Către o poetică a haosmosului?

Prima întâlnire cu fractalii o datorez domnului profesor de fizică Mititelu, de la liceul "Spiru Haret" din Tulcea. Judecând după data la care se petrecea acest pas mic pentru omenire, dar mare pentru mine, domnia sa trebuie să fi aflat relativ repede - pentru epoca şi provincia în care trăiam -  de apariţia cărţii lui Mandelbrot din 1975. Iată că avem acum, mulţumită editurii Nemira, domnilor Valentin Stoica şi Florin Munteanu (coordonatorul colecţiei Ştiinţa complexităţii şi, respectiv, traducătorul cărţii citate), chiar originalul, însoţit deocamdată doar de cartea lui Alain Boutot din 1993 despre "inventarea formelor". Profesorul Mititelu ne vorbea despre calcularea lungimii reale a unui ţărm, de pildă a celui atât de fracturat al Marii Britanii. Or, e într-adevăr nevoie de o ştiinţă nouă pentru cel de la Dover, de care m-am îndepărtat cu ferryboatul spre Calais în 1993, sau pe cel al Angliei de Nord şi al Scoţiei, pe care l-am parcurs de atâtea ori în drum spre Edinburgh. Dar norii? Şi suprafaţa norilor poate fi calculată prin fractali! Complexitatea poate în sfârşit să fie cuprinsă fără aproximări, fără abstractizări ale formelor, fără reduceri la "esenţă", la forme "pure", fără iluzii de felul "less is more"; aşadar fără a sacrifica nimic din integritatea acestei complexităţi. Şi ce este cu acea ecuaţie ciudată din Orbitor - Aripa stângă, romanul d-lui Mircea Cărtărescu? Sau cum să ne imaginăm o figură geometrică cu pi laturi? Dar "haosmosul", cel cântat la noi de Magdalena Ghica?
 
Problema apare de când, prin contaminare sau prin analogie, alte domenii - de regulă humanioarele - "importă" elemente ale discursului ştiinţific pentru a construi pe aceste importuri edificii teoretice proprii. De aici, ele sunt la rândul lor vizitate de domenii pentru care teoria literară şi filosofia joacă rolul de juke-box, cum sunt necuvântătoarele arte plastice, muzica şi arhitectura. Recenta carte a lui A. Sokal a încercat să prezinte ca abuzive sau chiar total eronate asemenea transferuri: comentariile psihanalitice la numărul |-1| ale târziului Lacan, identificări abuzive ale lui Deleuze şi Guattari, ale feministei Luce Irigaray şi chiar - benigne însă - contaminări derridiene. Se înţelege din enumerarea de mai sus că în vizorul amintitei cărţi au fost teoreticienii francezi şi că, drept urmare, de jubilat a jubilat Albionul: Times Literary Supplement nu a pierdut ocazia de a comenta cu maliţiozitate subţirimea filosofiei franceze contemporane, aşa cum fusese ea "dovedită" de cartea lui Sokal. De dincolo de canal, intelectualitatea franceză, genetic de stânga, a arătat cu degetul la conservatorismul captiv în iluzia "scientistă", într-o retardată modernitate. Dimpotrivă, spuseră francezii, radicalizând teoria kuhniană, orice paradigmă ştiinţifică este nimic altceva decât un discurs vectorial, impus din jocul anumitor interese şi acceptat de comunitatea intelectuală la un moment dat; dimpotrivă, ceea ce oamenii de ştiinţă (cred că) "descoperă" nu este decât un efect de "vizibilitate" parţială a realităţii prin chiar prisma teoriei celei noi. Cu alte cuvinte, stânga teoriei critice, a studiilor culturale, crede că ştiinţa nu poate fi "plagiată", necum să mai fie şi motorul vreunei filosofii, devreme ce ea este cel mult consângeană, de nu cumva ruda săracă a teoriei, a modelului explicativ care se află la metanivel; în interiorul paradigmei nu există adevăruri, ci doar teorii coerente şi, de aceea, plauzibile. Ne folosim de ele atâta timp cât pot fi exploatabile, apoi le abandonăm, prosternaţi dinaintea noii vedete...
 
