Pentru că rareori mi se întâmplă să pornesc la drum cu intenţia de a fugi de mine, sunt fericit atunci când, oriunde m-aş afla, pot să mă recunosc în oamenii din locurile pe care le străbat, altfel destul de străini. Folosesc în acest scop o metodă simplă: participarea afectivă. La prima întâlnire cu un oraş evit critica compactă, de şcoală, în favoarea percepţiei mai afânate a trecătorului obişnuit. Mă las purtat, iubesc şi sufăr, mă tem, mă agit; ceva în mine răspunde. Trăiesc intens călătoria, ca pe o stare de spirit. Această abordare, la risc, m-a răsplătit de-a lungul timpului cu câteva experienţe memorabile.

***

Scurt periplu prin câteva capitale imperiale: Rusia

Una dintre primele experienţe remarcabile în materie de călătorie (cea în care am pus la punct şi metoda), am trăit-o în 1975, în Uniunea Sovietică: Kiev, Leningrad, Moscova. Tren, avion, tren, tren. Iarna. De pornit, am pornit ca la carte: citisem, învăţasem, ştiam totul despre acele oraşe, şi aşteptam doar confirmarea. Deţineam, cum se spune, controlul.

Şocul a venit încă din prima zi, pe drum. Douăzeci de ore printr-o câmpie albă, nesfârşită, cu o singură oprire, la Vinniţa, şi nu pentru că trenul ar fi fost expres ci pentru că nu existau alte gări, m-au înspăimântat: scara valorilor mele fusese cuplată la alte dimensiuni, la alte relaţii psiho-spaţiale, şi tocmai începea cineva să mi-o zgâlţâie. Plus că ceea ce mă speriase pe mine era, şi o ştiam, doar o infimă câtime din adevărata amploare a fenomenului. Ce fel de oameni sunt ăştia? Pe ce planetă trăiesc? Cum ne percep ei pe noi, gândăceii? Trebuie să recunosc că tot restul călătoriei a stat sub semnul acestei tulburări. Şi nu doar restul călătoriei...

Totuşi, Kievul nu mi-a părut deloc a fi un oraş de giganţi; era destul de provincial şi eterogen, iar Kresciatik-ul lui Paustovski chiar m-a dezamăgit (nici nu prea mai era cel al lui Paustovski). Dar tocmai atunci, într-o dimineaţă senină de decembrie, cu o pâclă argintie care făcea ca soarele să transpară ca un pitac albăstrui-vineţiu, a intervenit Marele Regizor: mă aflam undeva sus, pe una dintre coline, când pâcla a început să se destrame şi razele soarelui au lovit în plin cupolele aurite ale unei sumedenii de biserici. Mai lipsea doar o escadrilă de îngeri ca decorul să fie complet. (Deşi... parcă... Nu, nu, totuşi nu!).

Mă gândeam, transportat: iată ce poate arhitectura, prin capacitatea ei unică de a dăinui şi de a se lăsa văzută, cum ne extinde ea făptura pieritoare către cea a bunilor noştri, ca nişte rădăcini care se încolăcesc prin timp şi ne adună pe toţi într-o alcătuire care abia aşa capătă sens! Mai târziu, acasă, am pus descoperirii mele numele de sentiment al istoriei, preocupat însă nu de istoria ucrainienilor, ci de a noastră: de ce a trebuit să ajung la Kiev ca să aflu că există? La treizeci de ani? Nu avem şi noi biserici, şi soare? N-avem pâcle? Sau o fi totuşi altceva? De cercetat.

Leningradul, da, era un oraş imperial; nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Formula, pe care o cunoşteam, mi s-a impus fără ezitare. Nu era nevoie de regie pentru asta (deşi regie a fost, şi aici, căci nu pot să numesc altfel faptul că dimineaţa, după ce toată noaptea a nins copios, cu fulgi mari, soarele strălucitor al Nordului s-a apucat să decupeze palatele colorate din albul încă intact al zăpezii). Emoţia asta s-a adăugat alteia, din noaptea precedentă, când de pe escalatorul metroului vedeam apropiindu-se de mine un dreptunghi de cer negru, punctat de fulgi, pe care se profila tot mai clar o plăcuţă indicatoare pe care în cele din urmă am citit cuvintele: Nevski Prospekt. Puşkin, Lermontov, Gogol, Dostoievski... Imperial! Aproape că nu mai conta faptul că renumita cafenea la care obişnuia să vină Puşkin avea două scânduri bătute în diagonală pe uşă iar într-o alta, la fel de renumită (în stil Art Nouveau), se mai vindea doar îngheţată (în decembrie! Da' ce bună era!). Nu conta nici faptul că prin magazine nu se găsea mai nimic de mâncare iar  "imperialii", zgribuliţi, stăteau la cozi nesfârşite. Chiar nu conta. De ce să conteze? Ar fi ca şi când am crede că Parthenonul şi-a pierdut orice valoare pentru că nu mai funcţionează ca templu; şi a mai şi ajuns o ruină. Nici Puşkin nu mai vine la cafeneaua lui preferată, şi asta nu doar din vina celor de-acum. Dimpotrivă, imperial îmi părea şirul nesfârşit de blocuri din lungul şoselei de la aeroport, poate şi pentru că aveau paisprezece etaje şi nu zece, ca pe la noi.

La Moscova am ajuns prin noapte, ca ţarii, cu celebrul tren Krasnaia Strelka. Şi aici a fost un fel de regie, dar în sens invers: ne-au luat dimineaţa de la gară cu un autobuz hârbuit şi cu ferestrele stropite temeinic, până sus, pregătit parcă special pentru turiştii care eram. La o oprire care se anunţa puţin mai lungă am coborât şi am râcâit în noroiul îngheţat, cu mânuşa, un ochi rotund şi ceva mai transparent, sperând să pot zări oraşul prin el. Dar vai, nu! Îl făcusem prea jos şi nu vedeam decât trotuarul, iar de pe trotuar, doar picioarele trecătorilor. Uimitor câte poţi afla concentrându-te asupra unui singur detaliu: încălţămintea scâlciată şi murdară, pantalonii stropiţi şi paltoanele boţite, şi multe, foarte multe cizme militare, dominau categoric peisajul meu moscovit. Şi era frig, frig!

E clar acum de ce nu mi-a plăcut Moscova. Un oraş mătăhălos, ameninţător, lipsit total de graţie. Şi ipocrit. Cele şapte gigantice Universităţi Lomonosov, toate la fel, găzduiau una un hotel, alta un minister, apoi locuinţe. Universitatea însăşi erau de fapt cămine (măcar palatele petersburgheze fuseseră la început chiar palate). Dar n-aş mai vorbi despre asta. Aş vorbi mai curând despre restaurantul unde ne-au dus să mâncăm, pe Kalinin colţ cu Arbat, care avea 3000 (trei mii!) de locuri şi şapte formaţii care... cântau. Sau despre magazinul de pâine, unde nu ştiu dacă aveau pâine, dar unde seara, la închidere, se făcea curat cu o maşină din acelea cu care se curăţă gheaţa pe patinoare. Atât era de mare. Nici despre metroul în sine n-aş vorbi, deşi ar fi multe de spus, ci despre genunchiul şi cotul unui Lenin de pe peron, gânditor şi aşa de uriaş încât doar atât se vedea din el de pe marele tunel de acces. S-ar putea obiecta că asta e doar Moscova paranoică a lui Stalin, mort deja de ceva timp. Nu e adevărat: construcţiile mai noi poate că nu sunt la fel de staliniste, dar sunt la fel de obositor de uriaşe. Iar Stalin, de apărut, n-a apărut el din senin. Palatele negustorilor moscoviţi, lungi şi late de câte-un kilometru, ale boierilor, cu ziduri groase şi ferestre mici ca nişte ambrazuri, Piaţa Roşie mustind încă de sângele execuţiilor în masă, Kremlinul, unde-ar fi putut să ducă toate astea? Păcat de supleţea italienească a Turnului Spasski şi de splendoarea de profiterol a lui Vassili Blajennâi. Nu ştiu însă dacă toate astea sunt fără speranţă atâta timp cât chiar acolo, în Kremlin, am putut să văd o icoană, nu prea mare dar atât de tulburătoare încât şi astăzi mă înfior gândindu-mă la ea. O Maica Domnului cu Pruncul. De Rubliov.

În timp ce-mi trăiam uimirile şi spaimele acestei fabuloase călătorii, un gând anume nu-mi dădea pace. O prostie, poate; ştiu eu? Că nu poţi fi imperial fără să urmezi anumite canoane precise ale grandorii, recognoscibile şi tot mai puţin umane. Se porneşte de la anumite premize ale măreţiei, apoi se ajunge, într-un fel sau altul, la ea (Moscova într-un fel, Petersburgul într-altul), apoi decăderea sau... cine mai ştie? Leningradul era un oraş superb, poate cel mai frumos din câte am văzut vreodată. Şi totuşi, parcă nu-mi doresc să văd Washingtonul. Mă tem teribil de ce-aş putea descoperi acolo.