Dorin Tudoran: Mă consider deja mort, fiindcă nu mai sînt gata să mor pentru credinţele şi idealurile mele

Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Dorin Tudoran, acum treizeci şi unu de ani debutaţi editorial cu Mic tratat de glorie, volum de versuri premiat de Uniunea Scriitorilor. Într-un excelent interviu realizat de Nicolae Coande, spuneaţi că titlul primei Dvs. cărţi, ca şi cel al ultimului volum publicat în România (Adaptarea la realitate, 1982), erau, "ca un făcut", ironice. Dincolo de (auto)ironia aceasta devoalată, nu există oare, astăzi, şi o mare nostalgie după acele vremuri ale debutului? Puteţi să reintraţi în pielea tînărului de 28 de ani şi să reconstituiţi momentul de atunci? Ce aţi simţit cînd aţi luat în mînă primul exemplar din carte, ce au zis părinţii şi prietenii apropiaţi, cum a fost la decernarea premiilor Uniunii Scriitorilor?

Dorin Tudoran: Există. Cum să nu existe? Există chiar mai mult decît o mare nostalgie. E un sentiment greu definibil, dar hai să încerc – e ca şi cum aş sta undeva, pe un promontoriu foarte înalt, de unde văd de jur împrejur totul, mai ales apa ce mă înconjoară. Locul oferă ceea ce se poate numi perspectivă. Vezi ce nu puteai ghici cînd erai într-un alt punct al contextului: fie jos, la malul apei, pregătindu-ţi barca să ieşi în larg, fie aflat deja în larg, în mijlocul unei furtuni neaşteptate şi sperînd să ajungi din nou la mal, fie undeva pe plaja de la poalele dealului unde la lumina focului croşetezi planurile pentru mîine.

A reintra în pielea acelui bărbat aflat la 28 de ani e greu. Dar ce se vede de aici, de pe promontoriu, este un om încă tînăr, bănuind că fericirea e o stare de prostie, dar sperînd că mulţumirea poate fi atinsă. Ştia cu mult mai mult despre cărţi decît despre cei care le scriau. Defectele cărţilor aveau asupra lui un impact foarte diferit de cel al defectelor autorilor ca persoane. Ştiu, pentru orice tînăr condeier, aviditatea de a cunoaşte zece scriitori pe săptămînă este ireprimabilă, dar, azi, cred că ideal ar fi să citim zece cărţi pe săptămînă şi să cunoaştem un scriitor o dată la zece ani.

În perioada debutului, eram un avid cititor de istorie. Două din personajele pe care încercam să le descifrez în paralel erau Napoleon Bonaparte şi Charles-Maurice de Talleyrand, "citeam" istoria prin acest binoclu, aşa cum mi-a plăcut să o ghicesc întotdeauna prin asemenea cupluri. Dacă primul spune că "Gloria este trecătoare, dar obscuritatea este eternă", cel de al doilea răspunde: "Dragostea pentru glorie poate crea doar un erou. Dispreţul pentru glorie creează un mare om."

Am optat, foarte devreme, pentru o atitudine cel puţin ironică faţă de glorie, aşa că titlul volumului meu de debut nu avea cum să nu poarte o asemenea încărcătură. Cît priveşte ultima carte pe care am putut-o publica în România ceauşistă, nu doar titlul ei era ironic. Eram deja un scriitor interzis, cărţile mele erau scoase din librării şi biblioteci, dar la şcoala unde învăţa fetiţa mea, în unele pachete de premii de la sfîrşitul acelui an şcolar se afla şi cîte un exemplar din Adaptarea la realitate. Probabil că un librar isteţ, care nu dorea să piardă toţi banii investiţi în acele exemplare, se gîndise că vînzînd şcolilor la grămadă cărţi pentru premii, nimeni nu va observa prezenţa cărţii mele.

Istoria volumului meu de debut a fost atît de întortocheată – cu meandre numite Ştefan Aug. Doinaş, Florin Mugur, Marin Preda, doamnele X şi Y de la Cenzură, domnii W şi Y de la Partid, Adrian Păunescu – încît, cînd m-am trezit cu exemplarul de semnal în mînă, eram, probabil, epuizat. Primul dintre prietenii mei care a văzut volumul cred că a fost Adrian Păunescu, care a şi scris un text "de întîmpinare" extraordinar de călduros într-o rubrică din "Magazin". Dar nu ar fi de mirare ca, în drum de la Cartea Românească spre Casa Scînteii, să mă fi întîlnit cu cel ce este azi chiar directorul editurii, Dan Cristea, şi să fi sărbătorit evenimentul, rapid, la o halbă de bere.

Tatăl meu a primit tîrziu acel volum. Ne aflam într-o lungă şi contorsionată etapă de reconciliere. Mama, care toată viaţa m-a dorit scriitor, a primit volumul ca pe o victorie personală. După ce am încasat drepturile de autor, mama a primit un televizor, iar eu mi-am cumpărat, de la o Consignaţie de pe Lipscani, un ceas Doxa, by Synchron, Conquistador-Automatic, pe care îl am şi astăzi.

Decernarea premiilor şi ce a urmat ei în aceeaşi zi au fost oarecum uluitoare. Privesc, din cînd în cînd, la nişte fotografii făcute fie de Vasile Blendea, fie de Ion Cucu. Tot nu-mi vine să-mi cred ochilor. La finalul festivităţii din faimoasa clădire de la Şosea, casă aflată chiar în coasta ambasadei Uniunii Sovietice, Cezar Baltag m-a întrebat, cu o căldură şi naturaleţe de care numai el era în stare, "Domnule Tudoran, aveţi ceva aranjat pentru după?" "Nu", am răspuns fără nici o ezitare. "Atunci, poate mergeţi cu noi", a continuat Cezar Baltag. "Ne-ar face mare plăcere să fiţi cu noi."

Pe vremea aceea, pentru mine realitatea grupurilor, grupusculelor, găştilor literare nu era atît de pregnantă ca azi. Am mulţumit destul de emoţionat, am mers cu "ei" şi nici nu mi-a dat prin cap să întreb despre cine era vorba. Ne-am dus la restaurantul hotelului Lido. Ore lungi, ore extraordinare. Nu-mi mai reamintesc toate chipurile, dar îi revăd prin cînepa timpului pe "raici" – Lucian Raicu şi Sonia Larian –, Grigore Hagiu, Gheorghe Tomozei, Nicolae Velea, Florin Pucă... Mulţi alţii veneau, stăteau o vreme, plecau la alt restaurant unde alţi premianţi îşi aveau masa lor, se întorceau. Pe la masa noastră au trecut mulţi actori, muzicieni, plasticieni. Cu unii am rămas prieten, alţii au dispărut din viaţa mea aşa cum apăruseră în acea seară – pe neaşteptate şi cu un zîmbet cordial pe buze.

Înţelegerea fusese că premiaţii vor plăti petrecerea. Cînd s-a adus nota de plată şi am pus partea mea de bani pe masă, Cezar Baltag mi-a dat înapoi jumătate din bani spunîndu-mi: "Domnule Tudoran, dumneavoastră sînteţi premiat pentru debut, aşa că plătiţi numai jumătate din ceea ce v-ar reveni. Noi, ceilalţi premiaţi, plătim mai mult. Aşa se cuvine. Nici o grijă, de acum încolo veţi avea tot timpul să plătiţi mai multe mese decît vă imaginaţi." Nu rareori cînd am plătit o masă ori alta, mi-am adus aminte cu o imensă nostalgie de curtoazia protectoare şi respectul pe care mi le-au arătat în acea lungă zi Cezar Baltag şi cîţiva din prietenii săi.

În afara lui Adrian Păunescu, despre Mic tratat de glorie au scris şi alţi prieteni – Nicolae Prelipceanu, Dana Dumitriu, Dan Laurenţiu, Ion Drăgănoiu, Laurenţiu Ulici, Dan Cristea. Au scris şi foarte mulţi alţii cu care aveam să devin prieten peste ani – Nicolae Manolescu, Ion Negoiţescu, Mircea Iorgulescu. Mă întreb şi azi dacă nu cumva gloria de moment de care m-am bucurat nu li s-a datorat mai mult lor decît mie, cel pentru care nu există prea multe alte subiecte mai îndreptăţite la ironie decît glorie.

În sfîrşit, aş spune că singurele premii ce ar trebui acordate şi acceptate sînt cele de debut, cînd un astfel de mecanism proiectează un fascicol de lumină asupra unor nume, le scoate dintr-o anumită masă, oarecum amorfă. După aceea, ar trebui să fie treaba fiecărui nume în parte să-şi joace cartea cum se pricepe mai bine şi să-şi cîştige atenţia publicului. Industria premiilor – de la cele mai prestigioase la cele mai leşinate – a devenit, pretutindeni, un mecanism în sine, în care produsul artistic devine elementul secundar. Politici de grup ori chiar de gaşcă, interese dintre cele mai străine sufletului culturii guvernează azi, mai pretutindeni, această industrie. Nu produsul artistic este personajul principal, ci show-ul creat în jurul lui. Dacă mîine ar dispărea premiile Oscar, arta filmului nu ar avea nimic de pierdut. Dimpotrivă, ar avea poate chiar de cîştigat. Evident, însă, industria filmului ar avea de pierdut, şi o amărîtă de artă nu se poate pune cu interesele unei industrii enorme.

D.C.E.: Aţi scris poezie, aţi făcut reportaj, aţi luat interviuri, aţi comentat critic creaţia altor scriitori, aţi compus eseuri, aţi făcut publicistică în foarte multe forme, aţi publicat pamflete cu valoare literară şi documentară, aţi realizat analize politice riguroase, aţi redactat scrisori, una dintre ele adresîndu-i-o, "sfidător", lui Nicolae Ceauşescu, aţi scris articole polemice şi aţi descoperit un plagiat, aţi făcut greva foamei în România şi aţi conferenţiat la universităţi prestigioase din S.U.A., aţi lucrat la mai multe publicaţii şi aţi scos, Dvs., una ("Agora"), aţi implementat democraţia în Basarabia şi v-aţi arătat dezgustat de felul cum văd unii democraţia pe malurile Dîmboviţei. Cînd aţi avut timp să faceţi toate aceste lucruri? Şi la care dintre ele ţineţi mai mult? E ceva ce, totuşi, n-aţi făcut, şi regretaţi?

D.T.: Aş începe cu un lucru ce îmi stă foarte aproape de inimă de multă vreme – democraţia. Se întîmplă că sînt unul dintre cei care, pe de o parte, sînt convinşi că democraţia este cea mai preferabilă formă de guvernare, iar pe de altă parte, nu cred că există un tipar al democraţiei, care trebuie răspîndit prin duplicate identice. Democraţia este un proces continuu. Mecanismele democraţiei vor continua să evolueze în strictă legătură cu timpul, locul, datele culturii în care operează. Democraţia nu poate fi nici exportată şi, implicit, nici importată. Ce se exportă şi importă, de veacuri, sînt, mai degrabă, revoluţii, contrarevoluţii, comploturi, ideologii, himere, hidre politice de o culoare ori alta. Tot ce poate face o democraţie cît de cît stabilă (mi-aş asuma riscul de a o numi şi pe cea americană printre asemenea democraţii) pentru locuri în care democraţia a fost prigonită amarnic pentru o vreme, este să ofere nişte alternative, să prezinte, dacă vreţi, nişte sinopsisuri ale unor învăţăminte, nişte menu-uri, cum s-ar spune în limba computeriştilor, din care "oamenii locului" să aleagă ce cred că li se potriveşte mai bine, ce îi poate ajuta să reintre într-un circuit regional/ internaţional din care au fost smulşi de o dictatură ori de un regim autocratic. Cine îşi închipuie că poate exporta democraţie aşa cum exportă grîu ori carne, petrol ori cipuri electronice se află în cea mai profundă eroare şi are puţine lucruri comune cu valorile pe care se poate construi şi consolida o structură democratică.

Cu cîteva luni în urmă, National Endowment for Democracy, care a finanţat şi apariţia "Agorei", a împlinit 20 de ani de existenţă. M-am bucurat să fiu în sala în care preşedintele George W. Bush a rostit poate cel mai bun cuvînt al său de pînă acum în chestiuni de politică externă. Referindu-se la raporturile lumii occidentale cu Orientul Mijlociu, preşedintele Bush a spus că modernizările de care este interesat Occidentul în lumea Orientului Mijlociu nu trebuie să transforme acea zonă într-o copie a Occidentului. Formele de guvernare din Orientul Mijlociu trebuie să reflecte spiritul culturii acelor locuri. "Ele nu vor arăta şi nu trebuie să arate ca noi.", a spus şeful Executivului american.

În comunitatea profesională în care îşi desfăşoară activitatea şi fundaţia la care lucrez de peste 10 ani, nu sînt puţini cei care se amăgesc că se ocupă cu exportul de democraţie. Sătul de a polemiza cu asemenea "activişti pe tărîmul democraţiei", le repet unora dintre ei – uneori, ad nauseum – episodul găsit în nişte pagini de memorii. E vorba de o întîmplare ce vorbeşte despre ce li se poate întîmpla celor preocupaţi prea mult cu exportul de democraţie. La o recepţie desfăşurată la Atena, în timpul dictaturii militare (anii ‘50 ai secolului trecut), un ambasador imprudent şi uşor arogant îl întreabă pe unul dintre cei mai reputaţi istorici eleni: "Domnule profesor, ce se întîmplă cu ţara dvs.? Cum se explică faptul că tocmai Grecia, care a inventat democraţia acum cîteva mii de ani, trăieşte acum asemenea timpuri?" Bătrînul istoric zîmbeşte, după care răspunde amuzat: "Excelenţă, una din explicaţii ar putea fi foarte simplă. Poate că, după ce a inventat democraţia, Grecia a fost atît de preocupată să exporte această valoare, încît, într-o zi, s-a trezit că nu mai dispune de suficientă democraţie pentru uzul intern."

Oricine poate împărtăşi soarta Greciei din acest schimb de replici, dacă se joacă prea mult şi prea des cu iluzia exportului de democraţie. De aceea, resping complimentul dvs. potrivit căruia aş fi implementat democraţia în Basarabia, ca să nu mai spun că am oroare faţă de termenul "implementat", aruncat în limba română cu prea mult entuziasm de prima echipă politică de după decembrie 1989. Deşi deseori este o imprudenţă să mizezi pe aşa ceva, contez încă pe memoria sutelor de oameni pe care i-am întîlnit acolo, pe memoria zecilor de oameni cu care am lucrat, pe memoria colegilor din biroul pe care l-am deschis şi condus acolo vreme de şapte ani, că nu am fost dintre cei fluturînd pe sub nasul nimănui exportul de democraţie. Am încercat doar să administrez, pe cît m-am priceput mai bine, fără a mă amesteca în jocurile politice locale, un proiect dedicat asistenţei pur tehnice în organizarea şi administrarea alegerilor, încurajării iniţiativelor societăţii civile pe bază de parteneriat, încurajării presei independente. Dar am lăsat întotdeauna la latitudinea beneficiarilor acelui proiect să stabilească felul în care doreau să atingă anumite obiective. Singurul drept de veto pe care l-am avut a fost de a nu lăsa fondurile de care eram responsabil să fie investite în iniţiative nedemocratice, în interes de partid sau de grup. Acelaşi lucru am încercat să-l fac şi în anii în care am condus programul fundaţiei noastre în România.

Dezgustul meu faţă de, cum spuneţi dvs., felul în care văd unii democraţia pe malurile Dîmboviţei este, cu adevărat, foarte mare. Dar nu neapărat mai mare decît dezgustul faţă de cum văd unii democraţia pe malurile Potomacului, Senei, Vîltavei, Iordanului ori altei ape curgătoare sau stătătoare. Acest dezgust este doar ceva mai intens, probabil din cauza mecanismului ce stă sub acel "mai aproape îmi este pielea decît cămaşa", fireşte, aşa cum vreau eu să înţeleg vorba cu pricina. Cu toate că, de aproape 20 de ani, domiciliul meu stabil nu se mai află în România şi operez de atîta amar de vreme nu în tipare româneşti, probabil că nu există nimic mai profund în mine decît românitatea. Cînd scriu cu dezgust despre un fel românesc de a gîndi, acţiona ori inter-acţiona, nu o fac niciodată iluzionîndu-mă că românii sînt alţii, nu eu, ca sa parafrazez gîndul sartrian după care infernul ori răul sînt ceilalţi. Chiar dacă încerc să trăiesc altfel decît acei români pe care îi dispreţuiesc, rămîn un român. Mă doare mai mult, dezgustul meu este mai intens (deci nu neapărat mai mare) atunci cînd văd că de atîtea ori, noi, românii, ne comportăm de o manieră incalificabilă, decît cînd văd că alţii se comportă aşijderea. Nu ar fi rău să ne amintim că un poet, editor şi diplomat american, James Russell Lowell, scria cîndva că "Democraţia dă fiecăruia dreptul de a fi propriul său opresor."

Citind enumerarea lucrurilor de care consideraţi că m-aş fi învrednicit, cred că lucrul pe care regret profund că nu l-am făcut este acela de a nu-mi fi văzut de poezie. Chiar dacă aş fi mulţumit de ce am încercat să fac pentru alţii, şi uneori chiar sînt, trebuie să admit că aş fi fost dator să duc la bun sfîrşit ce îmi fusese dat de Dumnezeu. Rebeliunea mea împotriva propriului talent rămîne un păcat. S-a spus că "Viaţa este darul lui Dumnezeu pentru tine. Felul în care îţi trăieşti viaţa este darul tău pentru Dumnezeu." Foarte adevărat. S-a întîmplat, însă, că la un anumit moment al vieţii mele am considerat, probabil, că păcatul de a nu a avea grijă de ce mi-a dat Dumnezeu trebuie că e mai mic decît păcatul de a nu încerca să faci nimic pentru ceilalţi. Poate că ce numesc azi rebeliunea mea împotriva propriului talent a fost, mai degrabă, o vocaţie paralelă ce s-a dezvoltat în mine – cea de a face ceva pentru a nu lăsa în urmă o lume mai urîtă decît cea pe care am moştenit-o. La un moment dat, am atins paroxismul acestei "atitudini de angajament", fiind gata să dispar fizic doar spre a apăra nişte principii în care credeam. Azi, unii dintre prietenii mei sînt oarecum stînjeniţi de faptul că mă declar, de mai multă vreme, un om mort. Îi asigur că nu o fac nici din cabotinism, nici, vreau să sper, din cauza unei stări depresive mai acute decît a atîtor altora dintre noi. Mă consider deja mort, fiindcă nu mai sînt gata să mor pentru credinţele şi idealurile mele. Poate că este tot o stare de paroxism.

La ce ţin mai mult din toate cele de care credeţi că m-am învrednicit? Greu de spus. Ştiu şi eu? Poate că cel mai mult ţin exact la ce scrie Cristian Tudor Popescu în acea laudatio de pe premiul pe care ALIA mi l-a acordat în martie 2001 – "pentru puterea de a fi totdeauna om înainte de a fi scriitor".

În sfîrşit, fiindcă tot mă întrebaţi cînd am avut timp să fac toate lucrurile pe care le menţionaţi, trebuie să mărturisesc că mă încearcă, din ce în ce mai des, un sentiment al risipirii, al incapacităţii de a-mi fi stabilit un set de priorităţi. Mai pe şleau spus, cred că mi-am trăit viaţa ca şi cum mai aveam şapte altele de rezervă. Azi nu ştiu dacă mi s-a dat măcar o viaţă întreagă. Din cînd în cînd, recitesc o pagină sau alta din Vaclav Havel. De o bună bucată de vreme mă urmăreşte un gînd al său: "Tragedia omului modern nu este că ştie din ce în ce mai puţin despre înţelesul vieţii sale ci că asta îl deranjează din ce în ce mai puţin."

D.C.E.: G. Călinescu are o întreagă teorie cu criticul literar care trebuie să rateze cît mai multe genuri. Să rateze poezia, proza, dramaturgia, tot ce se poate rata, pentru a înţelege astfel dinlăuntru mecanismele, limitările şi libertăţile obţinerii unui anumit obiect estetic. Cum a "ratat" G. Călinescu însuşi romanul, o ştie astăzi orice elev care a citit, pentru şcoală sau pentru el însuşi, măcar Enigma Otiliei. În ce vă priveşte, sînteţi un poet care a încercat (a "ratat") multe altele, pentru a cunoaşte şi a înţelege cît mai bine lumea în care trăieşte, sau un scriitor polivalent, pentru care poezia e numai o modalitate de expresie, printre altele? Dacă miza Dvs. majoră a fost poezia, cum a fost posibil ca, deodată, să nu mai vreţi să scrieţi poeme? Chiar ţinînd cont de toate motivaţiile, profunde, care ar putea fi invocate, nu credeţi că aveţi o obligaţie faţă de cititor şi faţă de propria înzestrare? Sigur că scriitorul nu are ritmurile stahanovistului la strung. Dar oare să-i fi secat, aşa, lui Dorin Tudoran talentul, forţa de a atrage cuvintele în poezie?

