Radu Afrim despre... minirevoluţii, domnişoara Margit şi bunele maniere

Indicaţii regizorale pre-producţie:
Cîteva precizări: doresc f. mult să nu fiu întrebat dacă se taie ceva din răspunsuri, scuze că n-am reprodus întrebările tale în întregime. Dacă mai rămîne spaţiu (mă-ndoiesc) aş prefera să-ţi dau o poză din ocean cafe la care ţin mult, nu doresc să fie publicată tot poza din mămăliga şi alte populisme. Aşa... deoarece n'am diacritice vezi, te rog, că personajul dna Şot e cu Ş de la şarpe. Merci. R. Cînd apare? Acum?
Alte precizări neapărat necesare (dar nu neapărat şi pe placul eroului): orăşelul copilăriei din text se numeşte Beclean; regizoarea jună şi blondă specializată în dramolete ruseşti (recte Anna Karenina) se numeşte Alice Barb; povestea a căpătat între timp diacritice şi î din i-uri; întrebările au dispărut (fiind înlocuite de teme) pentru că mi s-a făcut (mie, I.P.) ruşine de ele. Da, apare acum. (Iulia POPOVICI)


Despre revoltă
Am să exploatez ironia conţinută în întrebare. Sînt un revoltat din seria celor "soft" aşadar unul ineficient pt societate. Mă răzvrătesc împotriva anumitor forme (sounds nice: "revoltat de formă"), însă dacă aceste minirevoluţii estetice (cum mi le-a botezat maxiRegizoarea Cătălina Buzoianu într'o revistă) trebuie să conţină "socialul", atunci prefer marginalul, minoritatea, singurele lucruri la care mă pricep. A, da, mă revolt împotriva regizorilor care fac spectacole despre categorii sociale "infrecventabile" deşi habar n'au cu ce se mănîncă astea. O regizoare jună şi blondă a regizat despre băieţii de cartier, evident a făcut căcatu' praf, ea fiind o bună regizoare de dramolete ruseşti de secol 19. Altădată, aceeaşi gagică a regizat despre viaţa într'o cazarmă (forţele aeriene americane cred!). Nici măcar eu, care mi'am petrecut 16 (şaisprezece) luni în armata românească, nu m'aş încumeta. E drept că am făcut 3Surori (scenariu neFiresc de liber după cehov) în care e vorba despre o cazarmă "metafizică". Un bătrînel englez ultraConservator (Billington pe nume) a scris că soldăţeii mei erau nazişti.

Dar să revin la regizoarea blondă (o să concluzionezi că sînt un revoltat împotriva regizoarelor blonde. Relax, cred că asta e platinată.): la ieşirea de la sus-numitul 3Surori a fost văzută alergînd pe holul Odeonului cu mîinile în sus şi dîndu'se cu freza de pereţi (prilej cu care i s'a mutat cocul pe stînga) şi strigînd : "asta trebuia să se numească 3Cretine! Să'nţeleg că aşa spectacole trebuie să fac pt. a fi selecţionată în festivalu‘ naţional???!!!". Zic eu : Isn't funny? Uite, vezi, m'am relaxat, chiar m'am amuzat, gata cu revolta pe ziua de azi. Acum o să mai beau o cafea la masa asta din poză. Apropo de revoltă şi cafea: singurele reclame tv care'mi fac poftă sînt cele la cafea, cu ceşti aburinde, cu filtre de imagine kitsch. E drept, contextul e mereu mult prea familist pt. gustul meu. Dar mai sînt şi de alea cu cîte un tip care'şi savurează cafeaua de dimineaţă împreună cu pisica personală. Şi apoi merge la job. Am văzut recent un show în care nişte actori (care se identificau cu personajele într'atît de mult încît jucau cu propriile haine şi foloseau propriile nume) aveau nişte probleme cu reclamele, cu societatea de consum şi alte revolte – standard devenite revolte-trendy. M'am întristat brusc, realizînd că, de fapt, acest tip de revoltă e dintre cele false în cazul actorilor. Cei tineri trăiesc (chiar dintre cei care jucau în acea seară), unii chiar f. bine, din reclame tv. În acest caz aş fi preferat să'şi ia nume şi haine de scenă. Abia aşa ar fi devenit nişte "civili" care au dreptul la acest tip de revoltă. Uite c'am ajuns să mă revolt împotriva revoltei altora. Aberant, nu?

Despre ridicol
Eşti sigură că mie ai vrut să'mi pui întrebarea asta? Nu, pe bune... de orice fel de fobie, teamă, angoasă poţi să mă bănui dar de asta, nu. Şi nici pe personajele mele. E un feeling prea burghez, tipii obsedaţi de ridicol sînt paralizaţi din start, sînt pierduţi pentru ei înşişi şi cîştigaţi pe gratis de către societate. Crezi că societatea merită să ne aibă aşa cum ne vrea? Hai fii serioasă. Oricum trăim în mijlocul unui ridicol imens ca să mai putem conştientiza sau schimba ceva. Şi personajele mele (chiar dacă le'a inventat cehov sau baerfuss sau, altădată, saviana stănescu) sunt la fel. Nu le minimaliza pls punîndu'le în cîrcă teama de ridicol. Uite, beau din cafea şi recunosc fără jenă că mi'am pus să ascult "no woman no cry" nu în varianta de cult cu bob Marley, ci în varianta pop(ulară) cu boney m! şi ce cool e. Dacă mi'ar fi fost vreodată teamă de ridicol poate aş fi evitat elegant cîteva din eşecurile mele personale. Şi, în fond, cine are măsura ridicolului? Oricum, ridicolul (y compris teama de...) e o noţiune la fel de demodată ca şi bunele maniere. Asta e. În concluzie, persoanele cu teama de ridicol sînt demodate şi nu cred să fi însemnat vreodată ceva pentru istoria (ea însăşi ridicolă) omenirii. Am vorbit cam mult despre o chestie care nu mă interesează deloc. Păi citează'mi un personaj de Fellini care se teme de ridicol. N'ai să găseşti. Cabiria se teme de singurătate. Aşa se face că nu e ridicolă, din contra, e un personaj fundamental în secol.

Despre negrele secrete ascunse în spatele umorului fulminant
Ei, acuma hai, disecă'mă , dezgioacă'mă (ca s'o citez pe Caribella Virginia Spermezan, personaj deja celebru, din Kinky ZoOne). Zilele trecute le'am adunat pe trei prietene f. bune (ada m., toni z., clara f.) la o masă rotundă. Cum şedinţa de spiritism eşuase de data asta (singurul mesaj coerent la care am avut acces a fost cuvîntul "fintzy". Atunci Tony a recunoscut că a existat un anume actor numit fintzy cu care am fi intrat în legătură, însă noi acum trebuia să folosim acest cuvînt în scenariu. Am decis ca fiecare replică a Adei trebuie să se termine cu punct. Iar după punct, cuvîntul fintzy. Ada s'a supărat şi s'a retras din joc. Atunci Toni ne'a dictat subit propoziţia: "fintzy, fintzy îşi adulmecă părinţii". Eram deja pe un teren fals, deoarece propoziţia conţinea reminiscenţe din ultima premieră în care joacă Toni la Odeon. Am renunţat şi am început să le descriu cubul alb (cu latura frontală deschisă) în care îmi place să mă imaginez atunci cînd nu vreau să mă gîndesc la trecut sau la viitor. E un cub alb, luminos, nu neapărat moale, nu prea mare etc., ş.a.m.d. Nu cred că ai prea mult de psihanalizat aici, eu cred că totul e în relaţie cu o zonă naivă din mine la care ţin mai mult decît la altele, ţine de lumea vizibilă, de suprafaţa lucrurilor (unii chiar mă consideră superficial). Cred că naivitatea e sursa humorului meu "fulminant" şi nu ceva ce ţine de atracţia mea irezistibilă pentru linia orizontului, de exemplu. Sînt o zodie duală, nu'mi pot depăşi zodia, nu trebuie să încurcăm "parcela" dark cu cea solară (wow!). Ce zici de umorul naiv al Copilei din De ce fierbe copilu în mămăligă sau cel al Dorei din Nevrozele sexuale ale părinţilor? Sînt două texte pe care am dorit să le regizez şi cred că nu le'am greşit.

