trei ca viitor de paradă
ai mers vreodată cu o barcă călăfătuită ceva mai de demult, după ce apa i-a înfipt cochiliile-n oase? pielea i s-a luat prima, pentru totdeauna aş zice. s-ar putea să nu-i fie nici urmă din carnea lemnului, doar scoici să fi rămas, una lîngă una, una lîngă una... şi nu vei putea păşi spre mal... ca să nu se usuce.
la noapte îmi va fi un prunc de vis
crescut din coasta mea dreaptă
de jos
de unde nici dumnezeu nu-s-a atins să te facă
atunci vei lua o bucată bine lustruită de speranţă, o vei pune în traistă si vei pleca mai de dimineaţă cît încă e rouă şi poţi să simţi pe glezne cum se usucă ziua. tai pe drum o creangă cu fructe acrişoare, roşii ca buzele tale, şi mergi spre tine. s-ar putea întîmpla ca să nu.
la noapte tu vei fi un prunc de vis
crescut din coasta mea dreaptă
de jos
de unde nici dumnezeu nu-s-a atins să te facă
si din mine-mi se ridicau desfaceri ca-n ziua de dincolo... pielea crăpînd desprinse celule şi arse, scorojindu-se. braţele se vor zbate aiurea, care să mai apuce ca un copac carnivor, care să mai sprijine, care să mai fie încă. îmi eram aerul. nu aveam consistenţă. în juru-mi doar vinovatul peisaj de început de mileniu. lîngă drumurile ce îngălau cîmpia, cetatea-şi îneacă în praf gîlgîitul de rîs.
la noapte îmi vei fi un prunc din plîns
crescut din coasta mea cea dreaptă
de acolo de jos
dumnezeu n-a-ndrăznit să te facă