D.T.: Există o carte foarte interesantă pe care mi-aş dori să o pot reciti: Poezia criticilor. A fost scrisă de un vechi prieten, unul dintre străluciţii mei colegi de an – Florin Manolescu. Mă întreb cum aş reacţiona azi la recitirea ei. Chiar la vîrsta la care mă aflu şi în pofida unui foarte serios demers de introspecţie, îmi este greu să aflu "cum stau lucrurile". Sînt înclinat să cred că miza mea majoră a fost şi, cine ştie, poate că a rămas poezia, dar că atracţia pentru alte modalităţi de expresie a fost încurajată "peste limita aşteptărilor" de... descurajantele realităţi înconjurătoare.

I-am invidiat întotdeauna pe poeţii care sînt capabili să scrie numai poezie, dar nu am putut să-mi scot din cap certitudinea unui coleg al nostru, mai în vîrstă şi suficient de talentat spre a fi luat în seamă. Îl cheamă Dante Alighieri şi spune: "Cele mai negre locuri ale iadului sînt rezervate celor ce se menţin neutri în timpuri de criză morală."

I-am invidiat la fel de mult pe cei care cred că pot combate o realitate insuportabilă numai prin "poezia cu cheie", prin fabulă şi parabolă – lucruri care s-au numit într-un anume moment românesc "şopîrle". Am încercat eu însumi fiecare din aceste ipostaze, în care alţii au atins performanţe extraordinare, ce rezistă încă unei lecturi pur estetice. Dar am sfîrşit prin a crede că fiecare citire publică a lumii îşi merită, pînă la urmă, un singur ochean – cel propriu. Şi spre sfîrşitul existenţei mele româneşti şi începutul pribegiei am hotărît că ceea ce mă frămînta cumplit, conflictul meu cu o lume insuportabilă, trebuia călăuzit mai degrabă spre pagina de gazetărie ori de analiză decît spre poezie, care de la un anumit punct devine neîncăpătoare şi improprie pentru exprimarea discursului respectiv. Pe de altă parte, mă gîndesc dacă nu cumva are dreptate Thomas Hardy cînd scrie: "Dacă Galileo ar fi spus în versuri că pămîntul se învîrte, poate că Inchiziţia l-ar fi lăsat în pace."

Renunţarea mea la poezie, în momentul cînd am părăsit România, nu are o singură explicaţie. Fireşte, există şi o bună doză din acel "A te supăra ca văcarul pe sat". Nu e deloc surprinzător că unui poet îi căşunează pe poezie, o consideră pe ea vinovată de eşecul lui în încercarea de a schimba ori doar de a îmbunătăţi lumea numai prin... poezie. Sau că decide că a scrie poezie în asemenea vremuri e o futilitate. Dar, dacă un poet nu e capabil şi de acest tip de naivitate poate nici nu e chiar poet.

O altă explicaţie a renunţării mele la poezie este aceea că bănuiam (şi aici nu m-am înşelat deloc) că lumea în care intram, la 40 de ani, nu-mi va da răgazul să-mi văd de poezie. Responsabilitatea mea faţă de soţie şi copil, a căror viaţă o tulburasem profund, m-a făcut să iau decizia de a nu mă perpeli la focul iluziilor. America este plină de tragedia celor ce ajung pe drumuri, îşi pierd familiile şi tot ce au pentru că se încăpăţînează să piardă mai mult timp cu scrisul decît le îngăduie realitatea. Deşi nu există un singur model, cel mai cunoscut rămîne cel al eşecului. Am considerat că nu aveam dreptul să arunc într-un asemenea coşmar două fiinţe care şi aşa plătiseră destul.

Faţă de propria-mi înzestrare, am obligaţii neonorate. Nu cred însă că am altă obligaţie faţă de cititor decît cea fundamentală – aceea de a fi corect cu el. Altfel spus, de a scrie şi a-i pune la dispoziţie produsul trudei mele literare, numai atunci cînd eu însumi sînt convins că am toate motivele să o fac. Sînt aproape patru decenii de cînd nu încetez să-l ascult şi să-l citesc pe unul dintre cei mai mari poeţi de care am ştire. Mulţi îl consideră un cîntăreţ, fiindcă se întîmplă să cînte extraordinar. E vorba de Leonard Cohen. El crede că "Poezia este chiar dovada vieţii. Dacă viaţa ta arde cum se cuvine, poezia este chiar cenuşa."

Cîte vieţi ard bine, cum se cuvine? Oricum, chiar dacă aş (re)intra într-un "ritm normal de producţie", de publicat aş publica puţin.

Nu ştiu dacă hotărîrea mea de a mă ţine departe de poezie pentru o lungă vreme a condus ori nu la o secare de felul celei pe care o pomeniţi. Aflat în Basarabia, am terminat un lung, foarte lung poem – cam de întinderea unui volum rezonabil. Într-un moment de profundă nemulţumire, l-am şters din memoria computerului. Am încercat, din cînd în cînd, să rescriu părţi ale acelui poem. Am publicat cîteva fragmente – cam unul, oricum nu mai mult de două pe an. Să vedem ce se va întîmpla. Cu poeţii şi poezia e greu să faci pariuri. Şi apoi, de ce n-ar avea dreptate Robert Frost cînd spune că "A fi poet nu este o profesiune ci o condiţie?" Neîndoielnic, am greşit cumplit faţă de profesia de poet, dar ştiu că am încercat să nu-mi trădez condiţia de poet.

D.C.E.: V-aţi dovedit unul dintre cei mai curajoşi scriitori români, în anii ’80, de sinistră memorie, cînd paranoia ceauşistă atinsese ultimul grad. Astăzi, parcă din ce în ce mai puţini oameni (obişnuiţi şi "specialişti") mai ştiu şi, dacă ştiu, se mai interesează de asemenea istorii de rezistenţă la minciuna şi ticăloşia "de Partid şi de Stat". Altele sînt problemele noastre, acum; ce rost are să ne mai amintim de ceea ce a fost? Credeaţi atunci, domnule Dorin Tudoran, că va veni o zi a curăţeniei, a cinstei şi moralităţii diseminate în straturile profunde ale României şi în clasa ei politică? V-aţi creat, în acele timpuri, o utopie sau eraţi conştient că după căderea comunismului răul va putea lua şi alte forme?

D.T.: Nu mi-am creat nici un fel de utopie. Am curajul să cred că prognozele pe care le-am făcut (încă de la încercarea cuplului Ceauşescu de a scăpa sfîrşitului de care a avut parte) cu privire la ce va urma în România post-decembristă s-au dovedit şi continuă să se dovedească un piculeţ mai exacte decît multe din concluziile nenumăratelor analize aruncate pe piaţă de politologi profesionişti. Ştiu că motto-ul pe care l-am pus pe prima pagină a Kakistocraţiei ("Mă tem că, în decembrie 1989, românii au ieşit din casă revoltaţi, au ajuns în stradă revoluţionari şi au intrat în istorie fraieri.") a indispus multă lume. L-am scris cu mare durere, şi teamă îmi este că nu m-am înşelat prea mult.

Unul dintre multele lucruri pe care nu le-am prevăzut însă a fost cît de repede se va încropi o industrie a minţitului cu program şi cît de laborioasă va deveni această industrie chiar în tabăra celor pe care îi numeam cu toţii "oameni de bine", trăitori fiind ei în România ori în afara "fruntariilor ţării". Canaliile, megalomanii, tromboniştii, oportuniştii din această lume (devenită foarte incertă azi) a oamenilor de bine se dovedesc cu nimic mai puţin numeroşi ori mai puţin nocivi decît ipochimenele din tabăra celor pe care numai oameni de bine nu aveam motive să-i numim.

Un simptom înspăimîntător îl constituie memorialistica acestui moment. Că are ori nu ceva important de împărtăşit lumii, că a ieşit ori nu încă dintr-o pubertate spirituală, că a înţeles ori nu ceva din întîmplările mai mari ori doar din cele mărunte prin care a trecut, tot românul – trăitor acasă ori aiurea – publică jurnale fluviu, memorii, cărţi de mărturisiri, ba îşi creează o pagină de Internet în care îşi afişează săptămînal produse de o mizerie inimaginabilă, probă a unui suflet orbecăind prin rigolele cele mai puturoase. Stahanovismul – ca să preiau un termen folosit de dvs. – în acest domeniu depăşeşte orice măsură. "Diariştii" cu pricina nu mai au timp să se uite la detalii. Norocul lor este că, în goană după senzaţional, aflare de iţe şi comploturi, cititorii nu mai găsesc timp să cîntărească ce ar putea să fie şi ce ar putea să nu fie plauzibil ori adevărat.

Ideea după care cu cît mai multe opinii, mărturii despre un fapt, epocă ori eveniment, cu atît mai bine, căci aceste adevăruri personale ne ajută să ajungem la adevărul adevărat, este în cele mai multe cazuri ale prezentului românesc lovită de nulitate. Suma aritmetică a unor adevăruri subiective nu este deloc o garanţie a obţinerii adevărului obiectiv. Oricum, nu suma aritmetică a unor defulări de tip birjăresc ori a tuturor gîndurilor pe care ni le-am notat, uneori zilnic, în pagini de jurnal ne poate ajuta să ajungem la acel adevăr. În scrisori, note de jurnal, discuţii telefonice, e-mail-uri, acţionăm, de cele mai multe ori, sub imperiul clipei, al umorii de moment. Acest comerţ al publicării ultimei note dintr-un carnet, al celei mai banale însemnări de uz personal, folosirea, în văzul public, a scrisorilor ori a fragmentelor de corespondenţă scrisă ori electronică primite de-a lungul unor ani doar spre a arăta ce înger eşti şi ce mişei sînt ceilalţi este o îndeletnicire stupidă. Ce să mai spun despre cei care – ieri victime ale Securităţii şi metodelor ei de a intra în viaţa omului – anunţă, azi, cu o satisfacţie imbecilă că îşi înregistrează convorbirile telefonice pentru ca mai apoi să publice transcriptul lor, fie în pagini de memorii, fie direct pe pagini de Internet. Cînd uităm că există, totuşi, o graniţă între public şi privat, că adevărul nu poate fi ajutat să prindă contur prin simpla, grotesca, simplificatoarea îngrămădire de piese foarte diferite ale realităţii, nu facem decît să distrugem definitiv încrederea publicului în capacitatea de a-i oferi introspecţii decente.

Cu ce ne alegem, de cele mai multe ori, din asemenea elanuri stahanoviste este o simplă spălare de conturi – unele extrem de neaşteptate, între oameni pe care nu-i bănuiam capabili de aşa ceva –, o autopromovare în care patologicul joacă un rol central, cu schilodirea unor realităţi şi aşa destul de obscure, încît adevărul prezentat cititorului de "oamenii de bine" nu este cu nimic superior minciunii oferite aceluiaşi cititor de "oamenii-nu-tocmai-de-bine". Cred că era Paul Valéry cel ce credea că "Dumnezeu a creat totul din nimic, dar această nimicnicie se vede..." Rămîne uluitor pentru mine eroismul de care sînt în stare atîţia dintre noi de a se da în stambă.

D.C.E.: Puteţi da nişte exemple?

D.T.: Deşi îmi place să repet vorba lui G. Călinescu ("Exemplele sînt pentru proşti"), cînd se referea la inutilitatea exemplelor în cazurile în care lucrurile sînt atît de evidente, hai să vă ofer două exemple.

Primul. Primesc un text apărut într-o revistă în care am semnat cîţiva ani o rubrică după decembrie 1989. Cineva publică pagini de jurnal, cum altfel? Se delimitează cu ştaif de unele dintre afirmaţiile mele din Frig sau frică? Sau despre condiţia intelectualului român, eseu difuzat de Europa liberă şi publicat de revista pariziană "L’Alternative" în 1984 şi de "Ethos"-ul lui Ioan Cuşa în româneşte, tot la Paris şi apărut apoi în engleză şi germană. Fără nici o legătură cu textul meu, diaristul glosează ritos: "După ce talentul lui D.T. a fost supralicitat în ţară şi în afară, acum, cînd este exilat, ar fi indecent să pui lucrurile la punct."

De ce să fie indecent? Nu e niciodată indecent să pui lucrurile la punct. Nici în legătură cu cît talent crezi că are sau nu are cineva, nici cu comentariile discutabile dintr-un text ori altul. Ce este indecent în cazul de faţă este altceva. Şi anume: impostura în care se scaldă distinsul diarist. Însemnările sale poartă data de "Duminică, 7 octombrie 1984". Cum eu părăseam România abia pe 24 iulie 1985, adică după nouă luni de la însemnările diaristului, acel "acum, cînd este exilat" al Domniei sale vorbeşte de la sine despre potlogăria la care se pretează. Există sute de exemple de acest fel în memorialistica românească scrisă azi şi datată ieri, alaltăieri ori chiar răsalaltăieri... Uneori, mă întreb dacă această industrie a falsei memorialistici nu este o reacţie la constatarea, atît de adevărată, că pe timpul dictaturii nu ne-am învrednicit nici măcar de curajul literaturii de sertar, curaj fie el practicat şi sub forma unor simple note de jurnal. Însăilăm azi ce ne iluzionăm că am fi avut curajul ori doar caracterul de a fi gîndit şi notat ieri. Îi lăsăm pe ceilalţi să creadă că am fost mai breji decît am fost şi sfîrşim prin a crede noi înşine în această minciună.

Al doilea. Citesc un articol publicat într-un cotidian occidental, text din care se poate înţelege că aş fi unul dintre apărătorii necondiţionaţi ai memoriei lui Mircea Eliade. Se oferă şi explicaţia – i-am fost student savantului, la Chicago. Conversez electronic cu autorul articolului şi-i dovedesc destul de lesne că informaţia ce-i fusese livrată era absolut falsă. Nu am fost, nu aveam cum fi studentul lui Eliade la Chicago. Norocos cum sînt, am fost studentul lui Ion Dodu Bălan, la Bucureşti. Regretă că s-a pripit şi îşi cere scuze. Naiv, consider cazul închis. Nu trece însă prea mult şi autorul respectiv îşi republică textul, în româneşte, într-o revistă în care am semnat eu însumi o rubrică pentru cîţiva ani. Şi afirmă, încă o dată, că am fost studentul lui Eliade, la Chicago. Mai este ceva de făcut cu asemenea oameni, cu asemenea publicistică? Ce să mai spun de faptul, de acum secundar, nu-i aşa?, că nu am fost vreodată şi nu sînt deloc nici azi un apărător necondiţionat al memoriei lui Mircea Eliade.

D.C.E.: Se fac încă auzite, pe scena literară românească, acuze de "colaboraţionism" la adresa unor scriitori care au trăit, au scris şi, unii, au murit în timpul regimului trecut. Calificativele deloc onorante erau foarte frecvente, în primii ani după Revoluţie; acum, s-au mai rărit, şi numai Gheorghe Grigurcu sau Alexandru George le mai pun la încălzit, cînd şi cînd. Arghezi, Sadoveanu, G. Călinescu, Tudor Vianu, Camil Petrescu, Noica, Marin Preda, Nichita Stănescu, alţii şi alţii intră în malaxorul revizuirilor "est-etice", ieşind de acolo cu chipuri de nerecunoscut. Dar parcă au existat şi unele derapaje morale, ceva mai spectaculoase, produse anterior în condiţii de libertate. E oare mai vinovat, de pildă, Vianu pentru că a acceptat să facă anumite compromisuri în "obsedantul deceniu" comunist, sau Cioran, care îl compara, în deplină libertate, pe Zelea Codreanu cu Isus Cristos şi se arăta încîntat de modelul Hitler? Cum vedeţi Dvs. rezistenţa prin cultură în anii comunismului? Pînă la ce punct se poate vorbi de o rezistenţă reală, şi de la ce punct încolo – de curată laşitate?

D.T.: Colaboraţionismul este o temă ce va continua să stîrnească multe controverse. De la credinţa potrivit căreia, atîta vreme cît în România nu a avut loc o decomunizare aşa cum a avut loc o denazificare în Germania, colaboraţioniştii nu vor avea vreo problemă să colaboreze în continuare cu neadevărul, pînă la piruetele cele mai greu de imaginat în jurul acestui subiect mai spinos chiar decît cel menţionat într-un poem celebru de Geo Dumitrescu, confruntările se vor înteţi. Este unul dintre subiectele ce nu pot fi discutate, încă, la rece. Sînt încă în viaţă prea mulţi actori ale căror vieţi s-au intersectat în ipostaze dintre cele mai puţin angelice pentru ca discuţia să înceapă a curge prin valea liniştită a raţionalului. Sînt prea multe încă rănile ce au rămas deschise şi prea numeroase amintirile deceniilor în care ierarhiile stabilite de sus nu puteau fi clătinate de nici un demers critic, profesional, fără riscul de a fi pedepsit drastic, pentru ca să nu existe şi un anumit exces de zel în demersul celor ce încearcă să scuture praful de aur de pe umerii unor mituri pe care nu le consideră îndreptăţite.

De cînd lumea, există oameni cu un instinct extraordinar cînd vine vorba de compromis. Ei ştiu să aleagă compromisul bun, benign, încercînd să ocolească săvîrşirea compromisului rău, malign. Care sînt şansele de a reuşi pînă la capăt în acest demers depinde de prea multe elemente. Ne aflăm în faţa unei ecuaţii prea complicate spre a specula. Cum la fel de complicat este să ghicim cîte şanse există să ocoleşti, cu totul, orice formă de compromis.

Interesant este, într-adevăr, că derapajele morale nu se înregistrează doar sub presiunea unor timpuri atroce, de tipul dictaturilor. Cine este predispus la derapaj moral găseşte calea să-şi împlinească o asemenea vocaţie în orice context. Dacă ne uităm la lumea românească de azi, nu cred că numărul de compromisuri pe cap de locuitor este neapărat mai mic decît a fost pe timpul dictaturii comuniste. Înţelegem, cu tristeţe, că în fond unii dintre nemulţumiţii de ieri erau revoltaţi nu atît de nebunia dictaturii, ci mai degrabă pentru că odioasa dictatură punea în fruntea bucatelor pe alţii, nu pe ei. Dacă după decembrie 1989 au devenit ei miniştri, ambasadori, secretari de stat, directori de reviste şi edituri, generali de armată, mă rog, noua nomenklatură, lucrurile li se par reintrate definitiv pe făgaşul cel bun. Pe cine reprezintă şi cărei structuri aparţin se dovedeşte o chestiune secundară pentru asemenea oameni.

Dacă aflu resurse să înţeleg, cît de cît, ce-i făcea pe tovarăşii X, Y şi Z şi pe tovărăşelele P, S şi T să rotească ieri toroipanul ideologic din birourile "Scînteii", "României libere", "Luptei de clasă", "Săptămînii", "Luceafărului", Televiziunii Române, azi nu pot încerca decît un sentiment de dulce perplexitate văzînd oameni încă tineri, şi pe care dictatura comunistă i-a victimizat, totuşi, destul de superficial, învîrtind buzduganul corectitudinii politice, armă dintre cele mai murdare, contraproductive şi descalificante. Asemenea triste involuţii nu-mi pot spune decît că, ieri, victimele primilor ar fi putut fi nişte nomenklaturişti la fel de stupizi şi crînceni ca X, Y, Z, P, S şi T. Norocul lor – şi al nostru, al tuturor – este că ieri aceşti neaşteptaţi campioni ai corectitudinii politice erau prea tineri iar unii dintre ei prea şterşi pentru ca dictatura să le fi oferit portofoliile de ciomăgari ideologici pe care azi şi le oferă de unii singuri, asistaţi cu parşivenie de ideocraţi fără frontiere.

Se observă şi regrupări – unele mai subtile, altele deloc subtile – ale unor "victime" de felul foştilor nomenklaturişti. Chiar în ALIA am citit cu cîţiva ani în urmă un interviu al unei foste membre a CC al PCR şi, dacă nu mă înşel, a Marii Adunării Naţionale. Intelectual pe cărţile căreia mulţi oameni au învăţat... carte, fosta nomenklaturistă îşi apără cum ştie mai bine cauza.

S-a nimerit, îşi aminteşte Domnia sa, în Sala Palatului, în timpul unei conferinţe a CC al PCR. A fost extrem de surprinsă să îşi audă numele citit de pe noua listă a celei mai înalte nomenklaturi cu putinţă, alături de numele altor scriitori, şi ei, nu-i aşa?, la fel de surprinşi. Numai că o cooptare în CC al PCR ori o membrie în Marea Adunare Naţională presupunea luni lungi de şedinţe, recomandări scrise, adunări ale organizaţiei de bază din care făceai parte, verificări – proces de-a lungul căruia era imposibil să nu afli "ce ţi se pregăteşte". Ca să nu mai spun că ideea de a fi trecut din întîmplare pe lîngă Sala Palatului, fredonînd un fragment din Mozart ori citind Holderlin, şi de a fi fost împins înăuntru spre a afla, cu stupoare, că deveniseşi membru al noului CC al PCR ori al MAN e mai mult decît ridicolă.

