şi nici măcar nu existau şoapte, o undă de mînă, ridicată să spună, minima vibraţie. hăul nespusului tîmp zăcînd peste mormane de alcătuiri. zîmbetul prietenesc era otrava de care ar fi trebuit să te fereşti dimineaţa şi-n ziua de apoi. oameni care vin oameni care pleacă care mistuie neînduioşînd pietrele. ar fi trebui să-i calci în picioare înspre a fi cu adevărat linişte. ce pot să fac în afară de a scrie poezie?
nu-i nimeni cu care să vrei a începe o deprindere nouă şi nici cu ce n-ai mai avea. poţi doar să te aşezi la margine şi să-i priveşti pe cei despre care mimezi sentimente fără să faci vreun gest, fără să pari implicat cumva, de parc-ai fi fost vreodată, şi cînd obosit de unicitatea ta istovitoare grandioasă şi mistificatoare vei închide ochii nici măcar imagini nu-ţi va fi dat să adulmeci precum cîinii înfipţi în gunoaie nu vor găsi decît cutii de plastic bine linse. nici culori nu ţi se vor da şi nici mirosul străzilor nu te va mai însoţi precum aura cu care vopseai vorbele-ţi încete. te vei lăsa pe spate, nu brusc, alene, ca şi cum te-ai forţa să naşti prin toţi porii milioane de prunci. vei rămîne preţ de-o memorie cu ochii la un cer din ce in ce mai departe de sub anonima nepăsare a ierbii. te vor călca, te vor păşi, te vor înfunda zi de zi, ploaie de ploaie, în clisa prea mult lăudată. nu, nu vei încolţi precum seminţele aruncate-n pămîntul negru. rădăcinile doar te vor separa de piele de oase de celule şi oricum nu te vei mai simţi.
îmi umblă mîinile înspre paharul de vinars, alcoolurile putrezind în camere, căldura asta care-mi sugrumă visele. hei, ţi-aş spune, iubito ce ar fi dacă toamna s-ar pieri singură în roşu şi galben ca o prăfuită dorinţă de a fi poet sau altfel.
nu te mai plînge. nu mai împroşca ziua cu volutele părerilor tale. eşti doar ce te-ai pus să fii, aveai voie să alegi sau să stîrpeşti evoluţia într-o cinstită slujbă. fără lacrimi mulse din ţîţele imprecaţiilor de doi lei. ai grijă cum ţi se atîrnă de coate "feriţi-vă, muşcă aproape". nici nu muşti nici nu fărîmi, doar te întinzi ca o mocirlă peste ghetele celor ce te ascultă. vise, alcooluri, iubito, toamnă. mai ai şi altceva? un gîndac, pilitură de fier, o ţeapă, da domnule o ţeapă ce te uiţi la mine ca la un... mă rog, ceva acolo. ştii ceva? dorinţele tale sunt prea la vedere, parcă ai fi aproape un gard, un autobuz cu afişe, un stîlp ce-şi arată chiloţii pătaţi cu lozinci. doar nu ai de gînd să ne îneci în jalea asta de patruped nebăgat în seamă? ascultă-mă, lasă-te pe sub iarbă.