Pentru generaţia tatălui meu, Parisul era chintesenţa a tot ce contează. Nu-i deci de mirare că am moştenit şi eu, odată cu interesul pentru limba franceză, acest entuziasm. Aşa încât, în noiembrie '99, stând în salonul de plecări al aeroportului şi privind la avioanele care-şi făceau de lucru pe-afară, exultam din toată fiinţa: Plec la Paris! Peste câteva ore voi fi acolo! La Paris!!!
Primul obiect concret pe care l-am zărit prin hublou în timp ce avionul rula pe pista de la Charles de Gaulle a fost o cabină micuţă, vopsită (destul de croat) în carouri alb-roşii, cum probabil că sunt pe toate aeroporturile din lume. Da, dar asta era la Paris! Ajunsesem...
Restul a fost mai puţin important: autostrada multietajată de centură, hoteluri anoste din oţel şi sticlă (dintre care unul avea să fie distrus peste câteva luni în accidentul Concorde) şi, în drum spre Gare de Lyon, panorama Senei cu Île de la Cité în mijloc. Degeaba. Toată emoţia mi-o consumasem pe pistă, ca o descărcare "ante portas". Dintr-un preaplin al dorinţei. Acest episod jenant m-a ajutat totuşi să abordez Parisul cu ceva mai multă detaşare (ar fi fost penibil s-o ţin tot aşa iar Parisul, săracul, n-avea... aproape nici o vină).
Foarte repede a venit şi prima nedumerire: simţeam, hoinărind pe străzi, o familiaritate cu oraşul pe care nu mi-o puteam explica nici prin aspectul lui, nici prin aceea că-i ştiam şi planul, şi monumentele, şi istoria, mai bine poate decât unii localnici. Mai fusesem în situaţia asta şi prin alte părţi şi nici vorbă de aşa ceva. I-am dat de rost abia acasă, atunci când am recunoscut-o: era acelaşi tip de familiaritate pe care mi-o inspirau şi Iaşul, şi Clujul (Clujul chiar mai puţin), auzind pe stradă o limbă în care şi eu puteam gândi (mai ales că, în noiembrie, nu prea mai auzi la Paris vorbindu-se alte limbi).
Limba în care gândeşti! Abia dobândind o alta, pe lângă cea maternă, ca o redută cucerită pas cu pas, la vârsta conştienţei, începi să înţelegi ce înseamnă limba pentru gândire. Gândul se poate lipsi de cuvinte, dar nu se poate lipsi de noţiuni. Însă în afară de câteva, aduse din animalitate de instincte (cald, frig, foame, pericol, ş.a.), toate celelalte, cele care nuanţează gândul şi-i dau consistenţă umană, nu doar că n-ar putea fi conştientizate fără cuvinte dar, fără ele, nici n-am şti că există. Nu le-am putea gândi. Astfel de noţiuni au fost identificate şi numite, de-a lungul timpului, de aceia care au ştiut să vadă dincolo de suprafaţa lucrurilor, care au putut să călătorească (da, să călătorească!) în teritorii abstracte pentru gândirea comună. Aşa au apărut şi au crescut limbi, mai întâi ezoterice, apoi de civilizaţie şi cultură, ca egipteana, caldeeana, sanscrita, aramaica. Apoi araba, ebraica, greaca, latina (ca să mă refer doar la spaţiul care a curs prin istorie către noi). De multe ori una dintr-alta. Fără ele, acele civilizaţii nici n-ar fi existat. Până nu tocmai foarte demult, gândirea europeană se formula în latină, pentru că limbile moderne nu erau încă suficient de nuanţate. Dar au devenit, şi au dat o mână de ajutor şi celorlalte: în acest sens, româna datorează enorm francezei.
