Autobiografie (III)

În 2007, am primit de la Center for Traditionalist Orthodox Studies din Etna California şi un titlu de licenţiat Honoris causa în teologie ortodoxă. Da, pot sluji la altar la bisericile ortodoxe din SUA! Noroc că n-am voce. Asta după concursul cu catedrala ortodoxă, pe care l-am câştigat în 2002, şi după cartea Spaţiul sacru, care a apărut întâi la Cluj, la Ed.Dacia, în 2000, apoi la ei, la editura centrului de cercetări despre care vorbesc.

Bun. Şi m-am întors fain-frumos din SUA cu un titlu de MSArch (echivalentul american al studiilor de şcoală doctorală de la noi, de acum, în sensul că nu aş mai avea decât de depus o teză pentru a primi un titlu doctoral în SUA. L-am reînceput în România cu profesorul Gh. Curinschi-Vorona, care, însă, s-a prăpădit curând şi a trebuit să reiau studiile cu doamna prof. Sanda Voiculescu. În 1995 am fost primit şi la Colegiul Noua Europă, al domnului Pleşu. Iarăşi, promoţie bună, cu MR. Ungureanu, din nou, dar şi cu Teodor Baconsky, Caius Dobrescu, Vlad Alexandrescu şi alţii, zece suflete de toţi. Acolo l-am cunoscut pe părintele Andrei Scrima, pe HR Patapievici şi, în timp, cam pe toţi cei care contează în cultura românească de azi, fie că au fost la NEC, fie că frecventau NEC ca oaspeţi. Eu am fost asociat cu NEC-ul în 1995-6 şi între 1997-2000. În 1999, la sugestia doamnei prof.dr. Anca Brătuleanu, am avut parte iarăşi de o experienţă intensivă de citit filosofia artei, la o şcoală de vară Getty, la Rochester, NY. Foarte interesantă experienţa, după care, tot în acea vară, am mai stat două luni la Cincinnati, în biblioteca de-acum noului sediu al colegiului DAAP, proiectat de Peter Eisenman. Am citit, iarăşi, filozofie post-structuralistă, deconstructivism, dar şi post-colonialism, feminist and queer studies... Asta e. Să fie la ei, acolo. Chiar este.

În 2000, am fost şase luni la Collegium Budapest Institute for Advanced Studies. Aveam deja 35 ani, chiar discutam acolo cu Simona, soţia mea, că mă simţeam ca şi când aş fi (fost) în apogeul vieţii mele. Eram încă tânăr, dar eram şi destul de citit. Scriam al doilea doctorat şi, pe lângă el, am mai scris două cărţi (Spaţiul sacru şi O nouă estetică a reconstrucţiei). Eram inspirat. Ţineam două sau trei rubrici săptămânale, în Dilema şi în Contemporanul, oricum. Ce mai! Mă simţeam foarte bine în pielea mea şi, pentru prima dată, aveam şi suficienţi bani ca să nu ne refuzăm nimic. Am făcut cu Simona atunci şi o călătorie la Praga de aniversarea celor zece ani de căsătorie în care, în afara situaţiilor umilitoare de la graniţa slovacă şi cehă, respectiv, la întoarcere, slovacă şi maghiară, unde eram priviţi ca nişte infractori, în rest totul a fost absolut minunat. Dimineaţa la 7,30 deschideam Collegium şi seara, pe la 9,30, eu îl închideam. Aveam un birou minunat, chiar vizavi de bazilica Sf. Ştefan, uneori plecam în lungi plimbări la picior prin Buda, sau coboram în oraşul nou. Acolo l-am cunoscut şi m-am împrietenit cu academicianul Al.Zub, de la Iaşi, mereu regret că nu am ţinut legătura ceva mai strâns cu domnia sa.

A fost un timp bun acela. Poate minus ziua de 25 martie, când mă cam luase frica de la defilările cu torţe ale naţionaliştilor prin Buda, chiar pe lângă blocul unde locuiam în gazdă (acum şi-au făcut clădire nouă de cazare cei de la Collegium, nimic nu mai e chiar ce a fost). Mi-au publicat şi o carte în engleză (Place and placelessness: Reinventing post-totalitarian environments, Budapest: Collegium Press, 2002).

Apoi a fost concursul din 2002, pentru catedrala patriarhală Sf. Andrei (nu s-a numit atunci a Mântuirii Neamului!), pe care l-am câştigat cu mai tinerii mei colegi de la Mincu. Până în 2003, se alesese deja praful de tot, au mutat amplasamentul în Parcul Carol. Când am văzut proiectul imobiliar Esplanada, am înţeles de ce Adrian Năstase, montat de câţiva miniştri şi de preşedintele de pe atunci al OAR Bucureşti, era aşa de pornit împotriva proiectului... În fine, nici Esplanada nu s-a făcut, iar catedrala s-a mai plimbat cu targa prin oraş până să înceapă, după un alt proiect decât cel câştigător, în 2010, pe amplasamentul de acum. Ducă-se!

Am publicat peste douăzeci de cărţi de specialitate, cum li se spune, deşi cred că multe sunt mai degrabă de eseuri inter- şi transdisciplinare la limita dintre diferitele domenii care m-au interesat. Am părăsit, în bună măsură, tema relaţiei dintre arhitectură şi ideologie (post)totalitară. Am lucrat vreo cincisprezece ani şi pe tema spaţiului sacru, a arhitecturii religioase contemporane şi a arhitecturii memoriei (memoriale, monumente, morminte). Am făcut un serial la TVR Cultural despre Arhitectura ortodoxă în România în secolul al XX-lea, poate cel mai necunoscut, culmea! dintre toate cele douăzeci , ba nu, şaptesprezece (după Edictul de la Milano) prin care a trecut creştinismul arhitectural... Am publicat şi volume de poezie, dar profesiunea mea a împins de la bun început receptarea poeziei pe care am scris-o într-un con de umbră: pare neserios ca un arhitect să scrie poezie, deşi Daniel Turcea, deşi Constantin Abăluţă, deşi Aleandru Andrieş, deşi John Hejduk... În fine, asta e. Noroc că nu prea mai scriu poezie de câţiva ani. Deloc. Nu înseamnă că promit să nu mai scriu niciodată. Doar că mi se pare, deocamdată, că sunt mai interesante exerciţiile spirituale pe care le fac acum decât scrisul de literatură.

În curând o iau iar de la capăt. La Cincinnati, voi preda şi voi cerceta un semestru, iarăşi ca bursier Fulbright senior.