Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Călătorie în spaţiutimpul Bucureştilor (IV)


Tudor Mirică

06.02.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Acum, după ce am amplasat Catedrala şi o avem în minte ca alură, ne putem imagina şi un alt tip de impact. Privind în lungul bulevardului Unirii, către vest, constatăm că piaţa omonimă (piaţa cea mai importantă a oraşului) nu există vizual decât din momentul în care pătrundem în ea. Există însă Casa Poporului, cu asupra de măsură, aducând ansamblului o tonalitate frustrantă care nu poate fi atenuată decât contrapunctic. De ceva foarte puternic dar distinct, atât în spirit cât şi în materie. Masivitatea Casei nu poate fi concurată de o altă masivitate, însă poate fi îmblânzită prin graţie şi eleganţă. De notat că nu orice fel de obiect îşi permite aşa ceva. Un teatru sau o sală de sport, nu... Însă o catedrală, da! Interesant că, într-o astfel de viziune, pare că înseşi vicisitudinile epocilor trecute lucrează pentru propria lor izbăvire. Afirm nu doar că este singurul loc disponibil din Bucureşti care poate pune în valoare o astfel de construcţie, fiind pus şi el în sfârşit în valoare, dar în primul rând că acest spaţiu în întregul lui, chintesenţă a dramei trăite de noi în anii comunismului, a devenit prin aceasta şi în mod providenţial Locul, prin excelenţă. Nu îmi asum îndrăzneala de a califica asemenea îndreptări drept "semne", mă gândesc însă că ar fi extrem de improbabil ca o coerenţă atât de strânsă să rezulte doar din jocul echidistant al întâmplării.

***

Ceva mai rămâne totuşi de rezolvat, dar numai între noi: de regulă, intervenţii "neortodoxe" precum aceasta sunt pur şi simplu ignorate, dintr-un gen de reacţie care combină comoditatea în gândire cu tot felul de aprehensiuni, transformabile la rigoare în verdicte ex cathedra: fie tehnice (cum să construieşti peste metrou!), fie economice (e prea scump şi n-avem atâţia bani!), fie mai ales dogmatice (o biserică ortodoxă trebuie să respecte tradiţia!). Poate chiar aşa e, sau poate nu... Să le luăm pe rând: pentru un bun inginer, aproape totul este posibil, dacă merită (dar asta urmează să se stabilească). Şi n-ar fi exclus ca problema tehnică să fie aici mult mai simplă decât pare. Cât despre cea economică, trebuie spus că ceea ce se va cheltui în plus pe calitatea rafinată a elementelor constructive, va proveni în bună măsură din renunţarea la imensul volum de materiale grele care altfel ar trebui puse în operă şi îngrijit finisate (şi pentru care am fi avut bani).

Iar tradiţia bisericilor ortodoxe, ancorată undeva, oriunde, în premodernitate, nu cred că este atât de exclusivă pe cât se afirmă. Vorbind despre reuşite, puţine asemănări pot fi găsite între, să zicem, bisericile din Bucovina şi cele din lemn, maramureşene. Atât în privinţa stilului, cât şi a proporţiilor şi materialelor. Ele exprimă, cu mijloacele cele mai potrivite, spiritul locului şi al timpului; de aceea şi sunt reuşite. Eşecurile, da, au toate un stil comun: un eclectism searbăd, provenit din lipsa de idei şi de curaj, de sensibilitate, înţelepciune şi cultură, cel mai adesea a comanditarului, faţă de care arhitectul nu are de regulă altă vină în afara aceleia de a fi consimţit. Uriaşă vină! Mă îndoiesc că asta este tradiţia bisericilor ortodoxe care ar trebui încurajată, iar o biserică de mai multe mii de locuri oricum nu face parte din nici o tradiţie autohtonă. Cred că tocmai de aceea ar trebui schimbat ceva în abordarea subiectului, nu prin abandonarea tradiţiei ci prin regăsirea ei, anume a spiritului creator din vremurile în care arhitectura noastră religioasă avea încă dreptul să dea capodopere.

