şi dacă de mîine nu m-aş mai citi? să vă dau nişte foi de hîrtie cu semne răpuse de oboseală lustruite, cînd spui lustruit te gîndeşti întotdeauna la alămuri, pe coli generoase şi să vă pun să ascultaţi. cîţi dintre voi nu se vor speria dacă nu voi fi ecoul celor îngripate acolo?
şi iar te-am visat. era seară, cum altfel să fie, eram singur în apartament cineva, de fapt ştiu cine, te adusese într-un gaz la fel de vechi ca televizorul din copilărie după care veniseşi. rubin 104. erai în pantalonii cu dungi şi bluză lălîie peste sînii ascunşi cu migală. trăsesem firul din priză şi-l puneam în jurul cutiei de lemn de cireş cînd te-ai aşezat pe marginea canapelei verzi, ah, amănuntele copilăriei, cu picioarele larg desfăcute întinzîndu-te după trupul meu mut şi m-am luat cu tine. îţi simt şi acum, cînd scriu la biroul de încă nezori, apăsarea caldă din coapse şi-mi era frică să nu te aştepte prea mult să nu paţi ceva să nu tremuri. sfîrcul tău pe obraz îmi lăsase o urmă de chicotit de treaz ce eram.
luaţi aşa de la mine. de ce mă întrerupi cînd poezia nu e doar cea retrasă în hîrtia din faţa-ţi lucioasă, domnule? eu te-am întrerupt cînd duminică la prînz îţi binecuvîntai nevasta cu prinosul de dorinţă fugărită pe străzi? a, alea erau puştoaice obraznice dezgolite fiţoase în dreptul gerului din ochii matale înfierători şi poftitori şi... ah, cum le-ai mai fi tăvălit prin zăpadă să le treacă impertinenţa din vorbe şi alunecarea aia graţioasă din priviri peste nebăgataînseamă-ţi făptură.
mă trezisem şi nici n-am băgat în seamă cum ai dispărut cu vis cu tot, doar mirosul atîtor ani petrecuţi fără să-ţi ştiu frica de sine îngloditoarele cuvinte te iubesc rămase de izbelişte în lutul lipicios al amintirilor, ah, doamne, cît te doresc.