Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Călătorie în spaţiutimpul Bucureştilor (III)


Tudor Mirică

30.01.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cum s-ar putea reflecta asemenea intenţie în planul general de perspectivă? Nu ştiu dacă urbaniştii şi-au pus problema în exact aceşti termeni dar, orientaţi poate şi de demolările Epocii de Aur, ce au prevăzut merge în această direcţie. Este vorba de constituirea unui al doilea centru de greutate al oraşului, la sud de Dâmboviţa, idee care apare ca evidentă în tema concursului organizat în 1996 şi intitulat "Bucureşti 2000". Faptul că anul 2000 a trecut de ceva timp şi încă nu s-a întâmplat nimic, nu e grav: ideea a rămas valabilă ca şi, uimitor, terenurile libere avute în vedere, ceea ce arată că există, cel puţin din partea edililor, voinţa unei astfel de înfăptuiri. Noul centru ar slăbi presiunile pentru amplasarea de clădiri înalte în zonele centrale deja constituite, iar orientarea lui clară către sud i-ar determina schema directoare. Fără să intru în detalii, pot spune că extinderea spre sud a zonei centrale trebuie să fie legată fluent cu centrul actual şi deschisă unor circulaţii majore către Dunăre şi dincolo de ea (programul concursului nu cerea asta, dar este absolut necesar). Astfel, relaţia cu vecinii noştri bulgari s-ar putea transforma, din animozitatea surdă legată de competiţia pentru evitarea ultimului loc în clasamentele europene, într-o atitudine simpatetică firească, care rămâne inoperantă cât timp noi continuăm să o desconsiderăm. Căci privim în continuare doar către Nord, dar nici pentru asta nu facem nimic, aşteptând ca Nordul să ne deschidă porţile şi să ne construiască drumurile. De aceea suntem ocoliţi de toată lumea, cu poziţia noastră "strategică" cu tot: oricine încearcă să treacă pe-aici, din orice direcţie ar veni, pătrunde într-o fundătură din care abia dacă mai poate ieşi, blestemându-şi zilele.

Închegarea acestui plan se împiedică însă de o dificultate majoră, şi anume, prezenţa sufocantă a Casei Poporului în chiar centrul zonei în discuţie. Un obiect imposibil de încadrat, cum spuneam, prin soluţii normale în textura oraşului. Cred că necesitatea unei rezolvări acceptabile a acestui impas a fost singurul motiv al organizării concursului "Bucureşti 2000", ştiut fiind că un concurs internaţional este neobişnuit la noi, învăţaţi cum suntem să ne ascundem gunoiul sub preş. Se spera probabil într-o sclipire de geniu, dar nimeni nu a reuşit să aducă o idee evidentă, care să poată fi clar continuată (de aceea nici nu s-a mişcat nimic de atunci). Ori concurenţii n-au fost în ziua lor cea mai bună, ori mai curând tema a fost lansată greşit, introducând restricţii arbitrare care amendau din start orice evadare din gândirea standard, când era evident că aceasta nu este în măsură să rezolve problema. În plus, nu poţi gândi centrul Capitalei (sau chiar numai o extindere majoră a lui), fără să te intereseze istoria şi geografia ţării, tradiţiile şi aspiraţiile poporului său. Sau fără să le poţi exprima sintetic. Nu spui: ăsta-i locul, de-aici pân-aici; amplasaţi un centru în el, restul nu vă priveşte. Pur şi simplu, nu poţi s-o spui, dacă vrei să primeşti un răspuns pe care să-l poţi folosi.

Există oare vreo şansă de a îmblânzi Casa Poporului, dacă demolarea ei pare încă mai complicată şi mai incomodă? De fapt, concursul cu pricina n-a fost prima tentativă în acest sens. A mai existat înainte un concurs intern de idei, un fel de brain-storming legat doar de obiectul în sine, în care s-au avansat tot felul de propuneri: de la acoperirea cu pământ şi plantarea unui spaţiu verde cu bănci şi alei, până la adăugarea unor cupole de catedrală, cu cruci. Aceasta din urmă s-a făcut remarcată prin ironia mai mult sau mai puţin subtilă la adresa ambiţiei Patriarhiei de a resuscita ideea construirii Catedralei Mântuirii Neamului, subiect considerat de toţi analiştii a nu fi de actualitate: să rezolvăm mai întâi problemele stringente, şi după aia vedem dacă ne permitem sau nu să aruncăm banii pe fereastră! Concursul a fost mai curând unul de glume, şi presupun că membrii juriului s-au distrat copios, oscilând între superficialitatea doctă şi cea a băşcăliei şi pierzând pe drum detaliul că de soluţia acestei probleme depinde tot restul.

***

Catedrala Mântuirii Neamului. Când am auzit prima dată acest nume, m-a frapat caracterul lui mult prea definitiv (căci eu îl luasem în serios, deşi sunt reticent din principiu faţă de orice denumire pompoasă; dar există şi lucruri care trebuie luate în serios). Cât de îndreptăţit poate fi el? Ce l-a determinat oare pe Regele Ferdinand, un prinţ venit din Germania, să-l aleagă? La ce visau oamenii aceia, care înfăptuiseră Marea Unire? De fapt, e foarte normal ca după obţinerea autocefaliei să-ţi doreşti o catedrală patriarhală şi, pentru vremurile de exaltare patriotică ale Reîntregirii, e aproape de înţeles să-i dai un astfel de nume. Însă faptul că proiectul nu s-a putut realiza atunci mă face să cred şi că era prematur, dar şi că implicaţiile lui urmau să fie mai ample decât s-a crezut iniţial. Că trebuie aşteptat momentul potrivit, care să poată acoperi integral semnificaţia denumirii. Să fi sosit el acum? Biserica aşa pretinde, dar strategia avansată nu-mi este suficient de clară. Cum procedăm: mai întâi ne mântuim şi apoi ridicăm o catedrală întru celebrarea evenimentului (cum a fost de la început ideea), sau folosim prilejul unic al edificării spre a pune ordine în ceea ce suntem şi a porni astfel pe respectiva cale (cum ar trebui procedat acum)? Căci o catedrală a mântuirii în afara ideii de mântuire nu are sens, deşi, din păcate, problema tocmai astfel se pune. Dovada este că nu ştim nici cum, nici unde s-o facem. Şi nici de ce...

Într-adevăr, în zilele noastre amploarea subiectului a fost limitată la o simplă tocmeală, nu întrutotul onestă. Percepţia curentă este că, în timp ce Patriarhia ţine cu tot dinadinsul să lase ceva posterităţii, orice, dar memorabil, autoritatea civilă ar face tot orice, numai să scape de bucluc. Pe scurt, o conivenţă între deşertăciune şi laşitate pe un subiect care ar fi meritat o soartă mai bună. De unde şi senzaţia de saţiu, aproape unanimă. Dacă vom continua să-l tratăm astfel, între respectivul obiect şi mântuirea neamului nu va exista nici o legătură, şi mai bine ar fi să uităm de pe acum de el. Ar fi, oricum, un copil născut mort şi, mult mai grav, ratarea unei ocazii majore de a găsi ieşirea din impas. Există însă şi varianta, mai dificilă, de a provoca în jurul subiectului o confruntare de opinii care să cuprindă în profunzime toate implicaţiile cazului: de la amplasare şi temă la impact, apoi la principii, la doctrină, din nou la temă şi abia după aceea la proiect. Obiecţii de genul că s-a făcut, că s-a dat, că Primarul, că Parlamentul, că ce se trezeşte ăsta să tulbure apele acum, când totul e deja bătut în cuie şi abia scăpaserăm, sunt futile: cuiele mai pot fi încă scoase, dacă merită.

Care este deci miza? Miza este însuşi viitorul nostru, maniera noastră de a-l aborda. Să analizăm: la noi, ca şi aiurea, secularizarea gândirii civile a fost corolarul modernizării. Ea a apărut, la fel ca majoritatea noutăţilor, în Apus, ca reacţie la un absolutism impus în numele Dogmei. Însă linia tradiţiei bizantine în care am crescut a fost mai blândă, în Răsărit Biserica nu s-a suprapus structurii politice, nici celei culturale moderne, ci doar a tratat cu ele. A tratat însă de pe poziţia unui imobilism care, salutar o bună bucată de vreme, iată că nu mai poate fi depăşit cu una cu două. Tot mai multă lume cade de acord că, în chilii şi cripte, cheile împlinirii noastre sufleteşti sunt ţinute sub obroc de lipsa comunicării dintre deţinătorii lor şi cei pe care ar trebui să-i descătuşeze. Este o problemă de o copleşitoare importanţă, deoarece calitatea unei culturi este determinată esenţial de cea a spiritului director care o animă, iar credinţa, aici, este decisivă. Nuanţele vin abia după aceea. Acolo unde credinţa lipseşte, este părăsită ori pervertită, degradarea întregului ansamblu de norme care conduc viaţa unei societăţi şi a membrilor ei devine mai devreme sau mai târziu vizibilă chiar dacă, un timp, ea poate fi ocultată prin constrângere, eludată de tehnologie, de false înnoiri ideologice, sau întârziată de inerţia unei aşezări iniţiale sănătoase. Nu incriminez aici modernizarea, ci modernizarea fără suflet, indiferentă ori de rea credinţă, care se îndepărtează de criteriile majore. Oriunde s-ar petrece ea.

