Habermas contra ANL

O contribuţie esenţială în înţelegerea procesului de pendulare între sfera publică (Őffentlichkeit) şi domeniul privat întemeiată exact pe problema vederii şi a supravegherii o oferă Jűrgen Habermas în Sfera publică şi transformarea ei structurală. În arhitectura suburbiei americane, cu absenţa delimitărilor spaţiale de pe limita dinspre stradă a proprietăţilor (gard, front construit), înlocuite de pajişti "comune" (i.e. fără delimitări spaţiale), Habermas vede, în descendenţa lui W.H. Whyte, "o versiune civilă a vieţii de garnizoană" (1998, 212). Sfera privată se "dizolvă" sub privirile comunităţii, deci a sferei publice, în vreme ce zidurile subţiri "preiau funcţia unei comunicări sociale, foarte greu de distins de controlul social" (212). Pentru Habermas, acest mod de locuire, ambiguu situat între public şi privat, nu asigură în chip automat un loc propriu pentru intimitate; aceasta este "un mediu care trebuie de fiecare dată produs" (212), în vreme ce sfera publică se repliază în conceptul de "unitate de vecinătate", atenuîndu-şi generalitatea. În acest dual proces de abandonare a limitelor extreme, Habermas vede de fapt o "distrugere a relaţiei dintre sfera privată şi sfera publică" (212). El deplânge, bunăoară, dispariţia sistemului de construcţie în block-uri (în traducerea românească s-a aproximat termenul prin acela de "cvartal", cu o încărcătură ideologică nefastă care lipseşte "originalului" occidental), impusă de o circulaţie tiranică. Aceasta duce la o dublă concluzie: oraşul se transformă într-o "junglă" (213), iar individul care îl locuieşte "se retrage el în sfera lui privată, care este în tot mai mare măsură demontată, dar îl face să simtă că sfera publică urbană se descompune" (213). Critica habermasiană trebuie din această privinţă adusă la zi, mai cu seamă în ceea ce priveşte oraşele americane, unde acest fenomen de descompunere a centrului (şi) prin circulaţia care îl sfâşie fusese observat, ulterior primei redactări a acestui studiu, şi de K. Frampton, care, în 1982, impune termenul de "bűrolanschaft" (clădiri de birouri şi autostrăzi) pentru a descrie deşertizarea respectivului centru.
 
Veşti bune: SUA, Europa  
Or, în a doua jumătate a anilor nouăzeci, pe valul de prosperitate economică şi a observării eşecului fenomenului de "sprawl" - răspândire necontrolată a suburbiilor - a apărut o direcţie în teoria şi practica urbanismului numită The New Urbanism, dublată de o mişcare a comunităţilor locale însele de a lua înapoi centrul oraşelor. Ceea ce părea sortit demolării, acele "inner cities" abandonate promiscuităţii şi declasării sociale (în felul în care este abandonat la Bucureşti centrul istoric-comercial Lipscani, de pildă), au fost restaurate şi repopulate. Sfera publică şi cea privată se sprijină reciproc, câştigând tărie una pe seama celeilalte în acest efort comun. Mai mult, unele oraşe americane investesc în desfacerea sistemului de autostrăzi de mare viteză care le traversa centrul, tocmai pentru ca acesta să îşi poate recâştiga congruenţa şi "intimitatea" comunitară. În interiorul centrului astfel recuperat, locuirea revine în calitatea sa de ingredient absolut necesar viabilităţii unui astfel de spaţiu urban, fără de care nici comerţul nu poate supravieţui. Aşa se face că polarizarea vieţii sociale între cele două sfere - publică şi privată - pe care Habermas o observa, în descendenţa lui H.P. Bahrdt, este de fapt un proces mult mai ambiguu şi care, în orice caz, este de fapt unul pendulatoriu. După parcurgerea până la capăt aproape a acestei polarizări, urmează - în oraşul american - încă o suprapunere a celor două pe un acelaşi sit: centrul.
 
Fenomenul nu este exclusiv american. În Europa el este de asemenea pendulator. Tema şi soluţiile finaliste de la concursul internaţional de urbanism Bucureşti 2000 au cuprins cu toatele o suprapunere a locuirii (chiar sub forma locuirii colective) cu celelalte funcţiuni ale centrului, inclusiv cu cele administrative. În "viaţa reală" a urbei însă, locuinţele din zona centrului civic sunt într-o proporţie covârşitoare folosite drept sedii de firmă, chiriile fiind mai ieftine decât spaţiile specializate puse deja la dispoziţie de cele câteva "business centers" deja existente în zonă şi care, unele (ca de pildă fostul Bancorex) au un deficit de spaţii ocupate. Investiţiile în zonă, cele preconizate şi amânate sine die de situaţia politică, economică şi de ambiguităţile primăriei în tentativa de a porni parteneriatul cu consorţiul britanic CBC, numit Agenţia de Dezvoltare Bucureşti 2000, se concentrează de aceea în zona clădirilor de birouri şi hoteluri.
 
Există însă şi aici un nivel de absorbţie al pieţii, dictat de ritmul de dezvoltare (sau de contractare) al economiei, de relativa "glisare" a centrului propriu zis dintr-un punct într-altul al zonei centrale - lucru pentru care de altfel Bucureştiul este din nefericire renumit, mutându-şi sau demolându-şi centrii de câteva ori pe parcursul a mai puţin de două sute de ani. Berlinul de vest a convertit în chip deliberat o parte semnificativă a clădirilor de locuit din zona sa centrală în birouri, pentru a se trezi cu un exces de spaţiu de birouri care va duce, probabil, la scăderea preţurilor de închiriere şi, deci, probabil la reconvertirea lor în locuinţe.
 
Veşti proaste: România

Un anunţ guvernamental propunea prin 2000 transformarea zonei din spatele Casei Poporului în locuinţe pentru Agenţia Naţională a Locuinţelor şi pentru parlamentari. Aprobat, acest gest ridică o serie de întrebări. Cele mai grave sunt cele cu privire la etica negocierii contractelor cu partenerii interni şi internaţionali ai statului român. Despre ce este vorba? În urma negocierilor pentru înfiinţarea Agenţiei Bucureşti 2000, MLPAT a trecut prin guvern o ordonanţă care transforma zona ce făcuse obiectul concursului în 1995-96 în "zonă de dezvoltare de interes naţional". În esenţă, nici o acţiune de dezvoltare urbană în perimetrul definit prin ordonanţă (care până la trecerea prin Parlament, a acţionat şi a produs efecte de lege) nu se putea lua fără avizul organismelor descrise acolo ca acţionând în parteneriat cu Primăria Capitalei şi cu statul; în plus, se putea trece la expropriere (cu compensare în acţiuni sau în natură) a terenurilor din zonă, ceea ce va fi simplificat dramatic procesul de clarificare a situaţiei juridice. Or, la foarte scurtă vreme după ce adoptă hotărârea, acelaşi guvern, prin MLPAT, decide atribuirea terenului pentru Catedrala Neamului fără consultarea partenerilor descrişi în ordonanţă. Dacă şi când vor fi început colaborarea, primăria şi Agenţia de Dezvoltare Bucureşti 2000, deja terenul din Piaţa Unirii, acum şi cel din spatele Casei Republicii vor fi fost deja atribuite. În acest fel, întreaga negociere preliminară a fost de fapt spulberată prin nerespectarea de către partea română a propriilor decizii cu putere de lege.
 
Încălcarea succesivă a propriilor decizii ale instituţiilor româneşti, amnezia succesivă a guvernelor noastre, dezinteresul manifest al primăriei pentru a demara refacerea zonei demolate de Ceauşescu, toate pun în criză orice înţelegere posibilă a statului şi autorităţilor locale cu terţi, mai cu seamă atunci când terţii sunt persoane juridice de drept privat şi, mai ales, străine. Incapabile să înţeleagă din aceste scamatorii camuflate în acte juridice altceva decât că sunt manipulate şi înşelate, respectivele părţi terţe se retrag dezamăgite din procesul de negocieri.
 
Peticirea zonei cu intervenţii punctuale, fragmentare, sărace ca finanţare şi ca idei generatoare va văduvi încă o dată Bucureştiul de ceea ce îi trebuie de câteva secole şi, ca într-un blestem, nu se înfăptuieşte niciodată: un plan director coerent, de anvergură, centrat pe fezabilitate şi eficienţă economică, pe parteneriat privat-public şi pe o consultare a tuturor partenerilor urbani. De asemenea, acţiune oarbă, pas cu pas, dirijată de puterea naţională şi / sau locală în beneficiul "privat" al unui grup sau al altuia iar nu al comunităţii urbane în ansamblu, poate produce mai mult haos într-o zonă care deja este descrierea însăşi a acestei stări de colaps.
 
Care locuire?

Din nefericire, în ultimele decenii nu s-a întreprins nici un fel de studiu critic asupra problemelor locuirii. O carte apărută în anii optzeci recapitula doar secţiunile-tip de blocuri propuse de IPCT. Dar despre alternative la locuirea colectivă, despre cele mai recente tendinţe în lume asupra domeniului, nu s-a scris şi nu s-a întrebat nimic în ultimul deceniu, adică de când problema unei politici unice în domeniu nu se mai poate pune. Am încercat să propun unei fundaţii autohtone un astfel de studiu, dar el a fost respins (îl anexez prezentului text). În locul unei cercetări de profunzime, cu echipe multidisciplinare din economie, ştiinţe socio-umane, politologie, urbanism şi arhitectură, care să evalueze problemele existente, să inspecteze stadiul soluţiilor de locuire colectivă / socială din lume şi, apoi, să propună soluţii viabile - arhitecturale, economice, politice - pentru situaţia concretă din diferite localităţi româneşti, MLPAT, principalul responsabil în domeniu, a înfiinţat doar o Agenţie Naţională a Locuinţei care face în continuare blocuri, probabil chiar şi în spatele Casei Republicii. Or, tehnologia de construcţii implicată, ca şi materialele, precum şi tipul de infrastructură necesar sunt cu toatele - ca urmare a prefabricării excesive şi a deprofesionalizării concomitente a proiectanţilor şi executanţilor - extrem de învechite în România (în multe cazuri, inferioare perioadei interbelice). În aceste situaţii, apartamentele propuse de ANL sunt nevândute, costând aberant de scump pentru veniturile păturilor defavorizate şi / sau tinerelor familii, cărora ar trebui să li se adreseze ca locuinţe sociale.
 
La limita cealaltă stau construcţiile proprietate privată ale noilor îmbogăţiţi. În ciuda risipei de resurse, teren şi, uneori, imaginaţie a arhitecţilor, fenomenul este inconsistent din punctul de vedere al unei necesare schimbări de paradigmă urbană şi arhitecturală, de manieră a locuirii. Bunkerele dau seama mai mult despre absenţa acelei "thick trust" societale, care să le îngăduie deschiderea spre spaţiul public; aşa, ele sunt fortăreţe care în acelaşi timp îşi exhibă cu insolenţă bogăţia şi o fac fizic inaccesibilă şi inutilă pentru spaţiul public. Mai mult, o fac sub acoperirea unor nou-descoperite argumente democratice: proprietatea privată şi diminuarea (citeşte: disoluţia) supravegherii administrative asupra spaţiului comunitar. Unele locuinţe sunt mai mult de domeniul codului penal decât al criticii de arhitectură: construcţii în zone de protecţie ale câte unui monument istoric (la Mogoşoaia) sau resursă naturală (Amara), sau aparţinând unor funcţionari publici care nu ar putea justifica, dacă ar fi întrebaţi, sumele cheltuite etc. Altele - în cazuri fericite - sunt interesante ca obiecte arhitecturale, dar sunt indiferente, dacă nu ostile la adresa contextului natural sau edificat.
 
Concluziile acestui text sunt pesimiste. Fără studii riguroase, chestiunea locuirii va rămâne la fel de rudimentar tratată încă multă vreme de acum înainte, date fiind durata în care un astfel de studiu poate deveni realitate înzidită şi sumele necesare acestei "epifanii". Zece ani ar fi fost însă suficienţi pentru a traversa acest deşert; în locul lor, avem (încă) o decadă irosită însă din pură stupiditate şi din dezinteres. Cât mai aşteptăm?
 

Addenda
Criza spaţiului privat în România
- Identitate, proprietate, accesibilitate: probleme şi soluţii -
(Proiect de cercetare asupra locuirii contemporane)
de dr. arh. Augustin Ioan
 
Problema locuirii în societatea dezarticulată a României contemporane nu mai este doar o criză, ci a depăşit pragul cronicizării. Absenţa şi ezitările în a funda viaţa socială pe principiile proprietăţii private; lipsa unei strategii coerente de rediscutare a fundamentelor economiei şi, implicit, a principiilor pe care se poate finanţa obţinerea unei locuinţe proprii; inconsistenţa discuţiilor despre locuirea socială, pe care o anemică agenţie naţională şi câteva programe hilare ale cutăror administraţii locale nu le pot pune cu seriozitate în criză fertilă; în fine, absenţa studiilor vizionare, critice, care să dea verdicte şi să ofere soluţii alternative - iată în câteva cuvinte în ce constă criza spaţiului intim / privat în România. Efectele societale - de la familie, prin natalitate şi rată a mortalităţii, la comunitate, prin relaţiile ce se stabilesc între generaţii, la locul de muncă, în educaţie, în spaţiul cultural şi, mai cu seamă, în creşterea ratei delincvenţei - sunt dramatice şi cer o punere în discuţie imediată a acestor probleme.
 
