Din nou în Cincinnati (1)

Am ajuns din nou în SUA. Primul contact cu ţara după 2006, când am participat la o conferinţă internaţională la Los Angeles. Schimbările sunt, arhitectural vorbind, destul de modeste. A apărut în Newport o clădire bizară de Daniel Libeskind (abia aştept să aflu mai multe date despre ce înseamnă spaţiul domestic pentru acest mare arhitect creator de spaţii ale anxietăţii, dramei şi, în general, ale experierii liminalităţii prin intermediul arhitecturii!), un nou turn de birouri cu o coroniţă metalică pe cap, chipurile a Prinţesei Diana (?), plus destul de multe amenajări ale zonei istorice, odinioară făloasă, dar care, în 1993, când am ajuns prima dată aici, era pe jumătate ruinată şi squattată, dacă pot folosi acest barbarism. Pe drum dinspre aeroport, mi-am întrebat gazda unde sunt toţi aceştia, care au părăsit locul prin restaurarea şi refuncţionalizare clădirilor. Nu ştiu, mi-a răspuns omul sincer. Desigur, este şi problema care se pune în centrul nostru istoric. Statul a ales varianta cea mai simplă pentru el: a dat, chinuitor de încet, înapoi clădirile vechilor proprietari, sau descendenţilor, ba chiar şi falşilor descendenţi, ba chiar şi celor ce au cumpărat titluri controversate. În fine, e o altă temă. Dar nu a asigurat şi punerea în posesie, pentru care proprietarii, care plătesc zisului stat taxe, uneori pipărate, trebuie să se mai judece încă o dată, de data asta cu amintiţii squatteri. Ameninţări, unele chiar serioase, despre care mi-au povestit feluriţi proprietari (unii instituţionali, precum parohia noastră), scad entuziasmul proprietarilor de a repara imobilele. Piaţa a prăbuşit şansele revânzării. Şi uite-aşa o târâim cu patrimoniul de la o generaţie la alta.

Iată că-s cu minţile încă nu cu totul plecate de-acasă. Dar mă bucur deja de ceea ce văd aici. Ziua lucrez în clădirea Arronoff a Colegiului de Design, Arhitectură, Arte şi Urbanism, sau DAAP în engleză (http://en.wikipedia.org/ ), proiectată de Peter Eisenman - încă o găsesc bizară, deşi am mai fost, de la darea ei în folosinţă, de trei ori în ea (http://www.bluffton.edu/). Biblioteca este o minune de spaţiu de lucru. Îmi este greu să îmi imaginez ceva ce lipseşte unui student pentru a face performanţă într-un loc ca acesta. Trebuie să spun, însă, că biblioteca este astăzi ocupată mai ales de studenţii internaţionali (majoritatea chinezi, dar şi din subcontinentul indian). Poate fiindcă e duminică. Mă voi mai documenta pe parcurs dacă observaţiile mele empirice sunt valide sau nu. Deocamdată, însă, mă bucur de o mulţime de titluri noi apărute în bibliotecă şi, mai cu seamă, de acele titluri pe care le identific ca fiind afine (nu înrudite, vorba cuiva din administraţia guvernului Boc) cu tema mea de cercetare.

Deocamdată, pregătesc orele de curs. Aşa că va trebui să revin cu mai multe informaţii. Aşa că vă las, spre a mă scufunda înapoi în cartea Replacing Home - From primordial hut to digital network in contemporary art, University of Minnesota Press, 2012), scrisă de Jennifer Johung, o tânără, pesemne, asistentă de istoria artei de la zisa universitate. Mi-ar plăcea ca studenţii de la cursul de anul patru, pe care abia l-am încheiat în weekendul dinaintea plecării spre SUA, să o parcurgă, pentru a înţelege actualitatea stridentă a temei acesteia, a colibei primitive (prima casă), despre care le-am vorbit, temă pe care autoarea o exersează pe câteva instalaţii artistice strict contemporane şi pe care le analizează cam cu acelaşi bagaj metodologic pe care l-am angajat şi eu la curs şi în Poverism, cartea pe care o găsesc gratuit, dacă chiar doresc să aprofundeze ideea, chiar pe Liternet, aici.