Acum, în româneşte se poate rosti orice gând, chiar dintre cele încă nerostite. Pe atunci, la Paris, în inima acestei simbioze, simţeam, înainte de a formula, că ceea ce noi am învăţat de la francezi n-au fost doar cuvinte; am învăţat să visăm. Să nuanţăm visul, împreună cu alţii. Numai trăind acea familiaritate, diferită şi mult mai complexă decât ceea ce, desigur, ştiam, am putut să-i înţeleg cu adevărat, cred eu, pe cei din generaţia tatălui meu [1].
Privind în jur mă dispera însă faptul că generaţia mea, ca şi cea a copilului meu, au pierdut total contactul cu Franţa şi cu franceza. Aproape nimeni n-o mai înţelege; ceea ce e greu de admis, date fiind corespondenţele. Comunismul ar fi o scuză, dar nu e cea corectă: eu cum am învăţat-o? Tata, care o vorbea bine, n-a vorbit-o niciodată cu mine; i se părea că s-ar fandosi, şi eu înţelegeam asta. Am învăţat franţuzeşte la şcoală şi din cărţile pe care le-am găsit prin casă, unde îl foloseam pe tata pe post de dicţionar la îndemână.
Am avut aceeaşi reticenţă faţă de fiul meu, dar nici de dicţionar n-am fost prea bun: a învăţat englezeşte. Pentru mine engleza (în care mă descurc, oarecum, mai mult de la TV) este infinit mai grea, datorită particularităţii ei: de multe ori un cuvânt, scurt şi inflexibil, are coloane întregi de sensuri, în funcţie de context; adesea sensuri divergente, dacă nu chiar opuse. O limbă foarte potrivită pentru poezie dar nu şi pentru ce este ea folosită acum, ca lingua franca (politică, economie, tehnologie), unde face pentru noi cam aceeaşi figură ca şi sistemele lor de măsurare: sunt incomensurabile şi deci foarte greu de apropriat. Dacă nu trăieşti efectiv în interiorul ei, la un nivel cultural măcar decent, e chiar imposibil să-i sesizezi nuanţele. Nu poţi gândi în ea sau, dacă totuşi ambiţionezi să o faci, ai acces doar la o gândire primitivă, sărăcită de esenţe: Buy just Now a Complete Kit of Language Formules, at Incredible Price 99.99, and You'll Have the Grammar Free! Cam asta-i tot. Suficienţa "anglofonilor" noştri de ocazie este chiar mai severă decât cea a nativilor din engleză care nu se aventurează în subtilităţi culturale: atâta dai, atâta face! Simt asta cu intensitate şi... mă îngrozesc.
Încep aşadar să cred că despărţirea de franceză nu e lucrul cel mai rău care ni se putea întâmpla. Limba noastră, aşa cum este ea, e deja un bun câştigat, şi nu-i deloc indicat să te ţii la nesfârşit de fusta mamei; de la un moment dat trebuie s-o porneşti cătinel. Mă gândesc însă la pătrunderea fără discernământ (împreună cu întreaga lume, dealtfel) în apele prea fluide ale limbii engleze, cea mai puţin potrivită dintre toate marile limbi moderne să te ţină pe linia de plutire. Şi asta doar pentru că au câştigat războiul. Nu vreau să spun c-ar fi fost mai bine cu germana (măcar ca precizie...), vreau să spun c-ar fi fost mai bine fără război. Dar acum asta e şi, din ce pricepem noi, ceilalţi, din engleză, riscăm să ne trezim într-o lume pe sponci, sărăcită, în bun spirit postmodern, atât de nuanţe cât şi de profunzimi. Fără măcar să ştim ce ne-a lovit. Din umanitatea noastră închegată cu migală şi trudă de mai multe epoci de civilizaţie la rând se va alege, într-o nu prea bună zi, praful şi pulberea. Şi totul va fi încheiat atunci când engleza însăşi va coborî la acelaşi nivel, căci acţiune fără reacţiune nu există. Poate că simplific eu, sau poate mai şi exagerez, dar...
Să mă întorc însă la Paris. Următoarea senzaţie stranie pe care am avut-o căscând gura pe străzi a fost (şi nu doar pentru că era noiembrie) că acest oraş grandios a fost clădit din răceală. Din frig [2]. Am găsit acolo exact ceea ce mă pregătisem să găsesc, nimic în plus. Erau monumente magnifice, majestuoase. Pe care însă, ciudat lucru, le simţeam departe de inima mea. Chiar admirându-le. Nu-mi venea să le vorbesc, să le împărtăşesc vreun secret. Ele, în schimb, îmi vorbeau. Îmi vorbeau despre eroism, despre glorie, despre recunoştinţa pe care o datorez marilor oameni (sau bărbaţi, n-am priceput eu prea bine; dar mari e sigur), despre regi şi despre împăraţi; unul mai ales, al cărui nume... îmi scapă. Dar ca nu cumva să uit ce şi cui datorez, mi-o mai şi afişau, cu majuscule, pe frontoane şi pe atice [3]. 'Ţeles, s' trăiţi!
De la un capăt la celălalt, Parisul nu cunoaşte decât linia dreaptă întretăiată în unghiuri, dacă apare vreo curbă ea se frânge rapid, sau devine cerc. Doar forme geometrice reci, sfidând misterul, şi imprevizibilul volutelor sale. Cred că puţin baroc, aşa, ca un grain de beauté, nu i-ar fi stricat, dar ce să caute barocul în patria raţionalismului, şi a îndoielii metodice? Acum, recunosc că nici n-ar fi trebuit să fiu atât de surprins. De fapt nu cred că surpriză a fost, mai curând oboseală. O luăm iarăşi de la capăt? Şi dacă nu, la ce bun? Parisul ştie probabil asta, căci compensează. Compensează strălucit. Fondul acela neutru şi uniform de clădiri aliniate la cornişă, destinat în virtutea unui urbanism savant să pună în valoare monumentele, trăieşte. Ba chiar acolo este mai mult Paris decât aiurea: restaurants, cafés, bistrots, boutiques. Fiecare cu rafinamentul lui, cu charme-ul lui, cu celebritatea lui. Mansardele. Pitorescul (la propriu şi la figurat) Montmartre. Les p'tiz hôtels particuliers. Les Quais, les bouquinistes. Les Parcs, les Bois, les flonflons, les amoureux. Les vins şi... câte şi mai câte! Viaţa în Paris pare plăcută şi uşoară (doar pare?), şi e un loc perfect de hoinărit (flâner).
Acolo însă unde viaţa nu a reuşit să-şi facă loc, şi nu a reuşit la Versailles, palatul şi parcul (dar în aceeaşi măsură şi oraşul: nu fusesem sigur de existenţa unui oraş cu acest nume; nici acuma nu sunt), senzaţia sepulcrală, de splendid cavou, e atotstăpânitoare. Cum au putut oamenii aceia, fie ei regi şi regine, să-şi construiască astfel de ambianţe şi să mai şi vrea să doarmă în ele? Un gând tot nu-mi dă pace: nu cumva aşa arăta pe vremuri şi Roma imperială, cu forurile ei care stăpâneau lumea (cum spuneam, canoane ale grandorii, aduse pe Pământ de zigguratele Babilonului şi de piramidele egiptene, redefinite de Roma şi preluate, ca într-o neobosită ştafetă, de Paris, de Sankt Petersburg şi de Viena)? Dacă aşa arăta, într-adevăr, încep să-i înţeleg saţiul care i-a adus decăderea. Dar Roma cezarilor e istorie, ca şi aventura imperială a Franţei. Rusia a pierdut un tempo, şi ezită: nu ştie dacă să meargă pe mâna Moscovei, sau a Petersburg-ului. Despre Anglia încă nu mă pronunţ. Rămâne America.
Ar fi grozav să pot descifra intenţiile Franţei după ceea ce construieşte ea mai nou în Paris, unde oraşul nu-i lasă prea multe opţiuni. Ar vrea să fie ce-a fost, ba chiar mai mult decât atât? Probabil, însă depinde de ce-alege: gloria, ori spiritul. Dar Franţa e mai curând derutată: Centrul Pompidou şi noua Bibliotecă Naţională se vor monumente ale spiritului (sau, în cazul Parisului, ale gloriei prin spirit). Însă aroma industrială a unuia şi neverosimila banalitate a celeilalte nu servesc ideea. Opéra Bastille nu e o capodoperă. Şi, în sfârşit, acel diabolic artefact pe care măcar l-au scos în decor, ca un avertisment, după ce i-au găsit numele potrivit: Défense. Défense de...!
Pare un eşec. Al arhitecturii moderne, sau al arhitecturii moderne la Paris? Aş zice că totuna-i, autorii fiind celebrităţi internaţionale. Destui dintre ei străini. Doar că ofertele lor au fost gândite pentru Paris; şi selecţionate de el. De Franţa. De fapt, e teribil de greu să tragi concluzii despre o acţiune în curs. Şi ce curs! În ultimul secol, materialele, tehnologiile şi programele au evoluat şi s-au schimbat, infinit mai mult decât în celelalte şaizeci care l-au precedat. Înainte de a strâmba din nas cu superioritate, să ne amintim asta. Să ne amintim şi că vechii maeştri adăugau infinitezimal, singurul lor argument, când era, fiind geniul. Că acum nu mai bate aripa geniului? Dând roată Piramidelor Luvrului, nu mai sunt chiar aşa de sigur. Că nu-i uşor? Nici nu trebuie să fie! Măcar Parisul încearcă. Se zbate. Greşeşte. Şi... peste toată hărmălaia, trece-n zbor... Turnul Eiffel. Hulitul, obiditul turn Eiffel. Din condamnat la moarte, poporul l-a făcut peste noapte simbol al Parisului; şi tot mapamondul a înţeles şi a fost de acord. Asta da revoluţie! Cum de n-am priceput mai devreme că Parisul a ales deja? O cale facilă, pentru alţii, dar nu şi pentru el. Piramidele-mi stau mărturie...
© Foto: Autorul
Note: [1] Cred că Bucureştiului i s-a spus Micul Paris nu pentru că ar fi arătat asemănător (departe de el), ci pentru că destul de mulţii francezi care l-au vizitat în epocă, invitaţi de foştii lor colegi de studii şi tovarăşi de petreceri, au găsit aici aceleaşi saloane unde se vorbea franţuzeşte şi se simţea franţuzeşte, ca la Paris. Şi atunci sigur că le era familiar şi... cum să-i spună altfel? N-am fost aşadar primul care să fi descoperit familiaritatea prin limbă, dar mie nu mi-a venit să-i spun Parisului Marele Bucureşti. Pentru că, totuşi, acolo nu se vorbea româneşte.
[2] Văzusem deja Viena, şi acolo am avut prima dată senzaţia asta; deşi era vară. Speram însă ca Parisul s-o corecteze, să-mi reveleze sublimul, genuinul grandorii. Dar n-a fost să fie...
[3] Apropo de inscripţii: cele patru... strofe care încununează faţada învederat fascistă a Palatului Chaillot, m-au descumpănit. Mi le-am notat; iată una dintre ele:
Il dépend de celui qui passe / Que je sois tombe ou trésor / Que je parle ou me taisse / Ceci ne tient qu'à toi. / Ami, n'entre pas sans désir.
Fireşte că n-am intrat, dar recunosc că nici la Bellu n-am întâlnit panseuri mai simţitoare. Cum e posibil ca asemenea platitudini să fie etalate en fanfare în inima capitalei spiritului, a bunului gust, a rafinamentului? Sunt convins că Hitler, suflet sensibil, s-a bucurat enorm atunci când le-a văzut. nb: am aflat cu totul întâmplător că autorul ar fi Paul Valéry; nu mă interesasem, pentru că nu-mi imaginam că aşa ceva ar avea un autor. Ei bine, are. Adaug că mi-a fost extrem de greu să aleg dintre cele patru producţii. Dar ce-i prea mult...
26 iulie 2009