Societăţile dezvoltate discută şi reformulează toate aceste probleme cu o ritmicitate pe care o sugerează însăşi schimbarea la faţă - extrem de rapidă - a acestora. În Marea Britanie se discută anual, în perioada postbelică, în cadrul unei competiţii naţionale, locuirea în ansamblul faţetelor sale, iar expoziţiile acestor concursuri se dovedesc seminale pentru dezvoltarea ulterioară a conceptului. Revistele americane dedică numere întregi în fiecare an arhitecturii de locuinţe - de la vile la locuinţe sociale. Însăşi data de început a postmodernismului este situată de un autor extrem de important - Charles Jencks - în relaţie cu desfiinţarea (i.e. cu recunoaşterea publică a insurmontabilităţii crizei) unui ansamblu de locuinţe sociale din St. Louis.

Teme: Proiectul de cercetare propune drept teme de analiză:
1. Starea actuală a locuirii în lumea dezvoltată, atât în domeniul locuinţelor private de standard ridicat, cât şi al celor ieftine (cu subcategoria locuinţelor sociale) În ultimele decenii - după experimentul modernist, cu efecte devastatoare mai cu seamă în ceea ce priveşte locuirea întreolaltă - s-au petrecut pe plan mondial o suită de reformulări ale ideii de locuire, centrate mai cu seamă în jurul ideii de comunitate mică (stradă, unitate de vecinătate, cartier), prima formulă de tranziţie între domeniul privat / intim şi cel public. Studiile pe care arhitecţii postmoderni le-au efectuat, revalorificând în proces şi elemente pre-existente ale structurii satului, târgului şi oraşului medieval, au pus în valoare existenţa unor formule alternative de a locui în vecinătăţi cu incinte, cu spaţiu social/sacru propriu, cu autonomie în raport cu oraşul propriu-zis, dar participând - tocmai datorită gradelor de libertate sporite pe care le oferă această altfel de "unitate de locuit" - mai semnificativ la viaţa lui publică. Mai cu seamă studiile unor mari arhitecţi ai anilor optzeci şi nouăzeci de felul fraţilor Krier, dar şi cele ale lui Alvaro Siza sau Mario Botta sunt seminale pentru devenirea contemporană a conceptului de locuire şi trebuie cercetate pentru a înţelege în primul rând mecanismele schimbării de mentalitate.
2. Ce înseamnă local, regional în ceea ce priveşte locuirea tradiţională românească? În ciuda existenţei unei oarecare multitudini de studii cu privire la locuirea tradiţională, ele se referă mai cu seamă la aspectul exterior al casei şi, în ultimii ani, la capacitatea acestora de a informa un "specific naţional" iluzoriu şi monocord. Există moduri contemporane de a cerceta această arhitectură vernaculară în aspectele sale "candide", ne-proiectate în sensul cult al termenului, după reguli rigide de compoziţie. Aceste reguli "candide", "slabe", topologice (în sensul unei geometrii calitative) de articulare interioară a spaţiilor în casă, a caselor în gospodărie şi a acestora în localitate sunt de fapt cele vânate astăzi de teoreticienii unei arhitecturi lipsite de putere (în sensul relaţiilor ierarhice rigide pe care le presupune compoziţia clasică), dar, tocmai de aceea, mult mai umane decât cea modernă.
3. Locuirea în relaţie cu proprietatea şi cu spaţiul public (în perioada comunistă şi până astăzi). Nu putem continua construirea de locuinţe, de orice natură ar fi acestea, în absenţa unei gândiri critice (şi auto-critice) a arhitecturii româneşti postbelice. Această înţelegere a propriului trecut traumatic este o pre-condiţie a oricărui studiu viitor. În sinteză, grupul de cercetare se va concentra pe următoarele domenii:
În relaţie cu temele de mai sus, cele două subteme de cercetare care se profilează sunt: a) revigorarea conceptul de tranzienţă, de efemer, de temporar care a fost asociat cu locuirea tradiţională românească şi care a dispărut în epoca modernă; b) rediscutarea materialelor tradiţionale/naturale în contextul tendinţei contemporane de hi-tech ecologic, dezvoltare durabilă şi revitalizare urbană.
 
Merită precizat în încheiere că - în afara utilităţii publice (administraţie centrală şi locală) şi, mai ales, sociale - un asemenea proiect de cercetare ar putea aduce, pe termen mediu şi lung, beneficii considerabile celor care ar fi interesaţi în aplicarea în practică a soluţiilor rezultate din cercetare.