Se suprapun astfel în spaţiul cultural - fragmentare, dar nici nu îşi doresc altceva decât să fie fragmente de adevăr, devreme ce Adevărul s-a surpat odată cu modernitatea - haosul lui Yorke, catastrofele lui Thom, fractalii lui Mandelbrot, atractorii stranii ai lui Ruelle şi Takens. Create de, sau creatoare de "haos teoretic", aceste teorii migrează deja în alte zone ale discursului cultural şi artistic - de la fotografie la literatură (e deja monedă bătută metafora fluturelui din Australia care, zbătând din aripi, iscă tornade în, să zicem, deja turmentatul Quebec). A trecut mai bine de un deceniu de la apariţia cărţii lui Mandelbrot până când să prindă toate aceste teorii ştiinţifice ale postmodernităţii şi în spaţiul larg al culturii. Acum este la modă să gândeşti "slab", vattimian, să plasezi fractali pe coperta cărţilor, să elogiezi spaţii femele, să scrii interdisciplinar despre marginali imaginari şi să deconstruieşti spaţii făcând, precum Madonna, yoga în vreme ce citeşti mistică iudaică. Vine Vărsătorul, o ştim din Hair, din misticolajele new age, care se întind de la tantra pân-la mantra, precum şi din horoscoapele apelabile de la centrale digitale. Cultura populară a comodificat noile filosofii, s-a obişnuit cu revizuirile de profunzime ale epistemologiei. Aşa se explică serialele în care se citează şi de pastişează, remix-urile, MTV, succesul de casă al cărţilor de istorie rescrisă, "creierul lui Broca", restul de dimensiuni, rulate în sine, ale lumii şi string-urile. Aflăm astfel că ruşii pregăteau de fapt războiul contra Germaniei naziste, că Decebalus per Scorillo este un fals arheologic, iar urmaşii celor mai viteji şi mai drepţi dintre fruntaşii politici nu au motive de mândrie cu propria lor istorie mediocră. Să nu ne lăsăm antrenaţi de disputa priorităţilor şi să observăm că acest Zeigeist (cum îi spun românii) este ubicuu: de la filosofie la divertisment, "ordinea lasă loc haosului" (Alain Boutot). Dar trebuie observat cu aceeaşi răsuflare că există o metodă comună de investigare a acestora toate - fenomenologia - şi că multe din noile teorii pot fi regrupate sub spectrul cercetării formelor - de la geneza şi dinamica lor la aspectul aşa-zicând static, cel care poate fi formalizat.
 
Cu alte cuvinte, există o filosofie comună şi temeiurile unei estetici unificatoare ale "haosmosului". Ce concluzii rezultă? Două, în fond încurajatoare pentru cei care, după teoria paradigmelor în continuă schimbare - "piles in the swamp" - a lui Kuhn, păreau dezesperaţi, tânjind după confortul epistemologic al lumii post-platonice. Prima: că există reguli, o "urzeală" a realităţii; că aceasta poate fi cunoscută, dar că se află mult mai în profunzime decât credeam. A doua concluzie, derivând pe cale de consecinţă din prima: modelarea lumii este nenecesară, pentru că haosul nu este opusul kosmos-ului. Ordinea are o altă factură decât am fost condiţionaţi să credem: ea este mai degrabă slabă, subtilă, aşa cum ne-o arată geometriile cele noi. De altfel, kosmos pare să fi fost nume de cort, sau de manta, cum observa şi Popper comentându-l pe Heraclit; oricum, este ceva cu care te acoperi, în care te ascunzi, spre a te simţi ocrotit. Mult prea evidenta ordine a lumii de până ieri poate fi sever amendată de o ontologie care aminteşte mai degrabă de acest Heraclit din Efes decât de Platon. Heidegger, urmat cu reticenţe şi de Derrida, a făcut acest pas "înapoi" în chestiunea prezentării fiinţei, încercând să recupereze o continuitate a relaţiei dintre fiinţă şi lume pe care Platon a întrerupt-o. Tocmai despre această ascundere de realitate a utopiei unei ordini raţionale vorbea şi Kenneth Frampton, atunci când punea pe seama formalizării renascentiste a perspectivei dezlipirea ochiului nostru de lume. Fenomenologia despre care vorbeşte Boutot în cartea sa are drept scop acel "feel at home with the world", aşa după cum glăsuieşte reclama - heideggeriană - a revistei Newsweek. Toată această filosofie postmodernă, pe linia Heidegger-Foucault-Deleuze, pare a avea un scop "scafandrier" asemănător, de a stabili un continuum între subiect şi obiect, în locul dihotomiei trecute? Hermeneutica şi pliurile sunt de aceea feţe ale aceluiaşi model de gândire, care are consecinţe teribile în epistemologie.
 
Astfel se prezintă lucrurile şi în ceea ce priveşte fenomenologia spaţiului, fie el natural sau edificat. Heidegger, iar după el Christian Norberg Schulz şi ceilalţi filosofi ai spaţiului arhitectural propun cu toţii în locul conceptului tradiţional de spaţiu pe cel de Raum, de loc (natal). Topologia capătă astfel întâietate în defavoarea geometriei euclidiene şi, cred, lumea capătă astfel un sens; aşa se face că, inclusiv în acest domeniu, al formelor, accentul cade din ce în ce mai  mult pe geneza lor, pe proces şi nu pe "produsul final".
 
Turbioane, nori, ţărmuri. Virtual, joc de ca-şi-când-uri, de va-fi-fiind-e, de a-fost-ca-niciodată; teatru al umbrelor: ecleziast. Ba, precum se vede în acest grupaj, filosofie a cauzalităţii, urbanism şi chiar literatură. Toate se leagă în profunzime. Toate sunt una - în complexitatea acestui termen prim...