În copilărie (ca să ies puţin din cubul alb:)) în orăşelul meu existau două pictoriţe naive, dar culte în acelaşi timp: doamna Bot şi doamna Şot. Pereţii lor erau plini de uleiuri cu tablouri reprezentînd ţigănci cu tenul alb şi sînul dezgolit pe o draperie bordeaux sau copii bucălaţi în fatza şemineului arzînd, a căror piele oglindea, fidel, focul. Stăteam ore întregi cuminte pe un scaun şi urmăream cum pictează. Acest fapt mă bucură foarte mult. Nu m'am întristat nici cînd mi s'a spus că, de fapt, ele copiau nişte cărţi poştale vieneze sau aşa ceva. Cînd au început demolările massive în oraş şi podul casei doamnei Bot a devenit accesibil oricui (niciodată nu m'am întrebat unde au dispărut pictoriţele Bot şi Şot) eu am găsit multe scrisori intime legate cu o panglică azurie. Uite, acum mă gîndesc că mi'e străin conţinutul scrisorilor: fie că eram prea mic, nu ştiam alfabetul, fie că mama nu mi'a dat voie să citesc, ori erau scrise într'o limbă străină. Ciudat, nu? Cred că astea toate ies din mine atunci cînd scriu situaţii oarecum comice, naive pt. scenă. Uite, se spune că, tot în orăşelul meu, în timpul inundaţiilor din '70 cînd toţi alergau disperaţi să mai salveze ce s'o putea, o tînără zveltă, blondă, îmbrăcată în negru, cu cizme peste genunchi, se plimba cu umbrella neagră pe stradă, un zîmbet palid pe buze. Era o altă pictoriţă naivă, domnişoara Margit ai cărei pereţi reprezentau diferite ipostaze ale păsării phoenix (cel mai adesea supraponderală, un fel de combinaţie între curcă şi găină bine hrănită). Asta nu m'a împiedicat să asociez mereu numele pictoriţei naive Margit cu cel al lui Magritte. Inclusiv la Beaubourg cînd m'am fotografiat lîngă "treptele verii" (tabloul number one al copilăriei mele) mi'am amintit de pasărea phoenix de pe Someş. Nu cred că am deviat de la întrebarea ta...

Despre de ce în Kinky's ZoOne sînt dezbrăcaţi doar spectatori-bărbaţi
God, îţi imaginezi că femeile s'ar lăsa dezbrăcate aşa uşor cum o fac bărbaţii?? Noi aveam pur şi simplu chef să dezbrăcăm pe cineva, that's all.. Un critic la care eu ţin f. mult (dl. Cazaban) mi'a reproşat că după ce că bieţii oameni plătesc biletul/consumaţia la Green îi mai şi dezbrăcăm, în loc să ne dezbrăcăm noi (mă rog, actorii). După ce i'am amintit că actriţele în Kinky chiar se dezbracă, i-am povestit şi lui despre unii bărbaţi care vin la fiecare reprezentaţie în speranţa că într'o zi le va veni şi lor rîndul la dezbrăcat. Ai văzut ce nebunie a ieşit la ultima reprezentaţie?? Jumate din public/clienţi dădea replicile înaintea actorilor :). Oricum, deoarece acţiunea episodului 2 din Kinky Z. se petrece în Bora Bora vom obliga publicul de ambele sexe să vină în costum de baie.


(interviu preluat din Observatorul cultural, februarie 2004)