Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Prezentare la Viscolul


Antoaneta Olteanu, pe marginea unei cărţi de Vladimir Sorokin

01.02.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Vladimir Sorokin
Viscolul
Editura Curtea Veche, 2012

Traducere din limba rusă de Antoaneta Olteanu


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prezentare Viscolul
Ultimele trei romane ale lui Sorokin, primite foarte bine şi de presa literară rusă, sunt Ziua opricinicului, Kremlinul de zahăr şi mai noul Viscolul, marchează într-adevăr o schimbare de direcţie a scriiturii lui Sorokin. De la utopiile descrise în Grăsimea albastră şi Gheaţa, scriitorul ajunge la genul antiutopiei, atât de iubit de literatura rusă, inclusiv de cea contemporană. Referindu-se la primul roman din această dilogie, Sorokin spunea: "Noi trăim într-o societate construită de Ivan cel Groaznic, iar cartea aceasta vorbeşte, fireşte, despre contemporaneitate şi despre Moscova ca stat în stat". Aşa cum am văzut, preocuparea actuală a lui Sorokin o constituie mai degrabă conţinutul, mai puţin forma. Abordarea de tinereţe, provocatoare, este lăsată la o parte, scriitorul abordând de data aceasta chestiuni foarte serioase. Şi, paradoxal, Sorokin ajunge să calce şi el pe urmele literaturii clasice ruse pe care a tot condamnat-o. Literatura, inclusiv cea contemporană, este obligată să tragă un semnal de alarmă dacă societatea, politicul au apucat-o pe un drum greşit. Literatura are încă o menire socială, spune şi Sorokin, chiar dacă polemizează încă, măcar aluziv, cu multe din clişeele vechii literaturi (vezi şi imaginea dostoievskiană a iubirii care va salva lumea din finalul romanului Kremlinul de zahăr).

Având acţiunea plasată într-un viitor nu prea îndepărtat (anii 2027-2028), romanele sale, scrise în maniere diferite, sunt consacrate unei realităţi feudalo-futuriste centrate pe un sistem represiv atotcunoscut în Rusia. Autocraţia impusă de Ivan cel Groaznic constituie, se pare, modelul cel mai potrivit pentru ca ruşii să strângă rândurile în jurul conducătorului-tătuc priceput, atunci când sunt ameninţaţi de duşmanii din interior şi din exterior. Sistemul opricininei, prima poliţie secretă dezlănţuită în Rusia, este cel mai viabil pentru salvarea "morală" şi politică a Rusiei.

Revenind la realităţile oferite de antiutopia lui Sorokin, opricinina noului Ivan cel Groaznic este mai degrabă Moscova. Aşa cum remarca şi autorul însuşi în interviul citat mai sus, metropola este, în Rusia de astăzi, un adevărat stat în stat. Dacă Ziua opricinicului ne prezintă realităţile din perspectiva opricinicilor înşişi, Andrei Danilovici Komiaga, unul dintre oamenii de nădejde ai instituţiei, fiind eroul principal, descrierea unei zile obişnuite de muncă a lui fiind chiar fabula romanului (încheierea dilogiei se face prin revenirea la acelaşi erou, care, în capitolul final din Kremlinul de zahăr, Mazilirea, este ucis), cel de-al doilea roman, Kremlinul de zahăr, prezintă mai degrabă latura antiutopică, realităţile obişnuite din această Rusie feudalo-contemporană marcată de o ideologie puternică. Structurat ca o serie de povestiri legate, ca un laitmotiv, de Kremlinul din zahăr dăruit copiilor imperiului de către Ţar, de Crăciun, care apare mai apoi în fiecare familie, în fiecare categorie socială, ca un memento al atotprezenţei dictatoriale a statului (un fel de "normă" nouă, dulce, de data aceasta), Kremlinul de zahăr reuneşte piesele unui puzzle care compun societatea rusă. Păstrând şi el frânturi de limbaj arhaizant, de care scriitorul nu face abuz, pentru a crea ceva din atmosfera epocii, romanul se doreşte a fi o reconstituire a principalelor instituţii ale statului feudal, dar şi a vieţii cotidiene din Rusia medievală, suprapuse discret peste realităţi contemporane de ultimă oră. Cuceririle tehnice sunt folosite pe scară largă de moscoviţii anilor 2027-2028, dar numele acestora sunt arhaizante.

Din punct de vedere compoziţional, şi în romanul Viscolul Sorokin apelează la modalităţi postmoderniste de compunere a textului. În afară de limbajul arhaizant, menţionat deja, întâlnim la tot pasul ecouri ale unor scriitori ruşi clasici şi ale operelor lor, parodiate sau plasate aluziv în roman. Despre viscol şi iarna rusească, mai ales despre dificultăţile pe care le întâmpinau călătorii pe o asemenea vreme au scris şi Lev Tolstoi, în nuvela sa Stăpân şi slugă, dar şi Puşkin, în Viscolul. În pofida plasării acţiunii, aluziv, în acel viitor apropiat, avem senzaţia atmosferei unei nuvele a cărei acţiune se desfăşoară în secolul al XIX-lea. De la doctori cehovieni la iubiri de-o noapte, de la viscol la staţii de poştă, romanul lui Sorokin repetă, tăcut, un laitmotiv cu adevărat rusesc: ratare, neîmplinire din cauza unor condiţii obiective sau nu. Se simte la tot pasul un patos incredibil, la limita propagandei, al eroilor romanilor, care doresc să facă orice pentru salvarea semenilor. Orice tentativă a lor e însă sugrumată de un duşman mult mai puternic decât cel al ideologiilor: natura rusească e ostilă nu numai străinilor, dar şi ruşilor, care, în ciuda bunelor lor intenţii, se văd traşi înapoi, ţinuţi pe loc de condiţiile climatice crunte.

Dacă primele două romane s-au axat pe centru, pe capitală, acţiunea desfăşurându-se în special în Moscova, în Viscolul (dar şi în câteva capitole din Kremlinul de zahăr) scriitorul are o tentativă de a descrie provincia. Pentru cititorul familiarizat cu literatura clasică rusă, atmosfera din Viscolul e una de secol al XIX-lea. Pe lângă intertextualitatea propriu-zisă, care nu poate fi pusă la îndoială, sărăcia extremă, atât la nivel material, cât mai ales spiritual, noaptea provinciei este o realitate crudă a zilelor noastre. Într-un fel, scriitorul ne spune că în Rusia coexistă civilizaţii atât de diferite, pe care, de fapt, niciun regim nu a dorit să le aducă la acelaşi numitor, preocupate fiind toate numai de lupta pentru putere.

Scris pe un ton extrem de moderat, nespecific manierei sorokiniene, romanul Viscolul are câteva note distinctive ce marchează semnătura aparte a scriitorului rus: maladia misterioasă pe care este chemat s-o lichideze, ca un Don Quijote, eroul romanului, este un virus bolivian ce-i transformă pe oameni, la propriu, în nişte zombi; şocantă, dar, în acelaşi timp, şi firească, în economia romanului, este prezenţa / existenţa căluţilor minusculi, dar şi a cailor (aproape troieni) uriaşi, care, cu paşi diferiţi, străbat încet Rusia, încercând s-o salveze. Nu în ultimul rând, motivul chinezesc, obsesiv în romanele lui Sorokin, este şi el prezent în final. Pe lângă aceste câteva tuşe groteşti, romanul este însă pătruns de o mare sensibilitate, stârnind înduioşare cititorului care urmăreşte cu sufletul la gură încercările disperate ale personajelor de a deveni efectiv nişte eroi, de a ieşi victorioase din faţa provocărilor supraomeneşti la care sunt supuse. Finalul, tragic, lasă la o parte tonul parodic, fals optimist, încheind trilogia pe un ton lipsit de bucurie: un viscol ca de sfârşit de lume pune stăpânire peste tot, oamenii, îngheţaţi, la propriu şi la figurat, ajung un fel de zombi total bulversaţi de realităţile în care trebuie să trăiască...

Un roman incitant, un semnal de alarmă tras împotriva sistemelor totalitare, dar, în acelaşi timp, o analiză deosebit de profundă a comportamentelor umane aflate în situaţii extreme.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer