Observasem mai demult, cu mirare, că cei care scriu despre călătoriile lor în Grecia sunt preocupaţi exclusiv de Antichitate, sugerând implicit ideea, destul de bizară, că timpul s-a oprit de-atunci în loc. Cum aşa? Mai este Grecia şi-acum o lume de temple şi agore, drapată-n albe mantii peripatetizând etern prin crânguri de măslini? Sau ce?
Abia ajuns şi eu acolo i-am înţeles pe-acei autori: despre Grecia de azi, dacă vrei să-i descoperi la faţa locului devenirea, nu prea ai ce povesti. O ţară complet nouă şi pragmatică, cu aceeaşi clădire strict funcţională, cu balcoane continue, în nord ca şi în sud, în centru ca şi pe malul mării, în sate, în oraşe, staţiuni. Există, desigur, vestigiile antíce, însă ele aparţin deja unei ordini mai mult naturale decât umane, reintegrându-se treptat lumii de piatră din care au fost extrase. Iar timpul scurs de atunci a lăsat doar urme sporadice şi încă şi mai stinghere: un Athos, o Meteoră, oarece Salonic şi... cam atât. N-am găsit nicăieri acea succesiune şi îmbinare de stiluri care fac farmecul oraşelor cu istorie, o genune se cască între prezentul concret şi splendoarea ideală a unui trecut de la care pare că, dintre toţi europenii, doar grecii înşişi nu se mai pot revendica. Urma să mai întâlnesc ceva asemănător în Israel, tot o ţară nouă pe un pământ străvechi (dar acolo mă şi aşteptam, şi nici ruptura nu era atât de severă). Ce soartă stranie au avut altarele lumii noastre! Să fi fost doar întâmplarea? Parcă nu-mi vine să cred.
M-am întors acasă intrigat şi furios, ca un copil căruia i s-a luat samavolnic jucăria preferată. Fiindcă-mi plăcuse totuşi Grecia, îmi plăcuseră enorm marea aceea indigo-violetă, arhipelagul ca din poveşti, peisajul nervos, Olimpul pentru că era Olimpul. Îmi plăcuseră şi grecii, care se pricep să te facă să te simţi mai acasă decât acasă, grecoaicele, femei active, care lasă impresia că ştiu ceva important despre rolul lor în lume [1], ceva ce noi, ceilalţi, încă nu am aflat. Altfel, de ce-ar fi Sophía nume de femeie? Pe scurt, ajunsesem să-mi spun că dac-ar fi să aleg unde-aş vrea să trăiesc, mi-aş alege o insulă mică din Marea Egee. Una imaginară, desigur, care există doar în inima mea.
Că grecii s-au răspândit în lume, ştiam. Surpriza a intervenit atunci când am constatat că mult timp n-a mai trecut aproape nimeni pe-acasă. Asta era de fapt ceea ce voiam să înţeleg. Dacă locul era chiar atât de rău, atunci de ce-au venit? Ca să filozofeze? Nu, fireşte că nu. Au venit să trăiască, aspru, aşa cum erau şi vremurile, şi ţărmurile pietroase pe care s-au aşezat. Filozofia au găsit-o acolo. Ca şi pe zei. Şi nu doar pentru că, măcar geografic, locul putea fi un nod de convergenţă a ideilor care străbăteau Asia şi Mediterana răsăriteană. Lumea întreagă, pe-atunci. Mai era ceva, esenţial: era culoarea densă a mării, gustul ei nespus de sărat, aerul proaspăt, arzător uneori, dar niciodată sufocant. Cerul nopţii, senin. Unde să se nască filozofia, dacă nu acolo unde fiecare nou orizont desenează o insulă? Natura Greciei, pe care o simţi primordială, îţi insuflă gânduri cu mireasmă de ambrozie şi nectar; nu încerc să compar, dar imaginea mea despre lumea elenă, cuviincios înjghebată din cărţi, a suferit corecţii severe strict din acest motiv. Pe care, acolo fiind, îl trăiam dureros. Cred totuşi că grecii de azi nu sunt toţi de aceeaşi părere, căci marea de lumini din noaptea litoralului attic oferă mai puţină lumină decât un opaiţ; sau decât cerul înstelat. Alte vremuri, desigur. Toate astea însă, puse cap la cap, sper să capete un înţeles.