Vor putea oare societatea românească şi Biserica ei să facă acest pas? Că este greu se vede din calitatea argumentelor desfăşurate cu ocazia confruntărilor care au loc, rezumabile în esenţă la "pentru că aşa vreau (nu vreau) eu" Necazul este că aşa am fost trataţi de către cei care ne conduc, şi nu doar de şaizeci de ani, inducându-ni-se, ca popor, un blocaj mental atât de total şi de insidios încât nici nu-l mai percepem ca atare şi care ne plafonează dramatic aspiraţiile. Şi nu sunt prea dese ocaziile care, precum cea de faţă, să ne ofere o perspectivă clară de dizlocare a lui, de ieşire din marasm. Căci o astfel de zidire are înainte de orice o puternică încărcătură simbolică, exprimând ceva esenţial despre constructorul ei. Definind relaţia noastră cu Dumnezeu, cu noi înşine şi cu lumea, rezultatul, fie el şi dezamăgitor, nu poate fi decât adevărat. Aceştia suntem. Acum. Faptul însuşi de a o afla ar reprezenta un mare pas înainte.

În acest moment Biserica, în calitate de beneficiar al lucrării, se află în poziţia cea mai favorabilă să îl facă. Ce alt prilej mai bun pentru o adevărată confruntare de opinii de natură să-i cuprindă toate ierarhiile, de la Patriarh şi până la Enoriaş, decât elaborarea temei pentru proiectul Catedralei? Sunt atâtea lucruri fascinante de discutat, dintre cele direct legate de subiect! Despre nucleul tare al Dogmei, ale cărui contururi nu trebuie în nici un caz încălcate. Despre libertate şi în ce măsură poate fi ea folosită în redescoperirea resurselor expresive ale ortodoxiei. Despre scopul major al edificării. Ca aceasta să arate altfel decât suntem noi obişnuiţi, să nu fie doar o imitaţie de tradiţie din imitaţie de zidărie, prin imitaţie de credinţă, cum se preconizează, înnoirea va trebui să cuprindă mai întâi organismul eclesiastic, fenomen pentru care o problemă punctuală de arhitectură sacră ar fi doar fermentul. Nu-i simplu deloc, dar există o miză: Catedrala, adevărată, contra deschidere, tot adevărată. Gestul memorabil pe care şi-l doresc. Iar celor din ambele tabere care nu vor bătăi de cap şi cred că zidirea oricum se va face după tipic, indiferent unde, le spun că este posibil, dar că ar fi păcat. În cel mai strict sens biblic.

Prilejul nu ar trebui ratat cu nici un preţ căci, indiferent de rezultatul imediat, chiar punerea problemei ar însemna lansarea unei campanii pentru o schimbare de mentalitate care nu poate să rămână în timp fără ecou. Succesul ei ne-ar oferi o desprindere calmă de trecut, ne-ar valora prezentul, ne-ar potenţa viitorul. Succesul ei ne-ar ajuta să iertăm, şi să fim iertaţi. Ar fi începutul unui proces de purificare morală având drept călăuză Catedrala Mântuirii Neamului, denumire care abia aşa capătă un înţeles. Privită astfel, ridicarea ei este pentru noi de o stringentă actualitate.

***

De altfel Biserica, cu ajutorul credinţei şi a instinctului de conservare rezultat dintr-o istorie echivalentă cu istoria neamului, ne-a ghidat paşii cu înţelepciune, salvându-ne de la dispariţie. Dacă instinctul mai funcţionează, şi ar fi bine să fie aşa, acum este momentul să se manifeste din nou. Căci pericolul disoluţiei pluteşte iarăşi asupra noastră, chiar dacă circumstanţele nu mai sunt aceleaşi.

Intraţi deja în Uniunea Europeană, ar fi bine să ne îndreptăm atenţia asupra rolului nostru în cadrul acestei structuri. Să fim conştienţi de faptul că ne alăturăm unei entităţi crepusculare care alege cele mai puţin traumatizante dintre achiziţiile exotice la care are acces în vederea recuperării tonusului. Aşa stând lucrurile, europenii nu se aşteaptă de la noi să devenim spanioli, italieni, ori francezi, dar nici nu ar vrea să le fie mai rău cu noi decât fără noi. Se aşteaptă să le fie mai bine şi ar vrea să scoatem la iveală ceea ce ştiu că doar aici s-a păstrat (într-un fel sau altul în întreg sud-estul european), o anumită prospeţime a percepţiei şi o familiaritate ingenuă cu cele sfinte care poate vindeca sufletul. Iar noi? Noi am vrea să ne putem recunoaşte în ceilalţi europeni, să ne simţim acasă printre ei, să ajungem să contăm şi altfel decât ca mână de lucru ieftină, debuşeu comercial ori culoar alternativ de trecere. Sau ca problemă. Să nu ne topim în globalitatea croită de alţii, la care să nu avem nimic din noi de adăugat.

Dar lipsa de entuziasm cu care a fost întâmpinat în România momentul aderării la Uniunea Europeană contrazice procentul covârşitor favorabil rezultat din sondajele interne, unde orizontul de aşteptare este vast şi poate mai puţin confuz decât s-ar crede. Probabil că intransigenţa europenilor, în care se speră, generează unele temeri legate de carenţele propriei noastre identităţi. Ne căutăm un brand de ţară şi nu-l găsim (unul pozitiv, dar care să ne şi reprezinte). Nu putem să concurăm Occidentul în ce are el mai tare şi noi mai slab, iar fără o consistenţă proprie vom ajunge să fim înghiţiţi, cu fulgi cu tot.

Temerile populare despre care vorbeam sunt legate aşadar şi de senzaţia difuză că pătrundem de bunăvoie într-o lume secularizată pe care nu o înţelegem, nu ştim ce vrea de la noi, dar simţim că are probleme [13]. Or noi suntem şi aşa sătui de ale noastre. Soluţia nu constă desigur într-un misionarism ortodox care să zugrăvească Europa după chipul hieratic al sfinţilor noştri, ci într-o acţiune care să le facă cunoscute puterile, mai întâi nouă şi, prin noi, tuturor celor interesaţi. E nevoie acum ca instinctul de conservare al Bisericii să lucreze din nou, dar în sensul circulaţiei valorilor, al afirmării consistenţei noastre. Ca supravieţuirea să nu ne mai fie indiferentă.

În final mă întorc la Catedrală, deşi nu intenţionasem. Mă întorc ca să visez. Concepută astfel, ea ar putea reprezenta o sugestie a devenirii europene, a unei Europe care la un capăt e pe cale să-şi uite matricea creştină, iar la celălalt o ţine ascunsă (acum de frica cui?). Catedrala ar lega la un loc valorile tradiţiei noastre şi ale modernităţii lor, fecundând modernitatea noastră şi tradiţia lor, şi ar fi cel mai lipsit de echivoc răspuns la provocarea postmodernă. Încerc să-mi închipui ce ar însemna pentru noi să avem în Bucureşti un asemenea simbol puternic a ceea ce poate deveni Europa, cum am fi priviţi pentru asta, şi simt că sunt pe cale să-mi pierd cumpătul. Mai înainte însă, cred cu tărie că reafirmarea creştinismului ca sursă majoră a spiritualităţii europene (ceea ce papalitatea încearcă, dar încă nu suficient de convingător) i-ar face pe ceilalţi, în speţă islamul, să ne privească cu mai multă deferenţă şi să nu ne mai considere inamici naturali. Şi reciproc. În fond, suntem în puterea aceluiaşi Dumnezeu.

Note:
[13] - Înainte de '89, invidiam libertatea religioasă a Occidentului. Abia mai târziu am descoperit cu uimire că occidentalii (mai ales francezii) au decis că dacă tot sunt liberi, nu mai are nici un rost să creadă. Ceea ce m-a făcut să simt cu adevărat valoarea "îmbisericirii" noastre.

21 august 2010
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer