Viscolul

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Vladimir Sorokin (n. 1955) este unul dintre cei mai spectaculoşi şi controversaţi scriitori ruşi contemporani. În 1977, a absolvit Institutul de Petrol şi Gaze, dar nu a profesat niciodată ca inginer. După absolvire, a lucrat la revista Smena, însă a fost concediat după un an pentru că a refuzat să se înscrie în Comsomol. Artist plastic deopotrivă, Sorokin a frecventat cercurile underground ale artiştilor conceptuali din Moscova anilor '80 şi a ilustrat peste cincizeci de cărţi. A debutat ca poet în 1972, iar în 1977 a început să scrie proză, care a circulat prin samizdat până la căderea URSS-ului. Avea să devină cunoscut în Occident încă dinaintea prăbuşirii regimului sovietic. În 1985, revista pariziană AZ îi publică şase povestiri, iar mai târziu, în acelaşi an, îi apare primul roman, Ocered', tot la Paris.

Au urmat numeroase alte scrieri, care au determinat, în parte, juriul Premiului Andrei Bely să-i acorde trofeul în 2001 pentru "servicii deosebite aduse literaturii ruse": romanele Norma, Roman, Tridţataia liubov' Marinî, Inimile celor patru (Art, 2008), Goluboe salo, Gheaţa (Curtea Veche Publishing, 2006), Put' Bro, Ziua opricinicului (Curtea Veche Publishing, 2008), Kremlinul de zahăr (Curtea Veche Publishing, 2009), precum şi volumele de proză scurtă Pir şi Pervîi subbotnik. Sorokin este deopotrivă autor de piese de teatru şi de scenarii de film. În 2003 a compus pentru Teatrul Balşoi libretul unui spectacol de operă pe muzica lui Leonid Desiatnikov.

Cărţile lui Vladimir Sorokin s-au bucurat de mare succes pe plan internaţional, au fost traduse în peste cincisprezece limbi, de la franceză şi engleză până la japoneză şi coreeană, şi publicate la edituri de prestigiu din întreaga lume. În 2011, Viscolul a primit locul al doilea, după Pismovnik de Mihail Şişkin (în curs de apariţie la Curtea Veche Publishing), în cadrul celei mai prestigioase competiţii literare din Rusia, Bolshaja kniga ("Marea Carte").


Păstrând atmosfera prozei de secol XIX, Viscolul este povestea lui Platon Ilici Garin, medic de provincie, care îşi propune să ajungă cu orice preţ la datorie, în Dolgoe, unde o boală misterioasă transformă oamenii în zombi. Pentru că nu găseşte cai de schimb la poşta din Dolbeşino, doctorului i se recomandă tovărăşia cărăuşului Kozma, care pentru cinci ruble îl poate duce cu maşina la destinaţie. Aventura celor doi, cu puternice ecouri din Tolstoi, Gogol şi Kafka, este marcată de popasuri şi personaje dintre cele mai stranii - un morar înalt cât palma şi soţia sa voluptuoasă, producătorii kazahi de narcotice, cadavrul uriaşului îngheţat şi omul său gigantic de zăpadă, cu un falus enorm -, care transformă această călătorie aparent banală într-un traseu fantastic, infernal, în care nu doar viscolul dobândeşte proporţii gigantice, ci şi natura umană, care îi cade pradă.

Romanul va dezvălui numai şi numai la momentul potrivit de ce maşina lui Kozma este, de fapt, trasă de cincizeci de cai nu mai mari decât o potârniche, de ce în Rusia caii de povară sunt înalţi cât o casă cu două etaje şi, nu în ultimul rând, de ce misterioasa molimă, care le dă morţilor forţa să-şi părăsească mormintele, vine din Bolivia.

Cetăţeanul trăieşte în fiecare dintre noi. În epoca lui Brejnev, Andropov, Gorbaciov şi Elţîn am încercat încontinuu să suprim cetăţeanul responsabil din mine. Îmi spuneam că sunt artist, la urma urmei. Ca povestitor, am fost influenţat de undergroundul moscovit, unde nu era neobişnuit să fii apolitic. Iată una dintre anecdotele noastre preferate: În timp ce trupele germane mărşăluiau prin Paris, Picasso îşi vedea de treabă şi desena un măr. Asta era atitudinea noastră - trebuie să-ţi vezi de treabă şi să-ţi desenezi mărul indiferent ce se petrece în jur. Am ţinut cu dinţii de acest principiu până am împlinit 50 de ani. Acum cetăţeanul din mine s-a trezit la viaţă. (Vladimir Sorokin)

[Vladimir Sorokin] este probabil atât cel mai apreciat, cât şi cel mai controversat autor rus contemporan, aclamat de critici ca un "clasic în viaţă", chiar dacă temele sale [...] duc tradiţia rusească a grotescului în zone în care Gogol şi nici măcar scriitorul absurd al epocii staliniste Daniil Kharms nu au îndrăznit să se aventureze. (Daniel Kalder, Publishing Perspectives)

În opera sa, Sorokin nu doar demolează tabuurile literare şi culturale, ci pune sub semnul întrebării însuşi conceptul de literatură şi rolul receptării în cadrul procesului de creaţie. În toate cărţile sale de referinţă pare a-şi întreba cititorul: "Ai curaj să citeşti mai departe?" (David C. Gillespie)



Dinspre femeie venea o căldură acră, ca de ţară. Într-o mână avea o lumânare care se stinse imediat din cauza curentului. Femeia era soţia muncitorului. Ea îl conduse pe doctor prin tindă, deschise uşa. Doctorul intră într-o cameră spaţioasă, frumoasă şi bogat mobilată, după normele ţărăneşti. Două lămpi mari cu gaz luminau încăperea: două sobe, una rusească şi una olandeză, două mese, una de bucătărie şi una de servit, laviţe, cufere, rafturi cu veselă, un pat într-un colţ, un aparat de radio sub o mică acoperitoare, portretul ţarului într-o ramă strălucitoare a cărei lumină nu se stingea, portretele fetelor ţarului, Anna şi Ksenia, în rame irizate asemănătoare, o puşcă cu două ţevi şi un automat Kalaşnikov pe nişte coarne de ren, un goblen ce înfăţişa nişte cerbi la o cascadă şi un alambic pus pe un suport de lemn.

La masa de servit stătea morăriţa, Taisia Markovna, o femeie corpolentă, mare, de vreo treizeci de ani. Masa era pusă, pe ea lucea un samovar mic, rotund, alături de care se afla o sticlă de doi litri de rachiu.
- Poftiţi, poftiţi, vă rog, rosti morăriţa ridicându-se uşor şi trăgându-şi şalul colorat, de la Pavlovski Posad, ce-i aluneca de pe umerii plini. Doamne, dar sunteţi plini de zăpadă!
Doctorul era într-adevăr plin de zăpadă, parcă ar fi fost un om de zăpadă făcut de copii la Lăsatul Secului, numai nasul cenuşiu îi ieşea de sub căciula plină de zăpadă.
- Avdotia, ce stai aşa, ajută-i, porunci morăriţa.

Avdotia se apucă să-l scuture de zăpadă şi să-l ajute pe doctor să se dezbrace.
- Cum de aţi pornit aşa seara şi pe un asemenea viscol? Morăriţa se ridică de la masă cu fusta foşnindu-i.
- Am plecat noi pe lumină, răspunse doctorul, dând jos, rând pe rând, hainele grele, pline de apă şi rămânând într-un costum bleumarin cu vestă şi un fular alb. Dar pe drum ni s-a stricat maşina.
- Uite ce nenorocire! zâmbi morăriţa, apropiindu-se de el şi ţinându-se cu mâinile de capetele şalului său.
- Taisia Markovna, făcu ea o plecăciune doctorului.
- Doctorul Garin, dădu din cap spre ea Platon Ilici, frecându-şi mâinile.
Când intră în cameră simţi imediat că îngheţase, obosise şi i se făcuse foame.
- Hai să beţi cu noi un ceai, să vă încălziţi.
- Cu plăcere. După ce-şi dădu jos pince-nez-ul, doctorul începu să-l şteargă alene cu fularul, mijind ochii spre samovar.
- Dar de unde veniţi? întrebă morăriţa.
Vocea ei era profundă, plăcută, vorbea uşor tărăgănat, fără accent local.
- Am plecat dimineaţa de la Repişna, dar la Dolbeşino nu am mai găsit cai. A trebuit să angajez acolo un şofer cu maşina lui.
- Pe cine?
- Pe Kozma.
- Pe Perhuşa? piui o voce subţirică de la masă.

Doctorul îşi puse pince-nez-ul, privi: pe masă, lângă samovar, stătea, cu picioarele atârnate, un omuleţ. După dimensiuni, nu era mai mare ca acest samovar nou-nouţ, strălucitor. Omuleţul era îmbrăcat cu hăinuţe foarte mici, dar corespunzătoare hainelor unui morar adevărat: avea un pulover roşu tricotat, pantaloni de lână de culoarea şoarecelui şi nişte cizmuliţe roşii, elegante, pe care le legăna. În mâinile omuleţului se afla o ţigară artizanală pe care tocmai o răsucise şi o lipise cu limba lui mică. Omuleţul avea o faţă ştearsă, fără sprâncene, albişoară; părul rar, de culoare deschisă, îi stătea zburlit pe cap, iar pe obraji i se transforma într-o bărbuţă deschisă la culoare.

Doctorul văzuse şi tratase adesea omuleţi, de aceea, fără să se minuneze deloc, scoase portţigaretul, îl deschise, trase de acolo o ţigară şi, după ce o înfipse cu o mişcare familiară în colţul buzelor lui cărnoase, îi răspunse micuţului:
- Da, chiar pe el.
- Aţi şi găsit pe cine să angajaţi! râse răutăcios omuleţul, băgându-şi ţigara în gura lui mare, neplăcută şi scoţând din buzunăraş o brichetă micuţă de dimensiunile unei monede de trei copeici. Ãsta o să vă ducă la mama dracului.
Ţăcăni din brichetă, se lumină un şuvoi de gaz albastru, omuleţul întinse bricheta în sus, spre doctor.
- Perhuşa? Dar unde e? Morăriţa îşi mută spre servitoare privirea din ochii săi căprui, liniştiţi, care străluceau uşor din cauza rachiului.
- În curtea animalelor, răspunse ea. Să-l chem?
- Sigur, cheamă-l, să se încălzească şi el puţin.

Doctorul se aplecă spre omuleţ, iar acesta se sculă şi el respectuos, întinse bricheta în sus cât mai mult, parcă ar fi ţinut o torţă. Mâna îi tremura uşor şi se vedea că omuleţul e beat. Doctorul trase un fum, se îndreptă, se întinse şi scoase un şuvoi mare de fum deasupra mesei. Şi omuleţul începu să fumeze, băgă bricheta în buzunar şi făcu o plecăciune doctorului:
- Semion, fiul lui Mark. Morar.
- Doctorul Garin. Şi dumneavoastră, şi soţia aveţi acelaşi patronimic?
- Da! începu să râdă omuleţul şi se clătină, se sprijini de samovar, dar îşi îndepărtă imediat mâna. Luaţi loc, doctore, luaţi nişte ceai. Nici nişte vodculiţă nu-i păcat să beţi dacă veniţi din ger.
- Nu-i păcat, recunoscu doctorul, care tare ar mai fi vrut să bea un păhărel.
- Păi, cum să fie! Vodca şi ceaiul te fac să nu te plictiseşti când e ger! piui morarul, legănându-se; se apropie de sticlă, o îmbrăţişă şi bătu sonor cu palma în ea.

Sticla era exact cât el.
Doctorul se lăsă pe scaun, Avdotia îi puse în faţă o farfurie, un păhărel, o furculiţă cu trei dinţi. Morăriţa luă sticla, împingându-l uşor pe morar, care se aşeză imediat pe masă, sprijinindu-se cu spatele de un colţ al pâinii albe; îi turnă doctorului un păhărel:
- Beţi sănătos!
- Dar mie? întrebă morarul, pufăind din ţigară.
- Dar ţie îţi ajunge deja. Stai cuminte şi fumează.
Morarul nu se apucă să se certe cu nevasta. Stătea sprijinit de colţul de pâine şi fuma.

Doctorul luă păhărelul, îl bău în tăcere, repede, fără să-şi lase ţigara din mâna stângă, luă cu furculiţa nişte varză acră, mâncă. Morăriţa îi mai puse în farfurie o bucată de şuncă de casă şi nişte cartofi prăjiţi în untură.
- Markovna, mai trebuie ceva? întrebă Avdotia.
- Nu mai trebuie. Du-te la tine. Dar să-l chemi pe Perhuşa la noi.
Avdotia ieşi.
Doctorul, care mai trăsese de vreo două ori din ţigară, o stinse repede în scrumiera mică de granit plină de mucuri la fel de mărunţele şi se apucă să mănânce cu lăcomie.
- Perhuşaaa! strigă lung, dispreţuitor morarul, strâmbându-şi şi mai mult gura urâtă, de broscoi. Ia uite ce musafir drag! Perhuşa! Lepădătură! Căcăciosule!
- De fiecare dată suntem bucuroşi de oaspeţi, spuse calm morăriţa, turnându-şi rachiu şi privind cu un zâmbet uşor spre doctor, fără a-i acorda atenţie soţului. Să fiţi sănătos, doctore!

Platon Ilici dădu din cap în tăcere cu gura plină.
- Păi, toarnă-mi şi mie! strigă plângăreţ morarul.
Taisia Markovna puse jos păhărelul pe care îl ridicase, oftă, luă sticla şi turnă nişte rachiu într-un degetar de oţel ce se afla pe o măsuţă mică de plastic. Doctorul nu observase imediat această măsuţă standard pentru omuleţi. Se afla între vasul cu şuncă şi cana cu castraveţi muraţi. Pe măsuţă strălucea degetarul, se aflau păhărele, farfuriuţe cu aceleaşi gustări de pe masa mare, pentru oamenii obişnuiţi, numai că erau tăiate în bucăţele mai mici: o bucăţică de şuncă, o bucăţică de slănină, o bucăţică de castravete murat, nişte miez de pâine, un hrib murat, varză.

După ce trase repede din ţigară şi eliberă fumul cu şuierat de şarpe, morarul aruncă ţigara pe jos, se ridică, strivi cu putere mucul cu cizma. Doctorul observă că cizmuliţele lui roşii aveau blacheuri de aramă. Morarul luă degetarul, stând în picioare şi clătinându-se, îl întinse spre doctor:
- Beau pentru dumneavoastră, domnule doctor! Pentru un oaspete drag. Şi beau împotriva oricărei lepădături.
Doctorul mesteca, privindu-l tăcut pe morar. Morăriţa îi umplu din nou păhărelul. Doctorul îl luă, ciocni cu degetarul şi cu păhărelul gazdei. Le dădură peste cap: doctorul, la fel de repede şi fără zgomot, Taisia Markovna, încet, cu un oftat, cu pieptul mare fremătând, morarul, cumva chinuit, lăsându-se pe spate.

- Oh, răsuflă morăriţa şi îşi ţuguie buzele mici, răsuflă şi, după ce-şi îndreptă şalul pe umeri, îşi încrucişă mâinile pe pieptul mare şi începu să-l privească pe doctor.
- Uaah! icni morarul, trântind cu putere degetarul gol pe măsuţă; luă nişte miez de pâine, şi-l băgă în nas şi inspiră tare.
- Cum de vi s-a stricat maşina? întrebă morăriţa. Nu cumva v-aţi lovit de vreo buturugă?
- Ne-am lovit noi, admise doctorul, băgând în gură o bucată de şuncă şi neavând nicio dorinţă să povestească istoria absurdă cu piramida.
- Păi, cum să nu facă una ca asta Perhuşa? Doar e un fătălău! începu să piuie morarul.
- Pentru tine toţi sunt fătălăi. Lasă-l pe om să vorbească. Şi unde s-a întâmplat asta?
- La vreo trei verste de-aici.

- Adică în râpă? Morarul luă un cuţitaş, legănându-se, se apropie de cana cu castraveţi acri, înfipse cuţitul într-un castravete, tăie o bucăţică aşa cum ai tăia un dop la pepene, o băgă în gură şi începu să ronţăie.
- Nu, asta s-a întâmplat înainte de râpă.
- Înainte? oftă Taisia Markovna. Păi, acolo drumul este larg, chiar dacă e prin pădure.
- Păi, a ieşit de pe drum... prostul ăsta... mmm... şi a intrat într-un mesteacăn... dădu din cap morarul ronţăind castravetele.
- Am dat peste ceva tare. Am avut ghinion. Iar şoferul meu e bun.
- E bun, fu de acord morăriţa. Markîci nu-l are pur şi simplu la inimă. El nu iubeşte pe nimeni.
- Iubesc... nu e o lepădătură... ronţăia morarul.
Şi deodată scuipă zgomotos castravetele mestecat, bătu din picior:
- Pe tine te iubesc, proasto! Nu mă contrazice!
- Păi, cine te contrazice? începu să râdă morăriţa privindu-l pe doctor. Şi unde vă duceţi de la Repişna?
- La Dolgoe.
- La Dolgoe? se minună ea şi încetă să zâmbească.
- La Dolgoe?! piui morarul încetând să se legene.
- La Dolgoe, repetă doctorul.

Morarul şi morăriţa schimbară o privire.
- E molimă acolo, am văzut la radio, îşi arcui uimită sprâncenele negre Taisia Markovna.
- Am văzut dimineaţă la radio! dădu din cap morarul. E molimă acolo!
- Da. Acolo e molimă, dădu din cap doctorul terminând de rumegat şi lăsându-se pe spătarul scaunului.
Nasul lui mare transpiră de la vodcă şi de la mâncare şi se făcu roz. Doctorul scoase batista, îşi suflă nasul cu zgomot.
- Dar acolo... asta... e armată la barieră. Păi, unde vă duceţi? se clătină morarul poticnindu-se.
- Duc un vaccin.
- Un vaccin? Faceţi injecţie? întrebă morăriţa.
- Da. Fac injecţie celor care au rămas.
- Celor care încă nnnu au fost atinşi? Morarul, împiedicându-se, se sprijini de castravete. Se vedea că ultimul degetar îl doborâse.
- Da. Cui nu a fost atins.

Doctorul luă portţigaretul, scoase o ţigară şi, cu un oftat al unui om care-şi potolise foamea, începu să fumeze.
- Păi, cum de nu vă e frică să vă duceţi acolo? palpită pieptul morăriţei.
- Ãsta e serviciul meu. Şi de ce să mă tem, acolo e armată.
- Dar ei, ăştia... sunt foarte abili, roti ea păhărelul gol cu mâna ei plinuţă, îngrijorată.
- Ei! Eeeei! Ei sunt aşa de abiiiili! dădu din cap supărat morarul, ţinându-se de protuberanţele castravetelui murat.
- Doar ei sapă pe sub pământ. Ea îşi linse buzele.
- Sapă! Saaapă pe sub pământ!
- Şi pot să iasă pe unde vrei.
- Şi pooot... pooot! Lepădătura asta...
- Pot, desigur, aprobă doctorul. Până şi iarna pot să dea la o parte pământul îngheţat.
- Doamne, voia Ta... îşi făcu cruce morăriţa. Aveţi la dumneavoastră o armă?
- Desigur, scoase un fum doctorul.
Îi plăcea morăriţa. Avea ceva matern, bun, inspira grijă şi confort, încât asupra lui năvăliră amintiri din copilărie, de când mama încă îi trăia. Morăriţa nu era frumoasă, dar feminitatea ei îl cucerise. Era plăcut să stai de vorbă cu ea.
"A avut noroc beţivul ăsta", îşi spuse doctorul, privind mâinile plinuţe ale morăriţei, degetele ei netede, umflate, cu unghii mici, ce roteau păhărelul.

Uşa se deschise, intră Perhuşa.
- Bună seara! După ce-şi scoase căciula, făcu o plecăciune, se închină la icoane şi începu să se dezbrace.
- A, Ivaaan Susanin¹! începu să râdă morarul ţinându-se de castravete. De ce ai intrat în mesteacăn, cap de coţofană?
"Chiar aşa, cap de coţofană..." admise doctorul în sinea sa, privind spre Perhuşa.
- Şi cine ţi-a per-mis asta? Fă-tă-lă-u-le!
- Gata cu ocările, Senia! Morăriţa bătu cu palma grea în masă.
- Eşti duş-man al staaatului, ai înţeles, nu? Tu ai făcut răăău! Morarul, clătinându-se şi îndoind castravetele, porni pe masă înspre Perhuşa. Pentru asta trebuie să fii băgat la închisoare!

Se lăsă în jos şi se aşeză pe slănină.
- Ei, acuma stai! zâmbi morăriţa. Vino, Kozma, aşază-te.
Netezindu-şi părul roşcat, ud de transpiraţie, Perhuşa se apropie de masă.
- Toate lepădăturile şi toţi căcăcioşii trebuie băgaţi la închisoaaaare! Tu, fătălău-bulău! piui morarul privindu-l răutăcios pe Perhuşa.
- Ei... Morăriţa, pierzându-şi răbdarea, îl înşfăcă pe soţ şi-l puse pe piept, lipindu-l de sâni. Stai acolo!
Cu o mână ţinându-l lipit pe soţ, îi turnă cu cealaltă şi lui Perhuşa rachiu în paharul de ceai:
- Bea, încălzeşte-te.
- Vă mulţumesc, Taisia Markovna. Perhuşa se aşeză la masă, luă paharul cu mâna sa ca un cleşte, făcu o plecăciune spre el, îşi deschise larg pliscul de coţofană şi începu să înghită încet rachiul, îndreptându-se treptat.

După ce bău, răsuflă, se încruntă, luă o bucăţică de pâine, o mirosi, o puse pe masă.
- Ia o gustare, Kozma, nu te ruşina.
- Bagă-n tine şi umple-ţi gura! începu să râdă morarul. Şi imediat începu să cânte cu o voce spartă:



- Da' încetează odată! îl scutură nevasta pe morar.
El râdea, beat.

Perhuşa luă o bucată de slănină, o băgă în gură, muşcă puţină pâine şi începu să mestece repede. Imediat ce termină de înghiţit, doctorul îl întrebă:
- Ce se întâmplă cu maşina?
- Am pus o şipcă şi am bătut-o în cuie.
- Putem merge?
- Putem.
- Atunci, să mergem.
- Vă pregătiţi să mergeţi? La Dolgoe? zâmbi morăriţa.
- Mă aşteaptă oamenii acolo.
- Las' să meargă ăsta, lepădătura asta, dar doctorul să rămână! Îl ameninţă morarul cu pumnul pe Perhuşa.
- Stai puţin! îl lipi de piept Taisia Markovna. Dar unde să plecaţi aşa, noaptea, pe viscol? Doar o să pierdeţi pe dată drumul.
- Pe dată! Pe daaaată! scutură din cap morarul.
- Trebuie să ajung chiar azi la Dolgoe, repetă încăpăţânat doctorul.

Morăriţa oftă profund, legănându-l pe soţ ca pe un bebeluş:
- Să o luaţi prin crâng, prin Starîi Posad, că acolo încep câmpiile, dar nu sunt borne. Dacă vă împotmoliţi în zăpadă, va trebui să petreceţi noaptea acolo.
- Dar nu poate nimeni să ne conducă? De exemplu, muncitorul dumneavoastră?
- Păi, ce să facă muncitorul? zâmbi morăriţa. Ce, are ochi de pisică? El nu vede noaptea. Şi nici nu e din partea locului.
- E băiatul care-ţi trebe... Morarul se sprijini cu cizma de sânul nevestei, urcă pe el în sus, o apucă de gât pe soţie privind spre Perhuşa. Dar tu, uite... uite!

Morarul îi făcu lui Perhuşa un semn obscen, cu degetul. Perhuşa mânca varză acră fără să-i dea atenţie.
- Staţi aici până dimineaţă. Morăriţa, cu mâna liberă, puse un pahar sub robinetul samovarului, îl deschise. În pahar începu să curgă apă clocotită.
- Mă aşteaptă astăzi. Doctorul stinse chiştocul de ţigară.
- Chiar dacă mergeţi pe drumul bun, oricum nu ajungeţi acolo mai devreme de dimineaţă. Dacă plecaţi acum, mergeţi numai la pas.
- Dar poate ar fi bine să rămânem, boierule? întrebă sfios Perhuşa.
- Duuu-te dracu' de aici! Tu ai scăpat caii din mână la iarmaroc! Tâlharule! începu să strige morarul răsucindu-şi cizmele pe sânii soţiei.
- Rămâneţi, nu vă mai prostiţi. Morăriţa puse în pahar esenţă din ceainicul chinezesc. Dimineaţă viscolul se va potoli, o să mergeţi repede.

- Şi dacă nu se va potoli? Doctorul se uită la Perhuşa, de parcă de el depindea starea vremii.
- Şi dacă nu se va potoli, oricum e mai uşor pe lumină, răspunse Perhuşa şi, după ce hârâi puţin, începu să tuşească.
- A pierdut calul, l-a scăpaaaat din mââââână! nu se potolea morarul. Trebuie să te baaaage la închisoare pentru că ai furat calul!
- Rămâneţi. Morăriţa puse paharul cu ceai în faţa doctorului şi începu să-i toarne şi lui Perhuşa.
- Şi căişorii o să-şi tragă sufletul.
- O să-şi tragă sufletul căişorii tăi, sau n-o să-şi tragă sufletul! strigă morarul.
Morăriţa începu să râdă, pieptul începu să-i tresalte şi soţul începu să se legene ca pe valuri.

"Poate ar fi bine să rămânem?" îşi spuse doctorul.
Căută din priviri un ceas pe pereţii bine călăfătuiţi, dar nu găsi, vru să bage mâna după ceasul său, dar deodată văzu nişte cifre mici, gălbui, ce luminau în aer, deasupra unui cerc metalic ce se afla deasupra maşinii de cusut: 19:42.
"Am putea încerca să pornim într-acolo pe la miezul nopţii... Dar dacă ne rătăcim, cum spune ea?"
Luă o gură de ceai.
"Să rămânem şi să ne sculăm în zori. Dacă viscolul se va opri, o să ajungem într-o oră şi jumătate. Ei, o să le fac vaccinul 2 cu opt ore mai târziu. Suntem în limite. Nu se va întâmpla nimic îngrozitor. O să scriu o explicaţie..."
- Nu se va întâmpla nimic îngrozitor dacă o să plecaţi acolo mâine, rosti morăriţa de parcă i-ar fi ghicit gândurile. Mai beţi puţină vodculiţă.

După ce-şi muşcă buza de jos, doctorul, încă privind cifrele luminoase, medită.
- Deci, rămânem? încetă Perhuşa să mestece.
- Bine, oftă necăjit Platon Ilici, să rămânem.
- Slavă Domnului, dădu din cap Perhuşa.
- Chiar slavă Domnului, spuse aproape cântător morăriţa, umplând păhărelele.
- Şi mie? Şi mie? se foi pe pieptul ei morarul.
Ea picură din sticlă în degetar, i-l dădu morarului.
- Fiţi sănătoşi! îşi ridică ea păhărelul.
Doctorul, Perhuşa şi morarul băură.
Mâncând puţină şuncă, doctorul examină camera, de-acum nu numai ca loc de popas, ci de mas: "Şi unde o să ne facă patul? Într-o altă cameră. A trebuit să rămânem peste noapte, cum să nu. Dracu' să-l ia de viscol..."