primăvară am cunoscut lume şi am început să frecventez şi politehnica din Oxford, devenită, după plecarea mea, Oxford Brookes University, unde era şi şcoală de arhitectură. Era o doctorandă braziliancă, al cărei nume îmi scapă şi care a făcut o teză de doctorat pe Bulevardul Victoria Socialismului şi pe Casa Poporului şi care a fost foarte fericită să mă mulgă de informaţie, abia făcusem filmul, vizitasem Casa Poporului la pas, aveam imagini din elicopter ale zonei, eram un informator preţios. În fine, mai foloseam şi biblioteca lor.
În 1992, în acelaşi timp cu Oxfordul, depusesem acte pentru a pleca cu bursă Fulbright în SUA. Nu am reuşit de prima dată, ci de a doua oară. Pe atunci nu era încă o comisie autonomă, ca acum, ci se depuneau actele prin ambasadă, era o doamnă foarte supărată acolo care se ocupa de mine, cu care cred că am rămas în relaţii bune totuşi, deşi cu dânsa nu era niciodată clar în ce ape te scalzi. În fine. Şi am obţinut bursa, mi-a venit la Oxford hârtia, trebuia să plec în 1993 toamna. Şi tot atunci mi-a ieşit postul de asistent la concurs la Mincu, trebuia să mă întorc acasă. Dar obţinusem şi accept să rămân la doctorat la Oxford, care mi-a fost reînnoit şi pentru 1994 (dar atunci nu am mai avut finanţare, regret şi acum că nu am terminat ce-am început, cu doctorat la Oxford aş fi fost deja şi de multă vreme profesor titular la orice mare şcoală de arhitectură din lume aş fi vrut...). Zeman nu pricepea de ce nu rămân şi avea dreptate. Prioritatea mea, atunci, a fost, totuşi, să mă întorc, să dau examenul de asistent şi să plec în SUA.
Aşa am ajuns la Cincinnati, Ohio, de care mă leagă nu numai un master luat cu onoruri în 1994, ci şi o lungă carieră de întoarceri acolo pe perioade mai scurte sau mai lungi (în 1999, 2004 şi, acum, în 2012), ci şi un număr de profesori excepţionali, cu care am rămas în cele mai prieteneşti relaţii intelectuale pe care un străin le poate stabili, pesemne, cu un american. Cu profesorul John Hancock sunt şi acum în excelente relaţii de familie, am făcut concedii împreună, cu soţii cu tot, a fost în România şi a predat, i-am scos o carte aici, la Paideia (Hermeneutica radicală şi opera de arhitectură), ce mai! Apoi Jim Bradford, de la care am deprins gustul (şi înţelesul!) filosofiei în general şi a lui Heidegger şi Derrida în particular. Un mare profesor, pe care l-am întâlnit la timp pentru a-mi ranforsa intenţia de a duce până la capăt ceea ce-mi sugerase şi mentorul meu de acasă, profesorul Cezar Radu. Să fac şi filozofie, ca să fiu cu adevărat o persoană aptă nu numai să înţeleagă teoria arhitecturii şi filosofia spaţiului, ci şi să aducă, poate, contribuţii proprii în aceste domenii. Cert este că le-am urmat sfatul şi am obţinut un al doilea doctorat, cel în filosofia culturii, în 2002. Pe primul l-am obţinut în 1998, în arhitectură, cu o versiune rescrisă în română şi refăcută a tezei de master de la Cincinnati.
(va urma)