Ce se poate aşadar face pentru restabilirea comunicării? Comunicare deci, constructivă, şi nu dialog al surzilor ori decizii de pe poziţii de forţă. Dar la acest capitol societatea civilă, mai capabilă eventual de flexibilitate, este prost plasată. Dacă iniţiativa dialogului nu vine dinspre ierarhia BOR, şi nu dă semne că ar veni, noi, ceilalţi (deşi ca enoriaşi facem cu toţii parte din trupul Bisericii) putem liniştiţi să ridicăm probleme, să ne punem întrebări şi să răspundem la ele, tot degeaba. Autoritatea politică se află la rândul ei, şi permanent, sub presiunea votului. Aşa stând lucrurile, mai utilă decât enunţarea problemelor este stabilirea strategiei, a cărei primă etapă ar fi provocarea numitei ierarhii la dialogul de substanţă. În acest scop trebuie ales subiectul suficient de sensibil pentru ea şi la care ambele părţi ar avea multe de adus şi foarte mult de câştigat (şi nu mă refer la feluritele tipuri de retrocedări, oricum în discuţie; cred însă că şi aici se poate avansa mai consistent odată cu clarificarea poziţiilor reciproce).

***

Acest subiect este, desigur, Catedrala. Nu mă gândesc la o abordare de tip şantaj (dacă nu faceţi cum vrem noi, nu vă dăm ce doriţi), pentru care oricum este prea târziu după ce s-a cedat fără discernământ cam tot ce se putea ceda. Dar, dincolo de faptul că singuri, nici noi nu ştim prea bine ce şi cum să vrem, şantajul, chiar în scopuri pe care le-am putea considera nobile, nu poate să facă parte din arsenalul unei astfel de confruntări. Mă gândesc, cum spuneam, la dialog [12], un dialog onest care să combine, cu bună credinţă şi bună înţelegere a fenomenelor, esenţialul tradiţiei cu realitatea zilei de azi şi care să deblocheze mecanismele gripate din ambele părţi. De unde ar trebui pornit? De la ce ne leagă, fireşte, de la ce avem în comun: se ştie că în astfel de situaţii, înaintaşii noştri, conştienţi de faptul că o biserică este Casa Domnului, cereau mai întâi consimţământul Său. Primirea lui era însoţită de semne care precizau cel mai adesea locul, caracteristicile formale, uneori până la detaliu, rezultând. Primim noi astfel de limpeziri? Avem Consimţământul?

Greu de spus. E drept că în Bucureşti a existat pe timpuri un amplasament privilegiat, semnalat chiar de patriarhul Miron Cristea: la baza dealului Mitropoliei, în Piaţa Bibescu, oferind posibilitatea constituirii unui ax sacramental în tandem cu biserica mitropolitană. De atunci însă canalizarea Dâmboviţei, construcţia metroului şi, mai ales, bulevardul Victoria Socialismului, acea funie monumentală atârnată de trupul monstruos a Casei Poporului, au tensionat semnificaţiile zonei până aproape de paroxism, mai dramatic decât oriunde în Bucureşti. În timp ce lucrările de suprafaţă au populat situl cu toate fantomele Epocii de Aur (care îl bântuie şi azi, nestingherite), cele subterane par a fi fost trasate anume ca să descurajeze din faşă orice intenţie rezonabilă de modelare. S-a împământenit astfel ideea tacită că acel amplasament nu mai este utilizabil.

Şi totuşi, dacă ar fi să se ridice o Catedrală, acolo şi numai acolo ar trebui ridicată, pentru toate motivele din lume. Făcând pentru moment abstracţie de ce se află în subteran, observăm că locul dispune în prezent de o geometrie riguros determinată şi ideală pentru o astfel de clădire: biserica ar trebui centrată pe intersecţia dintre bulevardul Unirii (perfect "orientat") şi cel al aleii care coboară de la Mitropolie, punct marcat de jedoul fântânii principale. Având perspectiva bulevardului, ea ar scoate totodată din anonimat patrulaterul tern şi deocamdată mult prea risipit al pieţei Unirii, conferind relief peisajului urban. Asta doar prin simpla prezenţă ca obiect.

Ştim însă că exact acolo nu se poate construi. Dedesubt este planşeul staţiei de metrou care, desigur, nu a fost proiectat să suporte o asemenea sarcină. Aici intervine însă principala virtute a locului, aceea de a determina caracteristicile compoziţionale ale clădirii, expresia şi proporţiile ei cele mai favorabile. Dacă nu poate să fie masivă, de ce să nu fie suplă? Dacă nu poate fi grea, de ce să nu fie uşoară, ca o pasăre, ca un înger? O structură metalică, eventual tridimensională, poate lua orice formă, chiar şi pe aceea de catedrală. Şi abia dacă are nevoie de reazeme. Ceva îmi spune că acolo unde va fi nevoie de ele, le vom găsi. Chiar că merită încercat!



(va urma)

Note:  [12] - În argumentaţie am inclus ample extrase dintr-o scrisoare adresată directorului reviste Idei în Dialog (revistă care, ca şi dialogul însuşi, n-a putut supravieţui vremurilor noastre), şi care a fost publicată în numărul 4 (7) din aprilie 2005. Lipsa de atunci a oricărei reacţii publice, împreună cu convingerea mea că ideea poate fi utilă cât timp nu este prea târziu, m-au făcut să o reintroduc aici, într-un context mai larg.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer