Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Călătorie în spaţiutimpul Bucureştilor (II)


Tudor Mirică

23.01.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Apoi ţara s-a întregit, într-o conjunctură atât de neverosimilă încât părea că însăşi soarta românilor s-a simţit vinovată şi căuta să-şi spele păcatele. Capitala avea de-acum de justificat ridicarea Arcului de Triumf. Revoluţia industrială care pătrundea şi la noi, şi o nouă reformă agrară, mai amplă, ambele potenţate de votul universal, au făcut ca tenta aristocratică imprimată până atunci oraşului să nu mai fie actuală: nu se mai puteau construi doar palate [6], cum nu se mai putea trăi doar din agricultură. Bucureştiul trebuia sistematizat ca să facă loc unei clase mijlocii care începea să ajungă la cuvânt, bulevardul Magheru fiind în acest sens un foarte bun exemplu. Burghezia şi-a ridicat şi ea palatele sale [7], dar accentul s-a mutat spre urbanism şi locuire, într-un mod care a făcut ca realizările acelor timpuri să devină (şi să rămână) cele mai plăcute şi căutate zone din Bucureşti [8]. Promotorii şi arhitecţii lor se înscriau în tendinţa momentului, tendinţă care a ştiut să scoată din ei tot ce aveau mai bun. Căci, deşi extrem de rapidă şi adesea frustrantă pentru cei neobişnuiţi cu schimbarea, toată această evoluţie se înscria într-o ordine căreia se simţea că lumea i-ar fi făcut faţă, în cele din urmă. Dacă ar fi avut timp.

Însă comuniştii au hotărât că la oraş trebuie mutată ţărănimea (ştiind că n-ar putea s-o controleze, dacă i-ar lasă pământul). Realităţile sociale s-au răsturnat şi, în loc ca acest transfer să se facă treptat, prin ridicarea satelor, o mulţime de oameni au fost obligaţi să-şi părăsească gospodăriile pe care nu le mai puteau întreţine, şi să se refugieze în oraşe. Ca lucrători industriali. Ca să nu moară de foame [9]. Dintre ei, un milion (!) au ajuns în Bucureşti, aducând "la bloc" nostalgia bătăturii cu porc şi orătănii şi fără să ştie prea bine cum se trage apa [10]. Pentru ei s-au construit uriaşele cartiere-dormitor (cu 600.000 de locuitori, Balta Albă e de aproape două ori mai mare decât Clujul!), care au deplasat arbitrar centrele de greutate şi au creat servituţi de circulaţie aberante, inducând urgenţa deschiderii unui mare număr de noi artere. S-a început simultan "placarea" lor cu blocuri tip, aruncându-se la coş ideile sistematizării interbelice. O situaţie creată şi rezolvată în stil abrupt, comunist, care a nivelat în jos spiritualitatea colectivă (a orăşenilor, dar şi a ţăranilor deplasaţi cu forţa la oraş) şi a lăsat numeroase sechele în vieţile oamenilor, ca şi în cea a oraşului. Însă mutarea interesului autorităţilor către altfel de "realizări" a făcut ca majoritatea marilor artere să rămână neterminate şi să se blocheze în fundături, aşa că degeaba mai sunt mari artere.

Căci a urmat "Epoca de Aur", schimbând din nou datele problemei. Mânat de ambiţii faraonice, Ceauşescu a instaurat Naţional-comunismul şi s-a pus în capul listei celor câţiva domnitori notabili, de la Burebista şi până la Cuza (lista scurtă, căci de la Cuza şi până la el a contat doar clasa muncitoare, îndrumată plenar de comunişti). Întemeiată pe o crâncenă mistificare, doctrina naţională a dictatorului a netezit pentru uz propriu întreaga istorie a acestui popor, concepând-o simbolic ca pe o grandioasă piramidă al cărui vis de veacuri era să ajungă să-l aibă pe el în vârf. Şi cum ideea merita ilustrată, a imaginat Casa Poporului, piramida reală (ignorând probabil detaliul că piramida ar fi un monument funerar), aproape cea mai mare construcţie civilă din lume (civilă, vorba vine!). Cu el în vârf. Spuneam însă că oraşul nu minte. Iar acum, suferă. Nu numai datorită uriaşei răni căscate în trupul său, şi care încă mai sângerează, dar mai ales pentru că se sufocă în prezenţa unui asemenea monstru, cu care nu are ce face. Şi care nu-l reprezintă. E drept că monstrul a stârnit curiozitatea de tip Guiness Book a străinătăţii, ca o mare năzbâtie, gâdilând la noi destule orgolii fără căpătâi, dar asta nu-l împiedică să rămână un obiect imposibil de încadrat prin soluţii normale în textura oraşului, un sumbru monument al deşertăciunii morbide.

Prezenţa obsesivă a Casei Poporului în inima ţării a contribuit la perceperea schimbării din 1989 ca o descătuşare pe toate planurile. Care la unii părea să nu aibă limite: acum e momentul să ne căpătuim, când ţara a rămas fără stăpân! Că' dacă nu noi, atunci cine? A început astfel o perioadă de falsă anarhie (de fapt, cu girul complice al autorităţii), care a scos iarăşi la suprafaţă, acum de altă culoare dar tot atât de sordidă, aceeaşi spumă urât mirositoare a tarelor de caracter şi morale, a dispreţului faţă de semeni. Numeroase averi apărute peste noapte s-au transformat dimineaţa în altfel de monştri, monumente ale mârlăniei agresive şi impenitente. Majoritatea construcţiilor acestor ani sunt rodul conjuncţiei nefaste dintre puterea persuasivă a banului făcut uşor şi ilicit, şi arghirofilia neînfrânată a factorilor de decizie. De la cartiere de palate din carton, fără străzi şi canalizare, dar cu ziduri ca de cetate [11], la zeci de buildinguri puse cam pe unde s-a nimerit. Căci deşi Capitala a intrat în noul mileniu cu o structură urbană distopică, prost echilibrată funcţional şi care dă încontinuu rateuri, se amână sine die adoptarea unui plan general de perspectivă, greu într-adevăr de legat într-un oraş dezvoltat aleator, pe zone şi nu în ansamblu, şi unde interesul public este sufocat de cel al grupurilor de interese. Dar şi fiindcă provizoratul produce mai cu spor. Sechele vechi, şi mai noi, cu o uriaşă inerţie.

***

Foarte multe depind aşadar de crearea unui cadru legal coerent, în interiorul căruia libera iniţiativă ar avea forţa să scoată oraşul din impas (fără să fie nevoită să aştepte viitorul cutremur). Vorbind însă despre capitală, funcţionalitatea, deşi importantă, nu e totul: datoria Capitalei este să ne întrupeze aspiraţiile mai concludent decât o face acum, când doar ne aminteşte obsesiv că istoria ne-a fost pur şi simplu răpită o lungă perioadă de timp. Şi că recuperarea, abia începută, a fost cinic deturnată de comunism. Deşi Bucureştiul n-ar fi ajuns capitală fără presiunea turcească, el a reuşit la un moment dat să devină nucleul emancipării noastre; iar faptul acesta, esenţial pentru noi, îi certifică pe deplin autoritatea. Când omul sfinţeşte locul, locul îi întoarce însutit serviciul făcut. Laolaltă cu oamenii, Bucureştiul şi-a întors atunci faţa de la turci şi şi-a îndreptat-o spre Europa. De la sud, către nord (deja Brâncoveanu simţise asta, clădindu-şi palatul la Mogoşoaia). Acum însă, de când nu mai avem nimic de împărţit nici cu turcii, nici cu altcineva, putem să alegem fără constrângeri încotro să privim. Trebuie să găsim un mod integral de a gândi oraşul, în care etapele disjuncte ale trecutului nostru să formeze în sfârşit un întreg. Am dovedit că putem s-o facem în scurtele episoade de libertate de până acum, clipe de efervescenţă trăite alert, cu nesaţiul celui care parcă simte că răgazul nu va dura. Ele sunt esenţialul a ceea ce considerăm că merită reţinut ca model.

Însă felul nostru de a fi s-a format de-a lungul întregului drum care ne-a adus până aici, nu doar în momentele lui aurorale. Europeni fiind aparţinem totodată Balcanilor, într-un mod interesant şi subtil: în acest mediu am devenit români, şi ne-am învăţat rugăciunile. În făptura noastră convieţuiesc deopotrivă, cu bune şi cu rele, şi slavii, şi turcii, şi fanarioţii (de-acum şi comunismul), nu doar Traian şi Decebal, şi Ştefan cel Mare. Regina Maria a înţeles asta când a cerut ca la Balcic să i se ridice o ambianţă balcanică, din care nu lipsea nici minaretul. O prinţesă venită din Anglia a înţeles-o înaintea noastră, ceea ce îmi confirmă opinia că lucrurile se văd mai clar din afară. Trebuie să începem şi noi să ne privim aşa cum suntem şi, dacă vrem să schimbăm ceva, de aici să pornim.


(va urma)

Note:
[6] - Afară de palate, în vremea lui Carol I s-au construit şi cartiere de case mai mult sau mai puţin confortabile, dar încărcate acum de un farmec revolut. Ele mobilează vechi trasee stradale care astfel s-au păstrat până azi, prin meandrele cărora reuşesc adesea să mă rătăcesc.
[7] - Care merită şi ele o listă: Academia Comercială, Palatul Telefoanelor, Palatul Victoria, Palatul Creditului Industrial, Facultatea de Drept, Palatul CFR, Palatul Regal, Palatul RMS, Ministerul de Interne, Şcoala de Război, Casa Radio. Aş cita, între palate, şi două exemple care, prin calitatea arhitecturii, au revoluţionat domeniile cărora le aparţineau: Hala Obor şi Uzinele Malaxa.
[8] - Cotroceni, Parcul Domenii, Parcul Bonaparte, Dorobanţi, Primăverii; dar şi Vatra Luminoasă şi Dristor, şi Parcul CAM. Sau cartierul Bucureştii-Noi. Şi, nu în ultimul rând, Parcul Herăstrău.
[[9] - Neavând rude la ţară, nu prea ştiam ce se-ntâmplă pe-acolo; îmi amintesc tulburarea care m-a cuprins când, luând în maşină o ţărancă, ea mi-a povestit că merge la Bucureşti ca să cumpere pâine. Pâine! Pentru copii! Din acel moment argumentele prin care mă străduiam să justific, nu comunismul, ci existenţa mea mea în interiorul lui, au început să se şubrezească periculos.
[[10] - Nu ştiu dacă problema locuirii la bloc este chiar blocul, ori inadecvarea locatarilor la condiţiile de acolo, care de fapt sunt incomparabil mai bune decât cele din mediul rural din care provin. Blocuri s-au mai făcut, şi cu succes (bd. Magheru, care, după ce că arată bine, mai este şi cel mai amplu şi mai coerent ansamblu de arhitectură cubistă din Europa). Dar statutul lui homo urbanicus, care implică ruperea quasi-totală de mediul natural, rămâne încă şi azi discutabil. Constantin Noica le spunea arhitecţilor că înălţimea locuinţei n-ar trebui să o depăşească pe cea a copacilor din jur; şi tind tot mai mult să îi dau dreptate.
[[11] - Tot un fel de cetăţui s-au făcut şi în vremea fanarioţilor. Dar noii "boieri" nu-şi fac ziduri ca să-i apere, ci ca să-i ascundă, să nu se-ntrebe, Doamne fereşte, cineva: de unde are ăsta ce are?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer