Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Călătorie în spaţiutimpul Bucureştilor (I)


Tudor Mirică

16.01.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Să călătoreşti înseamnă să vii dinspre un lăuntru, căruia îi aparţii, către un afară pe care, tocmai pentru că este afară, îl poţi privi detaşat. Numai o astfel de privire are puterea să se întoarcă către tine, către cel care eşti. Eram conştient de asta atunci când mi-am propus să scriu despre oraşul în care locuiesc, deşi aparent n-aş fi avut dreptul (ştie ea, Justiţia, de ce nu acceptă mărturia rudelor de gradul întâi!). Dar, cu antecedentele mele, ar cam trebui să-mi pot privi oraşul cu detaşare: născut în Bucureşti (pentru că aşa s-a potrivit; ai mei se mutau des) din mamă ardeleancă şi tată moldovean, mi-am petrecut primii nouă ani de viaţă în cinci alte localităţi, risipite de-a lungul şi de-a latul ţării. De care dintre ele să mă fi ataşat, în perioada în care te ataşezi cel mai uşor? Lipsit de un lăuntru protector căruia să-i aparţin, resimt uneori un abur de invidie faţă de cei în măsură să-şi înceapă fraza cu "La noi...", sintagmă căreia eu i-am descoperit voluptatea abia în străinătate (acolo însă, mai intensă pentru mine decât cea a restului frazei). În ţară nu prea ştiu de unde vin, dar afară mă simt român, şi unul dintre motivele pentru care îmi place să călătoresc este acela că înţeleg mai bine semnificaţia cuvântului "acasă".

Aşadar, născut în Bucureşti, dar locuitor stabil al lui doar de ceva mai mult de jumătate de veac, mi se întâmplă să mă simt călător prin oraş. Şi peste tot în ţară mi-e la fel: nu sunt pe de-a-ntregul bucureştean, dar nici moldovean ori ardelean. Sunt câte ceva din toate, şi asta îmi oferă ocazia să fiu nepărtinitor, pe cât este omeneşte posibil. Să iscodesc, să-mi păstrez atenţia trează. E oare un avantaj când, privind în jur cu dragoste, şi la bine, şi la greu, eşti puţin dispus să închizi ochii, să fabrici justificări factice, fals confortabile, când rămâi lucid faţă de tine, ca şi faţă de ceilalţi? Uneori este, şi sunt recunoscător jocului sorţii că mi-a oferit prilejul. Dar atunci când mă simt derutat, când bâjbâi, absenţa disponibilităţii de autoamăgire poate fi un handicap: ce simplu ar fi, şi totuşi nu e! Însuşi faptul că nimic nu mi-e simplu, că judec în loc să las să treacă de la mine, stârneşte în jur animozităţi subtile, adesea inconştiente, pe care nu întotdeauna mă simt capabil să le înţeleg şi să le absorb.

Şi totuşi, doar aici mă simt acasă. Am descoperit asta într-un mod dramatic, în avionul care mă aducea, în '91, de la Frankfurt. Fusese întâia mea ieşire în Occident şi, cu nasul lipit de hublou, privind norii, rumegam liniştit cele văzute. Când, ca din senin, m-a cuprins o spaimă cumplită, existenţială: ce mă fac?!!! Ce mă fac dacă n-am să mai pot suporta mizeria de la... noi, acum, după ce am văzut cu ochii mei că se poate şi altfel? Nu mai sunt chiar la vârsta la care s-o iau de la capăt, şi n-aş fi nici genul! Ce mă fac? Ce mă fa-ac? Am ajuns la Otopeni terorizat de presentimentul repulsiei faţă de ceea ce ştiam că voi găsi... acasă: dacă mi se ia asta, atunci tot ce reprezint eu îşi pierde înţelesul; rămân suspendat între două lumi în care nu am acces, ca un străin fără identitate, ca un spectru. Nici nu-mi venea să cobor din avion, dar a trebuit s-o fac; şi am găsit exact ce ştiam că voi găsi şi... mi-a trecut. La fel de brusc cum mă apucase. Nu prea sufăr de exces de imaginaţie: am trăit episodul, sunt sigur, căci n-aş fi putut să-l inventez. Pe scurt, o imprevizibilă dramă interioară, evitată miraculos, mi-a sugerat ideea că nu-i totul chiar atât de negru, că există nuanţe şi, mai ales, că trebuie căutate soluţii (lucru la care, până atunci, nu mă mai gândisem niciodată serios: nu fusese cazul; nu până în '89). Sub acest semn am început să şi exist ca român, nu doar să simt, şi încă destul de confuz, româneşte.

