Un autotext multiplan feat. Ţinutul Celălalt

Citiţi un fragment din această carte.



Orice carte de poezie adevărată (poezia, dar şi cartea) este o experienţă vitală şi necesară, după care nimic nu mai e la fel; şi chiar dacă ar fi la fel, ieşirea ar fi prin altă parte, spre altceva. Aşa cum cred că se întâmplă cu şi în Ţinutul Celălalt. Pornesc de la propria confruntare cu acest poem (pentru că aşa îl văd, fără a-i exclude incastrările fantastice care iau haina poveştilor-povestiri) pe care, de când am aflat de scrierea sa, l-am aşteptat, având senzaţia că era cerut involuntar de mişcarea firească a lucrurilor prin care trecem acum. Şi prin care literatura "contemporană", de la noi, cel puţin, trece. Am crezut mereu că aproape orice fel de text, dacă nu cumva aproape orice fel de lucrare, academică sau ficţională, trebuie să aibă două sau mai multe voci, pentru că, principial, ea se mişcă pe zone complementare. Fără prea multe limite şi reguli însă, în afară de iluminarea care îi leagă pe cei care scriu sau vocile celui care scrie. Nu e vorba de alter-ego, mască sau intrarea în pielea, mintea sau inima altcuiva, ci de a găsi un companion. Cu care să împărtăşeşti fie o serie de afinităţi, fie un anumit câmp de convergenţă a antagonismelor şi prin care cel care scrie devine propriul stalker. Se călăuzeşte adică pe sine printr-o parte a sinelui care fie îndeobşte rămâne ascunsă în mod voluntar, tocmai pentru a-şi exercita capacitatea de călăuzire, fie iese la lumină numai atunci când este necesar, până atunci având grijă să îşi păstreze forţele care presimt celelalte lumi. Prin alter-ego (pe care îl numesc aşa convenţional, pentru a stabili o referinţă de înţelegere şi lectură) criticul poemului din Ţinutul Celălalt îşi va înfrunta copiii care au fost el însuşi, aşa cum autorii s-au făcut mici şi au pătruns lumea care se desfăşoară până la cele din urmă structuri. Nu voi povesti cartea, pentru că ar însemna s-o transform în ceea ce nu este - voi spune doar că e o stranie poveste versificată, cu semne incantatorii, prin care Lolo şi Spuki, deveniţi mai apoi Spukilo, împacă lumile şi se împacă pe ei înşişi, doi copii care gândesc din altă parte, totul într-un poem scris, aşa cum citim la un moment dat în el, "pentru cei care nu sunt doriţi niciodată". Spukilo cred că este cel puţin o întâlnire încheiată, topită, a băiatului şi a fetiţei celuilalt ţinut, într-o fiinţă-personaj a cărui posibilitate capătă realitate numai acolo, în ţinutul cu alte legi ale minţii, inimii şi imaginaţiei. În realitatea copilăriei... obişnuite  - deşi aşa ceva nu există - Spukilo nu ar putea exista. Este o legare a fiinţelor pe care autorii cei mari, cei din realitatea noastră, o fac posibilă, conştienţi de diferenţele dintre Spuki şi Lolo, dintre lumile lor comune numai până la un punct, dincolo de care fiecare rămâne solitar. Poate că Spukilo înseamnă numele ultimei realităţi vii din celălalt ţinut, o realitate căutată, găsită, întâlnită pentru că a fost provocată. Dar asta numai până la un punct.
 
În bună, dar şi răznită tradiţie desprinsă din teoria efectului butterfly, cartea are exact un asemenea impact. Este în acelaşi timp legată şi dezlegată de condiţiile ei iniţiale, de doi autori care scriu, dar este şi aproape un obiect viu care atinge, pansează, mângâie, străpunge, străluceşte, halucinează, întunecă, dispare, în funcţie poate de fobiile şi iubirile cititorului, de spaimele şi fericirile lui, de disponibilităţile lui de înţelegere. Care, aşadar, apare şi dispare. Şi lasă să se vadă atât cât cititorul îi permite. Cât este el dispus să treacă în celălalt ţinut al propriei realităţi pe care vrea sau nu să o facă posibilă, să o vadă. Este o carte care va provoca unde şi va modifica inevitabil traseele de lectură şi interpretare, aceasta pentru că e scrisă într-o stare a ei, care e rar atinsă, chiar printre poeţi.
 
Se poate spune, citind mărturisirile autorilor, că manuscrisul a fost şi nu a fost scris în lumea aceasta. A fost scris într-un fel de enclavă, cu muzica lui, aerul lui, cu obiectele lui, cu organele lui reactivate sau inventate, iar fiinţele care trăiesc în el şi care par din altă specie umană au fost şi sunt simultane cu cei care scriu şi care trăiesc. Nu întâmplător, cartea a fost împărţită înainte de editare în papyrusuri, pentru că numai un papyrus poate îndeplini simultan gesturile închiderii şi deschiderii, ale revelării şi ascunderii. Dar sunt papirusuri diferite: în texturi, în pictograme şi în... cerneluri / culori diferite. Papirusurile acestei cărţi am zice că sunt, fără a le aşeza în categorii, astfel: papirusuri de mătase şi de celofan, papirusuri creponate, împăturite cu grijă şi legate cu panglică şi papirusuri rulate la milimetru, strânse cu fâşii metalice, papirusuri, onirice şi papirusuri gândite atent, în tuşe subţiri sau foarte dure, până la scrijelirea-jupuirea papirusului, dar mai sunt şi papirusuri complet albe, complet amestecate şi unul, cel mai important am zice: papirusul invizibil al lui Spuki şi Lolo, papirusul conţinător şi invizibil. Lolo şi Spuki sunt luaţi de mână fiecare în parte şi duşi în camera-lumea secretelor fiecăruia dintre ei. Ce va face aici fiecare pentru celălalt? Fiecare este deja trecut în Ţinutul Celălalt, aşadar, ce se poate întâmpla cu aceşti copii-personaje confruntaţi în invizibil cu propriile lor secrete? Credem că vocile lor nu sunt întotdeauna una în prelungirea celeilalte, credem că, involuntar, un mecanism reflex îi face să îşi păstrează vocile şi naturile proprii care nu sunt niciodată identice, ci numai complementare. Este foarte important că, şi după ce acest personaj nou născut, Spukilo, se mişcă autonom în carte, cele două personaje îşi păstrează propriile papirusuri anterioare. Şi mai este ceva. În invizibil, copiii se călăuzesc unul pe altul, dar unul călătoreşte  înăuntru, celălalt în afară, poate acestea sunt şi graniţele Ţinutului Celălalt, dacă ar fi să vorbim despre aşa ceva. Călătoria lor comună este numai pe un anumit nivel al afinităţilor lor pentru că pe celelalte vocile lor rămân separate.
 
Îţi vin în minte, citind Ţinutul Celălalt, cuvinte ca delir, descuamare, exfoliere, transbordare, transă, extaz, dar şi o mulţime de cuvinte legate de zonele întunecate ale lumii, de spaţiile bentonice sau vecine celor mai îndepărtate nebuloase, de universul în acelaşi timp splendid şi înspăimântător al jucăriilor, cuvinte care traduc lichefierea sau sublimarea compuşilor chimici şi alchimici, care însoţesc toate procesele posibile de rupere, sfâşiere, putrezire, în sfârşit, cuvinte care nu există de fapt decât în legătura secretă creată între poem şi cititorul ei. Dar şi între autor, autori şi text. Pentru că, dacă poemul ar avea o intenţie, cred că ea ar fi aceasta, de exorcizare a celui cu care vine în contact, de imunizare a lui la toate sfâşierile lumii. Şi, cum altfel decât trecând exact prin ele? Cum altfel decât învăţând o limbă proprie, nouă, utilă numai atunci când ne căutăm (în) propriul întuneric.