Dar, hai să zicem că aşa au stat lucrurile, că dl. Ion Gheorghe Maurer ar fi împins-o cu forţa pe dna profesor universitar în CC al PCR şi MAN. Dar cînd a apărut în presă elucubranta comparaţie între Epoca de Aur Nicolae Ceauşescu şi Epoca lui Pericle semnată de dna profesor universitar, tot Ion Gheorghe Maurer a fost de vină? El a scris textul şi a semnat-o fraudulos pe dna profesor universitar? Şi dacă aşa au stat lucrurile, de ce nu a protestat dna profesor?

Răspunsul la asemenea întrebări "fără rost" vine sub forma unei afirmaţii cheie. Dna profesor ne lasă să înţelegem că, de fapt, de protestat în asemenea vremuri, nu o fac decît oamenii de proastă calitate. Oameni de bună calitate, ca Domnia sa şi alţi colegi de CC ori MAN, au altceva de făcut. Văd ceva mai mult decît neobrăzare în asemenea "memorialistică" şi mă întreb ce ne va aduce memorialistica de mîine, produsă de vajnicii campioni ai corectitudinii politice de azi.

După 14 ani de la acel decembrie 1989, continuă să se găsească explicaţii şi scuze pentru mai toată lumea – torţionari, asasini, agenţi KGB, membri ai Securităţii practicînd poliţie politică, informatori plătiţi ai Securităţii, turnători voluntari, bişniţari politici, diplomaţi cleptomani, nomenklaturişti plini ori doar supleanţi etc. Numai pentru o singură categorie de oameni nu mai există azi, practic, nici o scuză – cei care, fiecare după puteri şi curaj, s-au opus deschis dictaturii. Cînd azi se găseşte mai multă înţelegere pentru dnii Tudor Stănică, Caraman şi Ilie Merce ori pentru dna profesor universitar decît pentru Doina Cornea, Gabriel Andreescu, Mircea Dinescu ori dispărutul Dan Deşliu, de ce ne-am îndoi că mercenarii de azi vor avea mîine parte de un tratament mult mai cald decît victimele lor de azi?

Mi-am spus prea de multe ori opinia în legătură cu faimoasa rezistenţă prin cultură şi despre calitatea clasei politice pe care a determinat-o, pentru a o lua de la capăt. Nimeni nu poate impune ori sugera altcuiva cum să reziste unei epoci nebune. Fiecare o face cum găseşte de cuviinţă, fiecare o face după cum poate, fiecare are dreptul să-şi trăiască viaţa aşa cum crede că este mai bine. Nu cred că mi-am cîştigat vreun drept special de a desena graniţa foarte bîlbîită uneori ce separă laşitatea de rezistenţa practicată exclusiv prin cultură. În acest moment mă rezum la a spune că nedumeririle mele faţă de practicanţii rezistenţei doar prin cultură apar numai atunci cînd unele dintre domniile lor se dau drept altceva. Oricît de multă preţuire am pentru unii dintre membrii Şcolii de la Păltiniş, insistenţa cu care unul ori altul din aceşti intelectuali străluciţi încearcă să acrediteze azi ideea că Păltinişul a fost centrul ori unul din centrele rezistenţei la dictatura comunistă mi se pare cam mult. Altfel spus, Haida-de! Voi povesti cîndva istoria ultimului text pe care am reuşit să-l public în România înainte de a fi aruncat în afara ei. Tot ce vreau să spun acum este că e vorba de o scrisoare deschisă, publicată în revista "Steaua", graţie bunei credinţe a directorului ei, Aurel Rău, scrisoare adresată tocmai lui Constantin Noica.

Aş menţiona, fie doar pentru amuzamentul pe care-l poate produce, că am citit cîndva rîndurile unui membru al leatului literar ‘80 din care se putea înţelege cum au pregătit, de fapt, optzeciştii şi revoluţia din decembrie 1989. Am încă suficient de mulţi prieteni printre optzecişti, scriitori pe care-i preţuiesc nu de ieri, de azi, şi contez pe umorul lor rafinat spre a repeta cu tandreţe acel "A se scuti, Mitică..." Există, slavă Domnului!, merite suficiente în dreptul atîtor şi atîtor nume, pentru a nu fi nevoie de acest "construct" prea din cale afară de "post-modernist". La ce ne-ar folosi o altă meritocraţie imaginară?

În sfîrşit, ceea ce aş numi hîrtia de turnesol. Este vorba despre reacţiile pe care le avem la informaţiile oferite de dl Mihai Pelin în diferite forme – cărţi, analize, articole etc. Dacă ne convine ce scrie dl Pelin, îl cităm ca autoritate. Dacă nu ne convine, îl acuzăm de toate păcatele lumii ori trecem cu lejeritate peste informaţiile pe care le oferă. Este un comportament aberant, care vorbeşte despre incapacitatea noastră aproape cronică de a privi adevărul în faţă. Deşi relaţiile noastre s-au răcit pînă la îngheţare, l-am cunoscut suficient de bine pe regretatul Vlad Georgescu. Mă îndoiesc profund că după ce a ajuns în Occident a adus vreun serviciu vreunui... serviciu secret românesc. Dimpotrivă, sînt printre cei care cred că istoricul a fost ucis de serviciile secrete ceauşiste pentru profesionalismul şi tenacitatea cu care a denunţat atrocităţile dictaturii. Dar atunci cînd dl Mihai Pelin produce o dovadă că dl. Vlad Georgescu a semnat un angajament cu Securitatea pe cînd se afla în România, nu am nici un drept să arunc cu pietre în dl Pelin, dacă nu am capacitatea de a dovedi că documentul reprodus de Domnia sa este un fals. Nu avem cum fi decît întristaţi să aflăm azi că alţi oameni pe care i-am iubit şi respectat profund s-au dovedit slabi într-un moment ori altul al existenţei lor, pretîndu-se la lucruri pe care nu ni le-am fi putut imagina. Dar refuzînd adevărul dintr-un partizanat ce ne orbeşte, nu facem nimic altceva decît a nu recunoaşte că sîntem cu toţi supuşii greşelii. Sîntem îndureraţi? Sîntem deziluzionaţi de ce aflăm despre prietenii noştri? Sîntem. Dar, vorba lui Santayana, "Înţelepciunea vine pe calea deziluziei."

De partea cealaltă, ce nu cred că e drept de făcut este să punem întreaga viaţă şi operă a unor oameni (de la Eliade la Vlad Georgescu şi Doinaş) sub semnul întunecat al unor opţiuni, decizii nefaste, dar de moment. Ambele atitudini mi se par inacceptabile şi profund păgubitoare, îndepărtînd o discuţie serioasă despre propria noastră condiţie.

D.C.E.: Am ajuns la "blestemata chestiune insolubilă" a raportului dintre etic şi estetic. Într-o scrisoare trimisă unui tînăr critic care scrisese despre antologia Dvs. de versuri Tînărul Ulise, spuneaţi la un moment dat: "Eu nu voi scăpa niciodată de tirania criteriului etic. Mi-am făcut-o cu mîna mea. Cu toate acestea, sînt nu doar plictisit ci şi descumpănit să văd oameni serioşi apucînd o carte de a mea din raft dar scriind, finalmente, tot despre... disidentul Dorin Tudoran". E ideal, desigur, ca aceste două valori să se întîlnească – şi, deşi eu apăr cît pot autonomia esteticului, mărturisesc că nu văd deloc cu ochi senini micile şi marile ticăloşii (făcute cu talent sau fără). Dar e importantă şi disocierea esteticului de etic, atunci cînd citim şi evaluăm o carte? Dvs. puteţi aprecia opera unui autor contemporan care, altfel, vă deprimă?

D.T.: Cred că pot. Nu-mi amintesc de situaţii în care, dezamăgit profund de prestaţia morală a unui autor de talent, să fi făcut eroarea de a-i nega valoarea literară. Cum nu-mi amintesc ca astăzi să fi afirmat despre un scriitor că este important, iar mîine, fiindcă relaţiile noastre s-au stricat, să fi afirmat că autorul respectiv nu are nici un dram de talent. În mai multe rînduri, mi s-a aplicat acest tratament. Dar, sincer vorbind, adevărata victimă a unor astfel de situaţii nu cred că am fost eu ci aceia care s-au pretat la asemenea schimbări de macaz.

De-a lungul anilor, mulţi prieteni comuni s-au plîns dnei Monica Lovinescu şi dlui Virgil Ierunca de o anume intransigenţă de care aş da dovadă, de o neîndreptăţită prioritate ce o dau eticului în defavoarea esteticului. Mi-l amintesc pe dl. Ierunca amuzîndu-se şi încercînd să dezmintă o asemenea percepţie. Şi totul vine dintr-o experienţă personală. Aflîndu-mă cîndva în casa "monicilor", pe vremea cînd scoteam "Agora", în colimatorul discuţiilor noastre foarte nocturne a intrat un anume autor. Le-am spus, franc, "monicilor" că am început să nutresc o silă greu de ţinut în frîu faţă de autorul respectiv. Întors la Washington, am fost întrebat de un membru al colegiului de redacţie dacă aş publica nişte pagini ale autorului cu pricina. Am răspuns: "Evident că le public, dacă paginile sînt bune, aşa cum sînt de cele mai multe ori textele lui X." Am primit paginile. Erau foarte bune. Le-am publicat şi s-au întîmplat două lucruri.

Primul – m-a sunat dl. Ierunca să-mi mulţumească pentru trimiterea cîtorva exemplare din acel număr de revistă. După care, profund amuzat, m-a întrebat: "Păi, dragă Dorin, ce am vorbit noi acum cîteva luni despre X? Ne-ai spus ce ne-ai spus despre el şi acum îi publici nu ştiu cîte pagini... Ha! Ha!" "Domn’ Virgil", am răspuns eu, "ce am vorbit noi a fost despre omul X. Şi tot ce v-am spus despre om rămîne aşa cum v-am spus. Ce am publicat eu este autorul X. V-au plăcut paginile lui?" Nu-i displăcuseră.

Al doilea – aveam sub tipar o foarte interesantă corespondenţă inedită între Tudor Arghezi şi un patriarh al exilului literar românesc. Supărat că am publicat paginile autorului despre care mă chestionase cu umoru-i inegalabil şi dl. Ierunca, patriarhul cu pricina mi-a comunicat că îşi încetează colaborarea la "Agora" şi m-a rugat să-i trimit înapoi corespondenţa cu Arghezi. Am încercat tot ce mi-a fost în putinţă spre a-l face să-şi schimbe hotărîrea. Şi aş fi continuat să o fac, pînă cînd, epuizînd toate reproşurile de ordin etic la adresa autorului pe care-l publicasem, patriarhul a început să-mi explice că autorul respectiv nu are nici o fărîmă de talent. În acel moment, mi-am dat seama că dialogul nu există, fiindcă, spre deosebire de partenerul meu de discuţie, eu chiar eram şi sînt convins că autorul ce stîrnise atîta mînie este unul de talent.

Amuzant este că, într-un interviu pe care-l făcusem cu autorul în cauză prin anii ‘70, intervievatul îmi povestea că unul dintre idolii adolescenţei sale fusese... patriarhul. Dar şi mai amuzant rămîne faptul că, după ce i-am publicat acele pagini şi am pierdut un nume important dintre colaboratorii revistei, autorul ce a stîrnit tot acest vîrtej continuă să mă înjure peste tot, pretinzînd chiar că i-aş dori moartea?!?

D.C.E.: Sîntem la finalul acestui interviu, pentru care vă mulţumesc. Aţi fost de atîtea ori în postura mea de acum, a celui care pune întrebări unui scriitor important. De aceea, invocînd "solidaritatea de breaslă", v-aş ruga să răspundeţi la o întrebare pe care n-am fost capabil să v-o pun. Sper să nu respingeţi şi Dvs., ca neserioasă, o asemenea propunere. Am păţit deja acest lucru cu cîteva celebrităţi. Poate că nu mi se va întîmpla şi cu Dorin Tudoran.

D.T.: Ca unul care, aşa cum spuneţi, m-am aflat de atîtea ori în postura dvs., îmi iau libertatea de a mărturisi că, în fond, nu există întrebări neserioase, ci doar răspunsuri neserioase. Realizatorul unui interviu trăieşte cu iluzia că, măcar din cînd în cînd, reuşeşte să descifreze personalitatea celui pe care-l scrutează ori pe care chiar îl... perforează cu întrebări. Dar sînt foarte puţini intervievatorii ce înţeleg că intervievatul are el însuşi şansa de a-şi scruta partenerul de discuţie, să facă un scurt demers psihanalitic, dacă nu e prea pretenţios spus, prin care să-l citească pe cel ce-i pune întrebări.

Există, dle Cristea-Enache, o întrebare care vă frămîntă şi pe care nu mi-aţi pus-o pe şleau, dintr-o delicateţe pentru care vă mulţumesc. Aţi început cumva formularea ei, în cîteva rînduri, dar v-aţi oprit undeva la sfertul ori la jumătatea drumului. Ea ar suna cam aşa: "Dle Tudoran, aţi ratat ori nu?" În varianta ei şi mai neiertătoare, întrebarea ar putea suna chiar: "Dle Tudoran, sînteţi, totuşi, conştient că aţi ratat?"

Oricare ar fi varianta pe care aţi alege-o, răspunsul meu la întrebarea dvs. este unul şi acelaşi. Pe cît de simplu, pe atît de trist: "Da."


Washington, ianuarie 2004


(preluat din Adevărul literar şi artistic (nr. 701, 27 ian. 2004)