Dacă spaţiul acela nu şi-a pierdut virtuţile, atunci de ce au plecat? Încercând să reconstitui drumul Antichităţii greceşti către zilele noastre, constat că el duce întâi la Roma, apoi şi mai departe în Europa. Nu în Grecia, nici măcar în Bizanţ! Filozofia şi artele au emigrat în Occident, cu acte în regulă, şi astfel drumul direct se închide: oamenii s-au transformat în idei. Dar ce s-a întâmplat cu oamenii vii, care-au rămas? Ei, pe ce căi au apucat-o? Caut să înţeleg lumea Mediteranei orientale la vremea schimbării de paradigmă din primul secol de după Hristos; lumea Evangheliilor. De la Syracusa la Antiohia, de la Thessalonic la Alexandria, mării i se spunea thálassa. Mesógeios Thálassa, marea dintre pământuri, supusă total pentru limba greacă de eroi şi negustori, de poeţi şi filozofi. Însă această Grecie a mării devenise între timp o lume de contururi, cu consistenţă lichidă şi, mai ales, fără centru: noua stăpânire îl mutase discret la Roma. Gest suficient de excentric pentru ca zeii să-l acuze din plin, anunţându-şi retragerea.
De aici a pornit totul, căci nu se poate trăi fără zei: cum să îndrăzneşti să adormi seara, dacă nu poţi fi sigur că mai urmează măcar încă o zi? Retragerea zeilor a stârnit panică printre greci, care ar fi făcut orice ca să nu rămână de izbelişte. Interesant este că li s-a oferit şi ocazia: chiar atunci, din Ierusalim se ridicau apostoli care, cu un tonus febril, îi învăţau creştinismul pe evreii din diaspora elenistică împrăştiaţi şi ei prin lume, uneori şi din alte motive (erau chiar cei cărora atât de inspirat le scria Pavel). Ei vorbeau desigur greceşte şi trăiau în preajma oraşelor greceşti, aflate sub oblăduire romană. Faptul că noua religie se preda în limba lor i-a ajutat enorm pe greci şi aceştia, disperaţi cum erau, au adoptat-o pe loc. O întrebare, retorică: ce se întâmplă în timp cu două comunităţi care trăiesc alături, vorbesc aceeaşi limbă şi ajung să se mai şi roage împreună? Nu insist, dar este foarte probabil ca acesta să fi fost actul de naştere al grecilor de azi; şi încep să disting nuanţele care îi deosebesc de cei din vechime.
Apoi, înfiinţarea Constantinopolului le-a restituit un centru, în care întâlnirea providenţială dintre philo-sophía lor, înclinaţia naturala a evreilor către speculaţie şi geniul practic al romanilor au făcut din creştinism o mare religie; şi din Bizanţ o mare împărăţie (pare că ce s-a clădit atunci era însăşi împlinirea paradoxală a promisiunii făcute de Yahweh lui Avraam: "Te voi înmulţi nespus de mult; voi face din tine popoare şi din tine vor ieşi împăraţi." Geneza 17.6). Dar acest centru, care era (neo)grecesc, nu se mai afla în Grecia. Grecia continentală devenise o provincie periferică, slab populată şi constant bântuită de numeroşi cuceritori. Stare care a durat cât şi Bizanţul, adică mai mult de o mie de ani. Stăpânirea turcească n-a îmbunătăţit nici ea situaţia, dimpotrivă, căci centrul a rămas tot unde fusese, fiind de-acum şi excesiv de străin. Mai mult ca sigur că tocmai acest ultim detaliu a împins în cele din urmă lucrurile pe făgaşul lor de astăzi.
Simt nevoia să-mi protejez acest excurs prelungit: strădania de a-mi realinia gândirea la exigenţele unor întrebări noi mi-a oferit răspunsuri mai cuprinzătoare. De aceea l-am păstrat, sperând să nu contrarieze, nici chiar pe cei mai implicaţi decât mine (căci sufleteşte, mă simt şi eu implicat). L-am păstrat şi după ce am observat că subiectul n-au fost atât grecii cât limba lor, cea în care s-au scris şi filozofia, şi religia care ne animă astăzi trăirile. Cum să nu-i iubeşti pe cei care au creat şi păstorit o limbă atât de bine cuvântată [2]? Ce ne-am fi făcut fără ei? Măcar acum şi-au recuperat centrul şi l-au aşezat la locul lui...
Fapt care îmi oferă şi mie încheierea potrivită: aşteptam nerăbdător emoţia primei întâlniri cu Acropola. Dar nu doar templele m-au emoţionat, ci şi treptele care urcau către ele, lustruite înaintea mea de milioane de paşi (şi ce paşi, unii dintre ei!). Nu silueta celebră, ci faptul că puteam vedea Atena de sus, aşa cum este ea acum. Mijind ochii, am încercat să substitui oraşului plin de viaţă din jurul meu un alt oraş viu, cel al lui Pericle. Nu cred că mi-a reuşit, dar, pentru o clipă, ştiind unde mă aflu, m-am simţit cel mai aproape de acele timpuri [3]. Întâlnirea cu locurile aurorale ale civilizaţiei noastre m-a învăţat să le văd şi altfel. Doisprezece ani mai târziu, lângă turnul lui David, privind de sus cartierul arab al Ierusalimului, peste valea Chedron, am mijit la fel ochii şi de data asta am reuşit. Era şi mult mai uşor, căci mulţimea de cuburi aruncate haotic între râpe şi stânci, chiar dacă aparţin unui alt popor, nu pot să arate foarte diferit de cele din vremea lui Iisus.
Abia ajuns şi eu acolo i-am înţeles pe-acei autori: despre Grecia de azi, dacă vrei să-i descoperi la faţa locului devenirea, nu prea ai ce povesti. O ţară complet nouă şi pragmatică, cu aceeaşi clădire strict funcţională, cu balcoane continue, în nord ca şi în sud, în centru ca şi pe malul mării, în sate, în oraşe, staţiuni. Există, desigur, vestigiile antíce, însă ele aparţin deja unei ordini mai mult naturale decât umane, reintegrându-se treptat lumii de piatră din care au fost extrase. Iar timpul scurs de atunci a lăsat doar urme sporadice şi încă şi mai stinghere: un Athos, o Meteoră, oarece Salonic şi... cam atât. N-am găsit nicăieri acea succesiune şi îmbinare de stiluri care fac farmecul oraşelor cu istorie, o genune se cască între prezentul concret şi splendoarea ideală a unui trecut de la care pare că, dintre toţi europenii, doar grecii înşişi nu se mai pot revendica. Urma să mai întâlnesc ceva asemănător în Israel, tot o ţară nouă pe un pământ străvechi (dar acolo mă şi aşteptam, şi nici ruptura nu era atât de severă). Ce soartă stranie au avut altarele lumii noastre! Să fi fost doar întâmplarea? Parcă nu-mi vine să cred.
M-am întors acasă intrigat şi furios, ca un copil căruia i s-a luat samavolnic jucăria preferată. Fiindcă-mi plăcuse totuşi Grecia, îmi plăcuseră enorm marea aceea indigo-violetă, arhipelagul ca din poveşti, peisajul nervos, Olimpul pentru că era Olimpul. Îmi plăcuseră şi grecii, care se pricep să te facă să te simţi mai acasă decât acasă, grecoaicele, femei active, care lasă impresia că ştiu ceva important despre rolul lor în lume [1], ceva ce noi, ceilalţi, încă nu am aflat. Altfel, de ce-ar fi Sophía nume de femeie? Pe scurt, ajunsesem să-mi spun că dac-ar fi să aleg unde-aş vrea să trăiesc, mi-aş alege o insulă mică din Marea Egee. Una imaginară, desigur, care există doar în inima mea.
Că grecii s-au răspândit în lume, ştiam. Surpriza a intervenit atunci când am constatat că mult timp n-a mai trecut aproape nimeni pe-acasă. Asta era de fapt ceea ce voiam să înţeleg. Dacă locul era chiar atât de rău, atunci de ce-au venit? Ca să filozofeze? Nu, fireşte că nu. Au venit să trăiască, aspru, aşa cum erau şi vremurile, şi ţărmurile pietroase pe care s-au aşezat. Filozofia au găsit-o acolo. Ca şi pe zei. Şi nu doar pentru că, măcar geografic, locul putea fi un nod de convergenţă a ideilor care străbăteau Asia şi Mediterana răsăriteană. Lumea întreagă, pe-atunci. Mai era ceva, esenţial: era culoarea densă a mării, gustul ei nespus de sărat, aerul proaspăt, arzător uneori, dar niciodată sufocant. Cerul nopţii, senin. Unde să se nască filozofia, dacă nu acolo unde fiecare nou orizont desenează o insulă? Natura Greciei, pe care o simţi primordială, îţi insuflă gânduri cu mireasmă de ambrozie şi nectar; nu încerc să compar, dar imaginea mea despre lumea elenă, cuviincios înjghebată din cărţi, a suferit corecţii severe strict din acest motiv. Pe care, acolo fiind, îl trăiam dureros. Cred totuşi că grecii de azi nu sunt toţi de aceeaşi părere, căci marea de lumini din noaptea litoralului attic oferă mai puţină lumină decât un opaiţ; sau decât cerul înstelat. Alte vremuri, desigur. Toate astea însă, puse cap la cap, sper să capete un înţeles.
Dacă spaţiul acela nu şi-a pierdut virtuţile, atunci de ce au plecat? Încercând să reconstitui drumul Antichităţii greceşti către zilele noastre, constat că el duce întâi la Roma, apoi şi mai departe în Europa. Nu în Grecia, nici măcar în Bizanţ! Filozofia şi artele au emigrat în Occident, cu acte în regulă, şi astfel drumul direct se închide: oamenii s-au transformat în idei. Dar ce s-a întâmplat cu oamenii vii, care-au rămas? Ei, pe ce căi au apucat-o? Caut să înţeleg lumea Mediteranei orientale la vremea schimbării de paradigmă din primul secol de după Hristos; lumea Evangheliilor. De la Syracusa la Antiohia, de la Thessalonic la Alexandria, mării i se spunea thálassa. Mesógeios Thálassa, marea dintre pământuri, supusă total pentru limba greacă de eroi şi negustori, de poeţi şi filozofi. Însă această Grecie a mării devenise între timp o lume de contururi, cu consistenţă lichidă şi, mai ales, fără centru: noua stăpânire îl mutase discret la Roma. Gest suficient de excentric pentru ca zeii să-l acuze din plin, anunţându-şi retragerea.
De aici a pornit totul, căci nu se poate trăi fără zei: cum să îndrăzneşti să adormi seara, dacă nu poţi fi sigur că mai urmează măcar încă o zi? Retragerea zeilor a stârnit panică printre greci, care ar fi făcut orice ca să nu rămână de izbelişte. Interesant este că li s-a oferit şi ocazia: chiar atunci, din Ierusalim se ridicau apostoli care, cu un tonus febril, îi învăţau creştinismul pe evreii din diaspora elenistică împrăştiaţi şi ei prin lume, uneori şi din alte motive (erau chiar cei cărora atât de inspirat le scria Pavel). Ei vorbeau desigur greceşte şi trăiau în preajma oraşelor greceşti, aflate sub oblăduire romană. Faptul că noua religie se preda în limba lor i-a ajutat enorm pe greci şi aceştia, disperaţi cum erau, au adoptat-o pe loc. O întrebare, retorică: ce se întâmplă în timp cu două comunităţi care trăiesc alături, vorbesc aceeaşi limbă şi ajung să se mai şi roage împreună? Nu insist, dar este foarte probabil ca acesta să fi fost actul de naştere al grecilor de azi; şi încep să disting nuanţele care îi deosebesc de cei din vechime.
Apoi, înfiinţarea Constantinopolului le-a restituit un centru, în care întâlnirea providenţială dintre philo-sophía lor, înclinaţia naturala a evreilor către speculaţie şi geniul practic al romanilor au făcut din creştinism o mare religie; şi din Bizanţ o mare împărăţie (pare că ce s-a clădit atunci era însăşi împlinirea paradoxală a promisiunii făcute de Yahweh lui Avraam: "Te voi înmulţi nespus de mult; voi face din tine popoare şi din tine vor ieşi împăraţi." Geneza 17.6). Dar acest centru, care era (neo)grecesc, nu se mai afla în Grecia. Grecia continentală devenise o provincie periferică, slab populată şi constant bântuită de numeroşi cuceritori. Stare care a durat cât şi Bizanţul, adică mai mult de o mie de ani. Stăpânirea turcească n-a îmbunătăţit nici ea situaţia, dimpotrivă, căci centrul a rămas tot unde fusese, fiind de-acum şi excesiv de străin. Mai mult ca sigur că tocmai acest ultim detaliu a împins în cele din urmă lucrurile pe făgaşul lor de astăzi.
Simt nevoia să-mi protejez acest excurs prelungit: strădania de a-mi realinia gândirea la exigenţele unor întrebări noi mi-a oferit răspunsuri mai cuprinzătoare. De aceea l-am păstrat, sperând să nu contrarieze, nici chiar pe cei mai implicaţi decât mine (căci sufleteşte, mă simt şi eu implicat). L-am păstrat şi după ce am observat că subiectul n-au fost atât grecii cât limba lor, cea în care s-au scris şi filozofia, şi religia care ne animă astăzi trăirile. Cum să nu-i iubeşti pe cei care au creat şi păstorit o limbă atât de bine cuvântată [2]? Ce ne-am fi făcut fără ei? Măcar acum şi-au recuperat centrul şi l-au aşezat la locul lui...
Fapt care îmi oferă şi mie încheierea potrivită: aşteptam nerăbdător emoţia primei întâlniri cu Acropola. Dar nu doar templele m-au emoţionat, ci şi treptele care urcau către ele, lustruite înaintea mea de milioane de paşi (şi ce paşi, unii dintre ei!). Nu silueta celebră, ci faptul că puteam vedea Atena de sus, aşa cum este ea acum. Mijind ochii, am încercat să substitui oraşului plin de viaţă din jurul meu un alt oraş viu, cel al lui Pericle. Nu cred că mi-a reuşit, dar, pentru o clipă, ştiind unde mă aflu, m-am simţit cel mai aproape de acele timpuri [3]. Întâlnirea cu locurile aurorale ale civilizaţiei noastre m-a învăţat să le văd şi altfel. Doisprezece ani mai târziu, lângă turnul lui David, privind de sus cartierul arab al Ierusalimului, peste valea Chedron, am mijit la fel ochii şi de data asta am reuşit. Era şi mult mai uşor, căci mulţimea de cuburi aruncate haotic între râpe şi stânci, chiar dacă aparţin unui alt popor, nu pot să arate foarte diferit de cele din vremea lui Iisus.
© Autorul
Note:
[1] O listă de popoare europene ale căror femei se remarcă prin frumuseţe ar circumscrie o zonă relativ compactă care include ţări ca Ucraina, Polonia, Ungaria, România. O a doua listă, cea a popoarelor al căror aport civilizator a fost major, nu prea coincide cu prima. De reflectat la asta!
[2] Îndatorarea noastră faţă de limba grecilor îmbracă uneori şi aspecte amuzante. Astfel, trapeza (τράπεζα) este când masă, când Bancă, iar Constituţia, o sintagmă (Σύνταγμα). Orice ieşire de pe autostradă este un exod (έξοδος), şi pe sub unele poduri nu pot trece vehicule mai înalte de 4,5 microni (μ). Drăguţii de ei!
[3] Intenţia autorităţilor elene de a "renova" Parthenonul este una dintre cele mai nefericite idei pe care mi-a fost dat să le aud: un Parthenon nou ar fi definitiv smuls din istorie (ştiu, se poartă, dar ar trebui să-i tragă de mânecă cineva, înaine ca spiritul de simbol major al obârşiei europene să fie anulat de un prezent factice). Bine c-am apucat să-l văd încă "intact"!
(va urma)