Niciunuia dintre cei doi autori nu îi este străină ideea de infern (ne amintim de volumele Coma sau Oceanul Schizoidian ale Ruxandrei Cesereanu sau Soporia al lui Marius Conkan); interiorizate diferit, stazele sau stadiile care stau sub semnul alchimic nigredo, îşi găsesc aici o manifestare care constituise în urmă cu aproape un secol nucleul uneia dintre cele mai intense căutări ale suprarealismului - găsirea unui limbaj eretic, coroziv, liber, revelator şi aproape tactil prin virtuţile sale magice, adesea căutat în experienţele marginale, deviante, alienante. Cuvintele sunt descompuse, majusculele aproape interzise, citim adesea un discurs sălbăticit de literele stranii - k, y, w, cu resemantizări şi refonetizări destabilizatoare, desprinse parcă din limbi prebabelice. Undeva, în poemul bolboroseli din pântec, apare chiar senzaţia reconstituirii unei limbi prenatale, care e destinată poate cunoaşterii prin atingere. Nu vorbesc oare cei doi de vrăjvorbire şi nu cumva acesta e unul dintre noile chipuri ale limbajului poetic? Rămâne de văzut. Textul este adesea copilărit şi aşa se fac auzite cele două personaje, Lolo şi Spuki, prinse într-un soi de carapace, care e sindromul Down. Ei trăiesc într-un peisaj postapocaliptic şi ieşit în afara oricărui spaţiu reperabil, care aminteşte întrucâtva de Castelul orbilor al lui Gellu Naum, dar şi de oraşele prăbuşite şi populate de fiinţe piraţi sau prinţese mediumnice, dintr-un desen animat din anii 1980, Spartacus şi soarele de sub mări, cu numele său original Les Mondes Engloutis). Orfelinatul, tanti, bau bau, doamne-doamne, olikups, zeul orfelinatului, zeiţa pandişpan sunt personajele unei lumi halucinate, ba chiar halucinogene. Ce se întâmplă de fapt aici? Este ca şi cum am întreba ce se întâmplă într-o mandală - privită la nesfârşit, ea devine altceva, începutul e sfârşit, răul devine bun, iar albul se face negru, iar aceasta se întâmplă pentru că mandala are lumea ei, ţinutul are legile lui; sau, aşa cum citim, "olikups face pulberea să se-ntoarcă acolo de unde a venit".
 
În Ţinutul Celălalt dimensiunile sunt recalibrate, astfel că arhetipurile, miturile iniţierea, viaţa, moartea, apocalipsa sunt numai secvenţe trăite aglutinat, în concentraţii aproape fatale. Zahărul şi jucăriile devin armele copilăriei şi instrumente de cunoaştere absolută (Arghezi îşi dorise cândva o fabrică de jucării şi lucrase chiar şi în laboratorul unei fabrici de zahăr), iar ciocolata, ca în povestea fabricii de ciocolată a lui Roald Dahl, e un adevărat totem. Aşa devine posibilă o legătură şamanică între acadele şi penele indienilor, poate pentru că amândouă, fiecare din zona ei, creează senzaţia extazului.


Cartea nu aparţine nebuniei şi maladivului, dar nici exclusiv jocului, fie el şi cu intruziuni magice. Este vorba mai curând de visul-delir, de faptul că "am visat, am răsvisat şi ne-am vindecat", de visul care devine revelator şi terapeutic, de adevărate metode de visare cum este visul încrucişat, de un continuu joc asemănător cu un cadavre exquis. Ce-ar fi dacă aceasta "metodă" de scriere ar fi şi un mod de viaţă? Dacă ar trebui să continuăm, din întunericul nostru, în întunericul celălalt? Aceasta pare să fie metoda de supravieţuire spre Ţinutul Celălalt, aici unde se produce o mişcare continuă, o trecere dintr-unul în celălalt, sau aşa cum spun Lolo şi Spuki, "eu îţi dau viaţă tu îmi dai viaţă". Ca şi Buddha care a refuzat, se spune, Nirvana, Spuki şi Lolo refuză şi "raiul de indigo" şi "iadul de iasomie" şi îşi caută mai degrabă confraţi fantomatici, cum sunt malk tain, apolodor, alisa sau atreyu (scrise, desigur, aşa), ba ajung să-şi cunoască prin aparenta lor schilodire, paradisul prenatal în care erau unul şi acelaşi, adică fiinţa numită în carte spukilo, fiinţă ruptă aşa cum rupt a fost androginul. Care are mintea ruptă, sufletul rupt, corpul rupt şi el. Salvarea va fi a fiecăruia dintre cei doi, unul pentru celălalt - el va fi închis în propriul spaţiu (sau eliberat, pentru că în Ţinut, ziua din urmă devine ziua dintâi), ea devine primitoare şi dătătoare de coroană. "Am visat, te-am iertat şi te-am dezlegat", se spune la un moment dat în poem, vrăjitoresc aproape, dar este mai mult decât atât. Onirismul şi vrăjitoria, de jucărie sau nu, nu sunt de ajuns. Lumile din Ţinutul Celălalt sunt posibile pentru că cei doi vorbesc tot timpul. Visul, inima lor, dar şi cuvintele lor, infinite, am zice, determină şi menţin această lume. Dacă Spuki şi Lolo ar visa şi atât, lumile s-ar destrăma, dar aşa, ele se construiesc prin şi din cuvinte care ţin într-un fel, legate, închegate, visul, imaginaţia, realitatea, simţurile. Lewis Carroll se întreba şi el în cartea Alisei cine visează de fapt şi de ce. Cartea are, de fapt, trei sfârşituri, fiecare în felul său un soi de tragedie, aceasta dacă nu cumva adevăratul sfârşit e descântecul final, tij mâloi nil (descântec de revrăjire din ţinutul celălalt), dacă nu cumva miza poeţilor a fost să aducă la suprafaţă umbra unei lumi pierdute şi regăsite poetic şi a cărei limbă nu ne este încă accesibilă şi nici verosimilă, aşa cum nu ar părea verosimil că, într-o bună zi, un sindrom care întunecă mintea de secole, să fie vindecat în cea mai blândă lumină. Dublu al infernului, al ospiciului, dar şi al lumii, orfelinatul din Ţinutul Celălalt arde rapid, ca şi cum prezenţa lui era numai o etapă, ca şi cum el va fi cândva revitalizat şi salvat precum imperiul de jucării al domnului Magorium sau casa dărăpănată din Charlie şi fabrica de ciocolată.
 
Cu toate că traduce o aventură interioară cât se poate de dramatică şi cu atât mai mult, intimă, aceea a trecerii dincolo de lumea infernului, a pământului şi a paradisului, aventură care impune o anume asceză, cititorul nu e lăsat deloc deoparte. Ba îi este chiar atrasă atenţia în câteva locuri, mai ales acolo unde el s-ar putea lăsa înşelat mai tare, adică în zona referinţelor culturale şi a simbolurilor (poştaşul, de pildă, care poate e chiar Facteur Cheval, dar care e poate şi spiritul prieten care traversează şi călăuzeşte orice căutare, un fel de înger care conduce sub formă de scrisori gesturile noastre ample sau mărunte, undeva unde le vom reîntâlni cu siguranţă).

Hadesedah ar putea fi un al doilea nume al lungului poem din Ţinutul Celălalt. Citit incantatoriu şi după regulile torsiunii lui Moebius, numele lui traduce coborârea şi întâlnirea cu "prosepina sublima în rochia ei supraînstelată", care îi va reînvesti pe cei doi copii cu puteri de facere şi refacere. Fraţi buni cu Ghilgamesh şi Enghidu, Lolo şi Spuki, vom afla mai târziu, s-au silit să afle tot e în cer şi sub pământ, astfel că orice mişcare a lor nu e decât trasarea unei urme aproape invizibile între spaţiile posibile şi imposibile. Gesturile lor par să inverseze lumea, să forţeze supravieţuirea, să provoace revenirea divină, ca în psalmii biblici. Ecleziastul din orleoland ne spune că numai olikups, zeul orfelinatului, cel care a existat la început, rupe uneori funia de argint care leagă lumile. De la ecleziast ştim că nu e nimic nou sub soare. Sigur că nu e. Dar dincolo de el? Sau dincoace? Scrisorile din burta lui doamne-doamne devin finalităţi ale gesturilor noastre cele mai banale. Şi apoi cine ştie ce se scrie de fapt pe interiorul pântecului matern? Cine ştie ce scrie fiecare acolo şi cum acest lucru îl aduce în lumea sau lumile de toate soiurile? Iar dacă Lolo şi Spuki, fac asta în văzul... lumii, ei care sunt chiar şi "umbra lui christos pe rue bombon", cu atât mai bine.  Apoi frigiderul e un fel de athanor inversat, serbarea pare un altfel de ceai al Alisei şi Pălărierului Nebun, în timp ce poemul manuscrisul configurează spaţiul poetic ca prezenţă reală, alternativă, simultană. Prin gestul poetic, textul nu mai e separat de cel care scrie, iar poetul nu mai e o persoană, ci e mai multe lucruri, un fel de sumă de funcţii vitale. În plan imediat şi în joacă oarecum, aş zice că e o carte din care ar ieşi un film nemaipomenit, în care să fie poate tunelul întunecos din Stalker / Călăuza, copacul viu din Fountain, broscoiul teribilist din The Wind in the Willows (făcut după cartea lui Kenneth Grahame) şi copilul uitat în pătuţ din Trainspotting, dar şi menta dementă, urzicile, ţestoasa păpuşă, câinele fluture şi spălătoreasa care toţi populează Ţinutul Celălalt, în aşteptarea unui regizor poet care ştie că celalalt ţinut "există şi fără computerul întunecat".
 
În 2006, Simona Popescu scria Lucrări în verde sau pledoaria mea pentru poezie, amplu poem în care autoarea îşi asuma voci diferite, dar legate profund una de cealaltă, în numele redescoperirii unui instinct poetic la fel de firesc ca oricare altul al fiinţei umane. Ca şi atunci, şi acum cred ca e vorba de un fel de autopoem, în care poetul şi textul se formează şi reformează reciproc. În 2011, dinspre zone poetice realizate diferit şi hibrid, Ruxandra Cesereanu şi Marius Conkan aduc o nouă încălcare a limitelor din canoanele poetice; fie că vorbim despre "o experienţă teribilă şi iluminatoare" (Ruxandra Cesereanu), fie despre "paradisul unui copil pe care încerc să-l ascund sub pliurile unei maturităţi indecise si arogante" (Marius Conkan), fie că e "ultima oară când sângele are limbaj", faptul că în Ţinutul Celălalt vocile vin dinspre doi autori traduce o miză în acelaşi timp ascetică şi uriaşă. Uriaşă pentru că ea se leagă de recunoaşterea spaţiului poetic ca realitate efectivă, palpabilă, ca proiect de identitate secundă, în afara alienării şi schizoidiei. Ascetică, pentru că impune o redescoperire a poeziei ca mod de accesare particulară a lumii, uneori dincolo de procesul de versificare. O întoarcere voluntară şi delirantă în acelaşi timp, la starea de copil pe care nu o mai păstrăm decât ca memorie fragmentară şi pervertită, la întunericul de la început. Iar dacă ar fi să-l ascultăm pe îngerul din Ţinutul Celălalt, "cine a văzut întunericul, a văzut tot".
 
P.S. Le mulţumesc autorilor pentru dezvăluirea, în repetate rânduri a câtorva dintre ecourile căutării lor poetice. De ele mi-am amintit odată cu Ţinutul Celălalt. De asemenea, Irinei B., pentru sugestiile iluminatoare.