nu eşti absolut nouă. a mai fost cumva o zi, numai una..., în care mi-am înmormîntat cuvintele făcătoarele. pentru tine doar obiecte de pus în cîrca cuiva. te uiţi la mine şi le vezi atîrnînd de pielea-mi ca de o mansardă aplecată spre ocean.
cine-mi eşti? nu-mi eşti şi nu mi-ai fost. pentru că asta ai vrut, doar obiectul bătutului din picior, isteria că nu ţi se dau magazine universale, arta deprinsă din snobisme sau filosofii de bonton. ai fi luat cu tine o seamă de cuvinte dacă ai fi ştiut la ce-s bune, ca şi cum n-ar fi fost nimicul din care te zămisleşti zi de zi, ascultatul altora şi cîrpele astupînd vuietul de dincolo de leorbăiala ce nu face cît catedrala unei vorbe. nimic e pentru tine cuvîntul, o umbrelă de pus în panoplia cu jertfe şi medalii. alergi să ieşi printre primii şi ieşiţi din mîngîierea lui, din minunile lor, din asemănarea cu chipul şi facerea lui.
din ce rost mai arde soiul de acesta fire din care se alege floarea de gînd, sperma acestui sfîrşit de veac pe obrazul de linoleum al unei veri cu care te împodobeşti?
cine vrei să fii? mai nimic. organicul nimic al show-urilor de televiziune unde discutăm despre improvement despre ecologie despre cît de rău e răul altora... care nu se văd nu se simt şi nu-i interesează pleoşteala asta de peste marginea lumii.
discutam fără sa ne cuprindem cuvintele între coapse să le încălduroşim.
buzele minunate ascunse între gări şi morminte.