Ar rezulta aşadar o diferenţă între felul în care am abordat celelalte oraşe şi cel rezervat Bucureştiului (alta decât cantitativă, rezultat al îndelungatei noastre convieţuiri): este singurul loc unde nu doar constat, ci caut, cum spuneam, soluţii. Dar ce înseamnă să cauţi soluţii, adică principii de urmat, şi nu expediente? Nu cumva să ridici autoamăgirea de la nivelul unei acceptări tacite, vag conştiente, dar care nu te satisface, până la acela la care începi să crezi sincer în ea? Este greu de precizat câtă realitate se află aici, şi câtă iluzie. Însă e important, căci universul fiecăruia dintre noi e clădit pe o serie de conjuncţii imateriale prin care ne declinăm apartenenţa, şi care pot deveni aberante. Căci despre noi putem crede aproape orice, chiar fără legătură cu realitatea, cu atât mai intens şi mai pasional cu cât ne simţim mai vulnerabili; ne îmbrăcăm o platoşă de simţăminte, menită să ne păzească de cel viclean (tocmai am comentat evoluţia, în cazul meu, a acestui gen de tribulaţii). Platoşa este aşa cum noi înşine ne închipuim că suntem. Ea este însă eficace doar în măsura în care ne exprimă cu adevărat şi, ca să aflăm asta, e utilă uneori şi detaşarea despre care vorbeam.

Cam la fel cred că stau lucrurile şi cu popoarele: fiecare îşi caută locul său în lume, construindu-şi un set de concepte care să îi definească personalitatea. Conceptele, închegate pas cu pas, evoluează în timp împreună cu autorii lor, iar calitatea le este cel mai convingător descrisă de felul în care arată capitala (alte oraşe se identifică, de regulă, prin raportare la ea). Pentru că o capitală este nu doar reşedinţa administrativă, ci, în primul rând, oraşul exponenţial al unei ţări, cel care ilustrează şi aspiraţiile, dar şi capacitatea locuitorilor săi de a le conferi substanţă. Însă, din acest punct, lucrurile încep să se complice. Tot exponenţial. Căci istoria însăşi a acestor aspiraţii este rareori liniară, şi integral avuabilă. Ea conţine elemente adesea deformate de memoria colectivă, în plus sau în minus. Rezultă aşadar o imagine având convergenţe arbitrare cu realitatea, o imagine idealizată, care nu poate conduce la concluzii corecte. Şi nu oferă soluţii ci doar, cum spuneam, expediente.

***

Oraşele însă, au o memorie mult mai fidelă. Pentru că oraşele dăinuie (sau măcar, aşa ar trebui; dar şi ceea ce nu dăinuie, îşi spune prin asta adevărul său), înglobând substanţa evenimentelor majore, exact în felul şi ordinea în care s-au petrecut. Istoria, pe care numai oraşele o pot oferi: de ce şi cum s-a construit, ori s-a dărâmat, cu ce semnificaţii; cine şi după ce criterii a hotărât, în virtutea căror scopuri. Supt ce fel de vremi. Astfel de lucruri nu pot fi ascunse privirii, chiar dacă s-ar crede, ori chiar s-ar pretinde, că a fost altfel. Căci dacă din documente aflăm detalii despre cutare sau cutare epocă, despre viaţa unor oameni ca noi, sensul le e voalat de trecerea timpului, dar şi de perspectiva limitată a celor care le-au redactat: nu poţi fi totodată şi martor, şi istoric obiectiv al evenimentelor. Iar în cărţile de istorie se vede mai clar epoca în care au fost scrise, decât cea despre care s-a scris. Când ceva nu se potriveşte, oraşele au întotdeauna dreptate. Ele nu mint. Mai ales, nu capitala.

Căci un oraş nu ajunge oricum capitală. El trebuie să-şi câştige acest drept, să determine un act de voinţă în favoarea sa. Cu Bucureştiul însă, lucrurile au fost de la început încurcate: când a devenit, în 1659, reşedinţă domnească (la insistenţele turcilor, ca fiind mai în drumul Stambulului şi mai uşor de controlat de la Giurgiu), Bucureştiul nu era încă oraş. Apărut ca loc de popas al caravanelor care înaintau de-a lungul văilor râurilor [1], s-a dezvoltat la întâmplare, iar absenţa în continuare a unei autorităţi decidente nu i-a ameliorat starea. Căci Domnii, care au şezut mai întâi la Câmpulung, apoi la Târgovişte [2], când au fost siliţi să se mute în Bucureşti [3] deja nu mai erau Domni, ci nişte vasali care nu puteau face nimic cu de la sine putere (cu o excepţie, Brâncoveanul, care a construit eficient şi cu stil, motiv pentru care a şi fost retezat de Turc). Bucureştiul şi-a început existenţa de capitală ca un copil nedorit şi trist, exploatat fără milă de străini.

Precaritatea acestei situaţii se citeşte încă şi azi în conformaţia oraşului, ca şi în felul de a fi al locuitorilor săi: deşi vremurile erau aşa cum erau el n-a fost lăsat să fie cetate, devenind o întâmplare de hanuri, mănăstiri şi conace întărite. Şi de mahalale. Nimeni nu se baza pe nimeni ca să fie apărat, cei care îşi permiteau se descurcau pe cont propriu, ceilalţi... nu se prea descurcau [4]. Boierii şi Domnia stăpâneau în buricul târgului mari proprietăţi, cu acareturi, vii şi livezi; la fel şi mănăstirile, închinate mai toate la Athos. Doar vre-o două-trei drumuri erau mai drepte, şi podite, pentru nevoile turcilor şi ale Domniei (între care şi vechiul drum comercial, de-a lungul râului), pe când celelalte conduceau sinuos, din poartă în poartă, ocolind moşiile. Fără administraţie urbană (afară de agie şi de strângerea birurilor) Bucureştiul era un mare caravanserai, mulţimea de hanuri provocând apariţia unui cartier comercial şi meşteşugăresc, Centrul Vechi (care acum se înnoieşte), şi unde Lipscaniul a purtat până spre mijlocul veacului al XVIII-lea, fanariot, mândrul nume de Uliţa Mare. Lipscaniul!

Vlăguirea în cele din urmă a sufocantei apăsări otomane (din cauza deselor războaie pe care turcii le-au purtat cu Rusia şi Austria) a găsit Bucureştiul într-o stare atonă, lipsită de perspective, din care au trebuit să vină alţii ca să-l scoată (primele lui planuri mai exacte au fost desenate de serviciile topografice militare ruseşti şi austriece). Administraţia rusă de ocupaţie, prin Regulamentul Organic (inspirat de ideile iluminismului francez), a căutat să-şi impună controlul punând ordine în haos; prima încercare mai clară de smulgere din apatia atemporală de tip oriental şi de racordare la modernitatea care se cristalizase deja în Europa. Bucureştiul se pregătea să devină oraş.

Dreptul de a fi capitală şi l-a câştigat în acelaşi context, dar prin forţe proprii. O generaţie tânără de români cu origini eterogene, munteni, moldoveni, ardeleni sau macedoneni, din familii de boieri, boiernaşi, chiar de haiduci, educaţi la Paris ori în spiritul acestuia şi reuniţi la Bucureşti şi Iaşi, pe scurt, Paşoptiştii, au pus la cale emanciparea de sub dominaţia otomană, de sub orice dominaţie străină, şi transformarea unor raiale turceşti într-un stat european modern. Faptul că au fost învinşi prin complicitate ruso-turcă nici n-a contat prea mult, căci vremurile erau coapte [5]: după doar unsprezece ani cele două principate româneşti s-au unit într-un stat în care aproape totul era de făcut, dar unde începea să se şi facă: Vodă Cuza a promulgat Reforma Agrară, şi Codul Civil, dar mai ales a secularizat învăţământul, preschimbând în şcoli uriaşele averi mănăstireşti. Aşa a fost scris, cu caractere europene, actul de naştere al naţiunii române.

Naţiune care, după optsprezece ani de la Unire (intervale scurte într-o istorie până atunci somnolentă), şi-a câştigat cu demnitate independenţa. Bucureştiul trebuia să ţină pasul cu asemenea avalanşă de evenimente, şi a făcut-o strălucit. O listă de edificii ridicate în timpul domniei lui Carol I spune mai multe decât orice comentariu. Într-o ordine cronologică (care nu ierarhizează) ar fi: liceele Sf. Sava şi Gh. Lazăr, Universitatea, Banca Naţională, Ateneul Român, Palatul Cotroceni, Palatul Poştelor, Fundaţiile Regale, Palatul de Justiţie, Palatul CEC, Ministerul Agriculturii, Bursa, Facultatea de Medicină, Parlamentul, Primăria, Cercul Militar, Şcoala de Arhitectură, Hotelul Athenée Palace. Embleme de ieri, dar şi de azi ale oraşului. Pentru cine le ştie, e de ajuns. Ceilalţi pot să considere şi diversitatea domeniilor, ca şi forţa economică din spatele lor, şi să se minuneze. Un stat nou se organiza, racordându-se vremii lui, dar observând şi acea parte a sufletului care nu trebuia pierdută. Când trec prin preajma bisericuţei Stavropoleos, îmi place să ascult dialogul dintre modernitatea debordantă şi francofilă a sfârşitului de secol XIX (dar unde încă se poate bea o bere cu tradiţie), şi spiritul dedicat al creştinismului de tip răsăritean al înaintaşilor. Cam astea sunt proporţiile vizibile, dar spiritul face faţă, şi locul e frumos, şi mă simt bine. Oamenii aceia chiar îşi iubeau ţara, dacă încercau să-i croiască o personalitate distinctă.


(va urma)

Note:
[1] - Adică după un criteriu prea puţin legat de eventualele virtuţi strategice ale locului: acolo unde oboseau caii sau boii. De regulă, seniorul îşi clădea castelul fortificat într-un punct semnificativ al domeniului; lângă el se ţesea o aşezare. La întâlnirea drumurilor comerciale apărea un târg şi devenea cetate când începea să aibă ce apăra. Dar aici astfel de drumuri nu se întâlneau, ci erau paralele, orientate către Dunăre la fel ca şi râurile.
[2] - De unde Viteazul visa să-şi mute scaunul la Alba Iulia, sau chiar la Constantinopol, dar sigur nu la Bucureşti. Iar Târgoviştea avea pe atunci în mai mare măsură demnitatea unei capitale.
[3] - Scop în care turcii dăduseră foc palatului voevodal de la Târgovişte!
[4] - Din astfel de conjuncturi provine, cred, lipsa noastră funciară de interes pentru binele public.
[5] - Au dus, printre altele, şi la ridicarea Teatrelor Naţionale din Iaşi (1846) şi Bucureşti (1852), primele edificii publice concepute şi funcţionând în spirit european.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • Exceptional eseu, analiza, pledoarie !
    Radu L, 28.01.2012, 15:10

    Exceptional eseu, analiza, pledoarie ! - m-a uns pe suflet !

    Sunt putin surprins ca dupa numai 9 ani (de copilarie) si 50 in Bucuresti "nu va simtiti acasa". Cred ca e o figura de stil mai degraba si serveste bine scopului scriitorului.

    Eu spre ex. am 37 de ani, din care 18,5 in orasul unde m-am nascut (nu Bucuresti - desi as fi bucurestean si eu - la a 4-a generatie de prezenta aici), iar 18,5 in Bucuresti.
    Si ma SIMT bucurestean dintotdeauna. Pentru ca anii din orasul meu natal bateam mingea, chiar daca mai si invatam si citeam, dar TIMPUL avea o alta curgere. Cu alte cuvinte eu zic ca am trait de fat 3 / 4 din timp in Bucuresti dincolo de cei 1 / 2 vs 1 / 2 aparenti...

    Si inca o coincidenta interesanta (desi nu incerc sa ma compar cu Dvs.): prima mea iesire in afara (in Vest ) a fost tot in 1991, dar eram un copil. Prima mea iesire cu ochi de matur a fost la Frankfurt am Main ! Nu m-a durut intoarcerea atunci, insa dupa 1 an ma intorceam de la Viena (oras Capitala, Metropola - deci comparabil cu Buc spre deosebire de Frankfurt) si atunci m-a durut.

    Bucurestiul a evoluat si dupa ani m-am intors din locuri inca mai stralucitoare si chiar mai coerente ca Viena si nu m-a mai durut, ba chiar am fost mandru de progresul realizat de al nostru Bucuresti !

    Dar mai avem mult, dupa cum demonstrati in partea a 2-a, atat de documentat si sintetic !


    • RE: Exceptional eseu, analiza, pledoarie !
      Tudor Mirică, 01.02.2012, 19:48

      Stimate d-le Radu L.
      Mai întai va multumesc pentru apreciere si ma bucur ca textul meu gaseste ecou la d-vs.

      Apoi, pentru ca ridicati o problema delicata, pentru mine, cred ca se cuvin unele explicatii :
      Acest eseu face parte dintr-un grupaj de sase texte, dintre care el este ultimul. Din motive de urgenta care incep sa transpara deja in episodul al treilea, aparut lunea asta, am convenit cu redactorii LiterNet-ului sa-l publice primul. Sper ca veti vedea care-ar fi motivele.

      Intrucat celelate texte sunt realmente de calatorie, si anume prin acele locuri despre care cred ca au o legatura puternica cu noi si cu devenirea noastra (formand practic un cerc in jurul României), am incercat sa aplic si celui despre Bucuresti acelasi gen de privire exterioara, obiectiva.
      Pe masura insa ce scriam la aceasta "figura de stil", cum o numiti, imi dadeam seama ca ca ea este pentru mine mai mult decat atat, este chiar perceptia mea, pe care am incercat s-o valorific detaliindu-i originile.

      Nadajduiesc ca si celelalte texte sa starneasca interesul, de asa maniera incat LiterNet-ul sa publice toate cele 15 episoade care-au mai ramas. Adica pana spre vara...

Spacer Spacer